Scumpa mea Leonor,
Nu îmi amintesc nici ziua și nici clipa când te-am văzut pentru prima dată la capătul culoarului ce se căsca precum un șanț al infinitului la numai câțiva afurisiți de centimetrii distanță de roțile căruciorului meu medical, sperând lumea mea de…ei bine… lumea voastră. Nu am simțit șocul de care vorbesc cu atâta patimă poeții, nu am simțit nici durerea ce străpunge fărâma de speranță a filozofilor, am simțit doar golul ca o amorțire a sufletului în penumbra siluetei tale. Nu am alunecat și nici nu m-am lăsat cuprins de farmecul acela inuman, a cărui existență încă o neg, pentru că și acum, după mai bine de douăzeci de ani,încă încerc să te iubesc în cel mai rațional mod cu putință. Și ce am făcut? M-am aruncat singur, ca un nebun, în hăul pe care nu am putut să îl umplu niciodată doar cu prezența mea.
Eram chiar în fața salonului 11, dacă îți amintești, unul pentru mine și unul pentru ceea ce nu a putut fi al meu, spune, nu e ăsta destinul? M-ai privit o secundă cât pentru toată viