Prea devreme

Stătea nemișcată pe marginea drumului după o curbă, soarele lumina pieziș, așa că am văzut-o în ultima clipă. Și m-am întrebat: așteaptă pe cineva? Era o zonă puțin umblată, iar ea o femeie în vârstă și singură.

Am încetinit și, fără să mă mai gândesc cine o fi și de ce stă acolo, am dat înapoi. Drumul era în continuare pustiu. Am oprit chiar lângă ea și am văzut că avusesem dreptate. O femeie de peste optzeci de ani, cu fața ridată, umbrită de o pălărie neagră cu boruri largi. Stătea dreaptă și n-a făcut nicio mișcare când m-am apropiat de ea. Mai degrabă înaltă, îmbrăcată cu o rochie ușoară, neagră cu dungi subțiri, albe și cu o fundă înnodată la gât. Avea o poșetă mică pe braț, niciun alt bagaj. Pălăria însă mi-a atras atenția din prima clipă. Părea o apariție extravagantă în colțul acela uitat de lume.

Am deschis ușa din dreapta, dar tot n-a făcut nicio mișcare. Nici un gest. Așa că am coborât din mașină și am întrebat-o:

– Așteptați pe cineva?

S-a uitat la mine ca și cum atunci mă vedea prima dată.

– Da, desigur.

N-a mai adăugat nimic și nu știam ce să fac. Locul părea pustiu. Poate erau case în zonă, poate nu. Mă întrebam de unde a apărut așa, la marginea drumului și cine a putut s-o lase singură acolo, o femeie în vârstă. Fragilă. O pradă sigură pentru orice răufăcător.

Să fie o capcană? O cursă ca să oprească cineva? Nu pentru mine, în niciun caz, cine vede hârbul ăsta știe că n-are rost. M-am uitat în jur, dar pădurea era prea deasă și drumul neumblat.

Am întrebat-o:

– Știți când vine să vă ia?

– Da.

Așa nu înaintam de loc. În fond, eu nu voiam decât s-o ajut, iar ea îmi răspundea monosilabic. Trebuia să schimb tactica. Cu întrebări deschise, ca la interviuri. Un moment bun de dat exemplu la cursurile de comunicare.

– Pe cine așteptați?

– Pe fiul meu.

Tot răspunsuri scurte. Dar totuși.

– Și când trebuie să vină?

– A trecut deja.

Nu, e clar că-i o bătrână senilă și îmi pierd timpul aici. M-am mai uitat odată în jur, poate e totuși cu cineva. Nimeni. Pe drum doar umbrele prelungi ale copacilor și gropile din asfalt, neastupate de astă-iarnă.

– Vreți să vă duc undeva?

– Da.

– Unde?

– E un sanatoriu mai încolo.

Hai că ne apropiem de adevăr, mi-am zis.

– Cum se numește?

A dat din mână și mi-am dat seama că era prima dată când mișca altceva decât buzele.

– Nu-i știu numele. Dar e cunoscut în zonă.

Am oftat, gândindu-mă că m-am băgat aiurea în povestea asta. Acum chiar că nu mai puteam s-o las în drum. Măcar să am semnal la telefon, poate găsesc ceva pe Google maps.

Am invitat-o în mașină. Atunci a făcut primul pas, încet, dezarticulat, ca o păpușă descleiată. Am întins mâna s-o ajut și m-a apucat de cot. O gheară înghețată, care mi-a dat fiori în seara caldă de iunie. Am făcut împreună cei trei pași până la mașină, apoi, cu greu, s-a așezat pe scaunul din dreapta. Am ajutat-o să-și pună centura de siguranță și m-am urcat și eu.

Ce naiba!, m-am gândit. Ce caută femeia asta singură în drum?

Pălăria ei era cam mare pentru mașină, dar nu i-am zis s-o scoată, nu mă încurca. M-am uitat pe Google după sanatorii în apropiere și am găsit unul la vreo douăzeci de kilometri. Nu sanatoriu, ci un cămin de bătrâni. Se numea „Căsuța veselă” și m-a luat din nou un fior pe șira spinării. Umor negru la ăștia care i-au dat numele.

Am întrebat-o:

– Se numește cumva „Căsuța veselă”?

– Da.

Fir-ar!, a început iar cu monosilabele. Măcar de-ar fi așa. Am pus GPS-ul și am pornit spre căsuța aia care, cu siguranță, numai veselă nu era. Am mers o perioadă în tăcere, dar m-am gândit că poate ar fi bine să mai aflu câte ceva despre ea.

– Nu înțeleg treaba cu fiul dumneavoastră. Cum adică a trecut deja?

– Nici eu nu înțeleg.

– Păi nu trebuia să vă ia?

– Ba da.

Am oftat. Discuția nu mergea bine deloc. Poate să schimb subiectul.

– De când stați la sanatoriu?

– De mult.

Ok. Nici așa. Mai bine să-i povestesc eu ceva, în fond atunci când vorbești, orice, dar vorbești, poți afla mai multe despre un om. Dacă nu merge cu întrebările, poate merge cu poveștile. Poate la astea reacționează.

– Eu sunt scriitor. Am scris două cărți. Un volum de povestiri și un roman. Tocmai vin de la lansarea romanului care, ce să zic, n-a mers deloc bine. N-au venit decât trei persoane. Un fiasco total.

O perioadă n-a spus nimic.

Apoi:

– Poate a fost prea devreme.

Nu mă așteptam la asta.

– Cum adică devreme? Ora șase e o oră bună pentru lansări. Dar la mine n-a mers. De-asta sunt acum pe drum. Am terminat repede și am plecat, n-avea rost să mai rămân.

– A fost prea devreme, cu siguranță.

Nu mai aveam ce să-i zic. Orice subiect părea un drum închis.

– Vreți să pun muzică?, am întrebat-o mai târziu, când deja tăcerea mi se părea prea grea. A dat din umeri, un gest care nu spunea nici da, nici nu, așa că am renunțat. Oricum n-aș fi știut ce muzică să pun ca să-i placă.

Și atunci am auzit vocea ei. Prima întrebare.

– Despre ce este cartea ta?

Am stat puțin pe gânduri înainte să-i răspund, fiindcă nu știam cum o să reacționeze.

– E despre o femeie care și-a pierdut unicul fiu. Și nu poate accepta asta.

– Aha, a zis și apoi a tăcut o perioadă. Ai copii?

– Nu.

M-a enervat cu întrebarea asta și mi-a amintit de prima și singura recenzie a cărții, scrisă de o bloggeriță care se crede mare și tare și care zicea că e o carte lipsită de suflu și că se vede că n-am copii. Mă rog, prostii de-astea. Atunci am vrut să-i răspund că nici Kafka nu s-a transformat în gândac și totuși a scris despre asta, dar ar fi zis că sunt plin de mine. Mi-a mai spus una că sunt narcisist.

– Dar cum ți-a venit ideea cărții?

Avea o voce poroasă, gata parcă să se destrame. Dar bine că am reușit să-i captez interesul cu ceva. Deși răspunsul la întrebare nu e simplu. Iar subiectul cărții nu mi se părea cea mai bună temă de conversație cu o femeie de vârsta ei.

– Greu de spus. Povestea s-a adunat din bucăți. Am auzit de o familie care și-a pierdut fiul asfixiat din cauza unei sobe defecte. Și de o femeie al cărei fiu a murit într-un accident de motocicletă.

– Dar i-ai cunoscut?

– Nu în persoană.

– Poate de asta, mi-a zis după o pauză.

– Ce anume?

Îmi era greu să duc așa o conversație dezlânată, deja nu mai eram atent și mă gândeam la toate ședințele și interviurile pe care le amânasem pe săptămâna viitoare ca să merg la lansarea aia dezastruoasă. Fiindcă meseria mea e alta, sunt manager de resurse umane la o firmă de taxiuri. Și scriitor doar în timpul liber. Dar nu i-am mai zis asta, așteptam să ajung odată la căminul ăla cu nume tâmpit.

– Poate pentru că n-ai vorbit cu ei.

La naiba! Așa-mi trebuie dacă discut despre cărțile mele cu o babă senilă care mi le judecă fără să le citească. Mai bine să schimb subiectul și să văd ce-mi spune despre ea, acum că s-a hotărât să vorbească.

– Și fiul dumneavoastră, cu ce se ocupă?

– Este inginer constructor.

– Unde?

– Pe un șantier.

Mda. M-aș fi mirat să-mi spună ceva concret. Dar merită să mai încerc.

– Și cum de nu v-ați întâlnit acum?

– O fi fost prea devreme.

Nu pot să cred. Am senzația că mintea mea a devenit o piftie și că nu mai sunt în stare să port o conversație normală. Probabil că așa se întâmplă, ca atunci când vrei să vorbești cu un copil și începi să te prostești, zicând că te pui la mintea lui. Și ajungi să nu mai poți vorbi normal nici tu.

– Și nu putea să vă aștepte?

–  Desigur că nu.

Iarăși tăcere și de data asta chiar eram hotărât să nu mai zic nimic, în fond nu era un drum așa lung.

– Și femeia aia din carte….  a zis ea după un timp. Cum a murit fiul ei? Povestește-mi, te rog.

Am oftat. Discuția asta era atât de ciudată încât și cartea mi se părea ciudată.

– Într-un accident de mașină. Era cu soția lui, dar ea a scăpat cu răni ușoare. Și cartea începe cu o scenă în parc, mama lui și mama soției, în timp ce au grijă de cei doi nepoți.

– Aha. Interesant. Deci băiatul care a murit avea doi copii.

– Da, dar nu asta e ideea în scena de început. Ci ușurarea mamei soției, care zicea întruna că ce bine că n-au rămas copiii orfani de tot. Că le-a rămas mama. Nu putea să-și ascundă ușurarea. Bucuria.

– Și femeia cealaltă ce zicea? Mama băiatului.

– Nimic. În scena asta nu zice mai nimic. Abia mai târziu în carte apar ciudățeniile. Când începe să-l aștepte. Și să spună că tocmai l-a văzut.

– Dar de ce e ciudat să-l aștepte? Doar e mama lui.

Nu mai aveam de gând să-i răspund. Și nici să continui jocul ăsta, chiar nu aveam de ce.

M-am uitat la ea. Privea înainte fără să zâmbească. O față ca o mască boțită, fără culoare. Pălăria lăsa o umbră ușoară pe ochi, așa că nu vedeam ce culoare au. Nici nu conta, până la urmă. Ceea ce conta era să ajungem odată la căminul ăla nenorocit și să scap de ea. Parcă niciodată nu mi s-au părut așa lungi douăzeci de kilometri.

Dar ea abia se dezmorțise.

– Scena asta, de la început, cu cele două mame… E scoasă din capul tău? Sau ai auzit-o undeva?

Ciudat că mă întreabă asta. Cei care au citit cartea au zis că e scena cea mai puternică.

– Stăteam pe o bancă în parc într-o zi. Și le-am auzit vorbind pe cele două femei. Erau în spatele meu pe o altă bancă și mi-a fost jenă să mă întorc. Nu le-am văzut. Dar m-a urmărit mult timp conversația aia.

– Fiindcă mama fetei se bucura?

– Cred că da. Poate.

– Era normal să se bucure, nu crezi?

– Nda. Și totuși, parcă o arăta prea tare.

N-a mai zis nimic. Nici eu nu mai aveam chef să discut despre carte. Mă gândeam aproape cu bucurie la ședințele care mă așteptau la serviciu. La toate procedurile și reglementările alea care mă enervau de obicei, dar care acum îmi păreau niște oaze de liniște.

GPS-ul arăta mai puțin de un kilometru până la cămin.

Ce bine!

Am luat-o la dreapta pe un drum pietruit și după câteva sute de metri a apărut casa, într-o curte mare, cu alei și gazon. Avea parter și etaj și un acoperiș de țiglă roșie, iar deasupra ușii scria cu litere albe: „Căsuța veselă”.

Am parcat în fața porții, am coborât și am deschis portiera din dreapta, ca s-o ajut și pe ea. A fost la fel de greu ca la urcare, dar măcar acum așteptam să se termine toată povestea. Nu vedeam însă nicio lumină aprinsă și asta m-a nedumerit, se înnoptase deja.

Poate aici e cursa. Poate cineva a pus la cale totul ca să ajung aici. M-am uitat în jur. Nicio mașină. Liniște. Doar cântecul unei mierle undeva în desiș.

Ușa era întredeschisă și înăuntru am dat de un portar care dormea cu capul pe o masă lungă. Am răsuflat ușurat, nu părea nimic în neregulă. Și mă temusem ca nu cumva căsuța asta veselă să fie părăsită.

– Am adus-o pe doamna, am zis, rămăsese pe drum și nu mai avea cum să ajungă.

Portarul a tresărit și ne-a privit cam buimac.

– Cum se numește doamna?

M-am uitat la ea și am așteptat să răspundă. Dar ea n-a zis nimic, de parcă portarul vorbea doar cu mine și conversația nu o privea.

– Cum vă numiți?, am întrebat-o și eu.

A dat din umeri.

– Ce contează cum mă cheamă?

Deja nu mai aveam răbdare.

– Dar e pacientă aici, nu?, l-am întrebat pe portar.

– Aici s-a închis de o săptămână. Eu am grijă până vin noii proprietari. Oricum, n-o știu, nu era de aici, sunt sigur. Probabil e de la unul din căminele celelalte, că mai sunt câteva în zonă.

Nu, asta nu se poate. De ce mi se întâmplă tocmai mie?

L-am întrebat dacă știe cum se numesc celelalte cămine. Voiam să le caut pe net și să sun înainte, ca să nu pierd toată noaptea orbecăind cu bătrâna cu pălărie după mine.

– Nu știu cum se numesc, mi-a răspuns cam în silă.

Se vedea că n-are chef de discuție. L-am lăsat acolo și am ieșit. Abia atunci m-am gândit s-o întreb dacă are acte la ea. Am arătat spre geantă.

– Acte?

S-a uitat la mine ca și cum vorbeam o limbă străină.

N-am mai insistat, femeia era senilă, cu siguranță. Iar geanta părea goală. Trebuia să sun la căminele alea, asta ar fi trebuit să fac de la bun început. Am ajutat-o să se suie în mașină și apoi am început să caut, dar conexiunea la rețea era prea slabă. Asta e, m-am gândit, oricum trebuie să ies la drumul principal.

Când am ajuns la șosea, am oprit și am deschis Google maps să caut cămine în zonă. Sanatorii. Spitale. Nu erau prea multe. Două cămine, fiecare la mai bine de treizeci de kilometri. Și în cu totul altă direcție decât mergeam eu. Și un spital-sanatoriu de boli de plămâni, ceva mai aproape. Am început cu cele două cămine. Mi-au răspuns repede, dar degeaba, nu lipsea nimeni. Nu aveau idee de vreo femeie care să semene cu bătrâna cu pălărie. Nici la spitalul de boli de plămâni nu știa nimeni de ea.

Am închis telefonul și m-am gândit că sunt în cea mai caraghioasă situație. Prins în cursă. M-am uitat la ea, cum stătea dreaptă în scaun, cu pălăria pe cap și cu geanta în poală.

– Deci, ce facem acum?, am întrebat-o. Unde vă las?

– Unde vrei.

Grozav răspuns. Doar n-o să las în drum o femeie de optzeci de ani.

La naiba!, doar n-o s-o iau la mine acasă.

Am pornit până la urmă, cu gândul că o să-mi vină o idee pe parcurs. Poate să sun la poliție. Deși mi se părea inuman să duc o femeie în vârstă să-și petreacă noaptea la ei. Mai bine o iau acasă și merg mâine cu ea acolo.

Da, mai bine.

Am accelerat, mai aveam vreo șaizeci de kilometri până în orașul meu. Eram obosit și perspectiva de-a o lua acasă nu mi se părea prea grozavă. Mai bine sun totuși la poliție. Să nu apară cine-știe-ce rude și să spună că am obligat-o.

Da, mai bine.

Deși unde sunt rudele alea acuma? Unde e fiul ăla care trebuia s-o ia și s-o ducă… Unde s-o ducă?

Am tresărit când i-am auzit din nou vocea.

– E greu să fii scriitor?

De fapt nici nu are voce de femeie în vârstă, mi-am dat seama. O voce schimbătoare, ca un ecou, o continuare a ceva ce nu s-a zis. Da, ciudată chestie.

Se uita la mine și aștepta să-i răspund. Cum e să fii scriitor. Bună întrebare, ce să mai zic.

– Știu și eu… Trebuie să ai idei. Să ai răbdare. Să observi. Oameni. Lucruri. Sentimente. Să înțelegi natura umană.

Spirit de observație, desigur. De asta am fost ultimul care a aflat că Marina mă înșela cu prietenul meu din copilărie. Cel mai bun prieten.

– Natura umană? Aha.

Aha-urile astea mă cam enervează. Acum tace și strânge spasmodic geanta din poală, parcă și respiră mai sacadat. Fir-ar să fie, poate i se face rău! Cum de nu m-am gândit la asta? Poate e bolnavă. De fapt, e sigur bolnavă. Mai bine aș duce-o la un spital.

S-a mai liniștit. Își răsucește inelul de pe degetul mijlociu. Un inel cu o piatră mare, vineție, care face ca degetele să-i pară și mai pergamentoase.

– Și ce se mai întâmplă în cartea ta?

Nu mai scap de întrebările astea! Bine măcar că și-a mai revenit.

– E o intrigă cu mai multe fire narative. Soția care a scăpat vede o poză pe instagram și bănuiește că accidentul a fost plănuit dinainte de cineva. E o poză cu drumul ăla, exact în locul în care s-au răsturnat. Și soția vede că semnul de circulație lipsește. Și se gândește că din cauza aia s-a întâmplat totul. Că cineva l-a luat și ei n-au văzut că urma curba.

Nu părea să mă mai asculte.

– Instagram? Ce e?

Asta acum. Cum să-i explic? Probabil nici n-a auzit de internet.

– E o rețea socială pe care lumea pune poze.

– Ca un album de familie?

– Nu chiar, se adună poze de la mulți oameni și le poate vedea oricine. Sunt publice, ca pozele din ziare.

– Deci e ca o gazetă de perete?

Mă abțineam cu greu să nu râd.

– Cam așa, un fel de gazetă de perete care poate fi văzută de oricine. Din Australia, din China. De oriunde.

– Aha. Interesant.

O perioadă n-a mai zis nimic și am sperat c-a ațipit. Dar n-am avut norocul ăsta.

– Și deci în cartea ta un om a pus la gazetă poza cu drumul ca să-l vadă cei din Australia? Vocea ei părea de fum, era ușoară și se pierdea către finalul cuvintelor. Dar de ce ai pune la gazetă un drum?

Asta îmi trebuie dacă încerc să explic Instagramul unei femei care n-are habar ce s-a întâmplat în lume în ultimii douăzeci de ani.

– Era acolo un dâmb cu maci și fata aia a coborât să se pozeze printre ei și pe urmă a pus poza pe instagram. Și soția a văzut poza și a văzut și data. Fusese făcută exact în ziua accidentului. Și i-a scris fetei s-o întrebe la ce oră a fost acolo. Așa și-a dat seama.

– Aha.

Și-a mai răsucit inelul, ca și cum se gândea la asta. Bine că nu mi-a spus că au mai fost și alții care au scris ceva similar, cu semnul de circulație care lipsea. Asta mi-a zis-o o colegă, care a văzut un film făcut după nu-știu-ce carte. Un film polițist. Dar cartea mea nu e polițistă, ideea e cu totul alta.

– Și deci a fost crimă?

– La început soția e convinsă de asta, dar nu poate dovedi. În final nici ea nu mai știe ce să creadă. Se gândește că poza fetei putea fi făcută în altă parte pe drum. Sunt multe dâmburi cu maci. Și atunci când s-a dus din nou la locul accidentului, semnul de curbe periculoase era la locul lui. Iar din pozele făcute de poliție nu-ți puteai da seama, arătau alt unghi.

– Aha.

Mă întrebam dacă a înțeles ceva. E complet aiurea să povestești în câteva cuvinte o carte de două sute de pagini. Iese o caricatură.

Nu i-am mai zis că inițial am vrut să scriu altfel. După ce am citit articolul ăla cu un fermier care se plângea că lumea îi distruge straturile de mazăre în care au crescut maci. Toți intră acolo să facă poze cu macii și nici nu se uită cum calcă în picioare mazărea. Pe urmă pun pozele pe instagram sau pe Facebook, arată și locația, evident, și pe urmă vin alții. La asta mă gândisem, să zic că un localnic a luat semnul de circulație din răzbunare. Furios că i-au distrus munca. Mă rog, ceva în genul ăsta. Până la urmă n-am mai făcut așa, ar fi schimbat centrul de greutate al poveștii. Acum, dacă stau să mă gândesc, cred că era mai bine. Lumea preferă thriller-ele.

– Dar eu am vrut să arăt reacția oamenilor la pierdere, nu să scriu un roman polițist.

Nici nu mi-am dat seama că am spus cu voce tare cuvintele astea.

– Pierdere?

Trebuie să fiu mai atent ce spun, că iar începe să fie agitată. Își răsucește inelul fără să se uite la el și privește în față. Dar a tăcut. Am mers așa un timp, cumva mai ușurat. Poate-a ațipit. Și nu, n-o s-o duc la spital, cel mai bine e tot la poliție.

– Cum se termină cartea ta?

Am icnit fără să vreau, un sunet ca un oftat oprit la jumătate. Ce să-i zic?

– Știți că acum finalurile nu mai sunt clare, ca în cărțile clasicilor. Sunt finaluri deschise. Lasă cititorul să se gândească, să-și închipuie singur.

– Aha.

Era întuneric, doar farurile mele luminau. Trecusem de zona de curbe și drumul se întindea în față drept și gol. Ciudat de gol. Unde au dispărut toate mașinile?

Tăcea, dar eram convins că o să revină cu altă întrebare.

– Totuși, ce se întâmplă cu femeia aia? Mama băiatului?

Simțeam nevoia să-mi aprind o țigară. Prima dată după patru luni și trei zile.

– Nimic spectaculos. Se încheie tot în parc, femeia stă singură pe bancă și îl așteaptă pe băiatul ei. Și zice, uitându-se la aleea goală: „E nedrept ca zilele să fie egale.”

Acum, dacă stau să mă gândesc, pare un final cam aiurea. Puteam să virez povestea spre fantastic. Să imaginez o furtună și femeia să se topească în ploaie. Să urce la cer ca un fum.

Poate ar fi avut mai mult succes.

– Interesant. Și totuși… Cine spune că zilele sunt egale?

S-a uitat pe geam, de parcă a văzut ceva în întunericul de afară, și-a privit mâinile din poală, inelul, catarama de la geantă.

Și a tăcut. Slavă domnului, a tăcut.

Ne apropiam de oraș și îmi făceam deja socoteala care era cea mai apropiată secție de poliție. Poate ei o să-i găsească rudele. Fiul. Ăsta era lucrul cel mai bun pe care puteam să-l fac pentru ea. Hotărârea asta îmi dădea o liniște ciudată, o senzație cumva la limita dintre ușurare și tristețe.

Din nou vocea ei, de data asta un pic nesigură, un pic rușinată.

– Aș avea nevoie la baie.

De fapt și eu aveam nevoie. Nu mai era mult până acasă, dar la poliție putea să dureze mult, cu toate formalitățile și birocrația. O să opresc la o benzinărie, tocmai bine că e una la câțiva kilometri.

Benzinăria era luminată a giorno, dar pustie. Nicio mașină. Fata dinăuntru ațipise cu capul pe tejghea, nici n-a tresărit când am intrat, bodyguard-ul din colțul celălalt era cu ochii în telefon.

Am dus-o pe bătrână la toaleta pentru femei, apoi am intrat și eu la bărbați. Când am ieșit, încă mai era lumina aprinsă la ea, așa că am mers în sala de mese și am comandat două cornuri și o cafea. Era aproape dimineață. Picoteam cu cafeaua în mână, mestecând fără chef cornul cam tare și abia într-un târziu mi-am dat seama că așteptam de prea mult timp. M-am dus să văd ce face. Lumina era stinsă, am bătut la ușă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am strigat-o. Nimic. Am deschis ușa. Cabina era goală.

Ce naiba! Unde-a dispărut?

M-am întors val-vârtej în sala de mese și am trezit-o pe fata de la tejghea.

– Ce bătrână?, m-a întrebat plictisită.

– O bătrână cu pălărie mare. Cu rochie neagră cu dungi și o geantă mică pe braț. N-aveai cum să n-o vezi.

A ridicat din umeri.

– N-am văzut-o.

M-am dus la bodyguard, dar și el a ridicat din umeri. Normal că n-a văzut-o, era cu ochii în telefon. M-am uitat în jur după camere de supraveghere, slavă domnului că era una într-un colț de tavan, i-am arătat-o bodyguard-ului, dar el a dat din mână a lehamite și a spus că e stricată. Și alta n-au. Am ieșit afară s-o caut pe bătrâna cu pălărie, la cum mergea n-avea cum să ajungă prea departe. Bodyguard-ul a venit după mine și am strigat-o pe rând:

– Doamnă! Doamnă!

N-a răspuns nimeni și nu se vedea nimeni.

Era în zadar.

Mă simțeam epuizat după noaptea aia și chiar nu mai înțelegeam nimic. Nu știam ce să fac și pe cine să întreb. La poliție? Ce să le zic? Că o bătrână necunoscută, fără acte și fără nume, a dispărut? Că n-a văzut-o nimeni în afară de mine? Nici măcar nu mi-a trecut prin minte să-i fac o poza.

Ăia la poliție ar fi spus că sunt diliu.

Eram prea obosit ca să mă mai gândesc la ceva, așa că m-am întors în sala de mese și am cerut o bere. Fata n-a zis nimic și mi-a arătat cu degetul un afiș pe care scria: „Nu servim băuturi alcoolice înainte de ora 10.”

La naiba!

Era prea devreme.

Anca Vieru

Absolventă de politehnică și a unui master în comunicare, după o perioadă de lucru în cercetare a schimbat ingineria cu științele umaniste.

A publicat în volumele colective „Moș Crăciun & co.”, Editura Art, 2013 și „Ficțiuni reale”, Editura Humanitas, 2013, proiect colectiv inițiat de Florin Piersic jr.

În 2015 a publicat la Editura Polirom volumul de proză scurtă „Felii de lămâie”, nominalizat la premiile revistei „Observator cultural”, volum re-editat în 2018 în colecția Top10+ (ediție de buzunar).

A publicat povestiri în revista iocan nr. 2 și nr. 8.

În 2018 a publicat la Editura Polirom romanul „Spulberatic”.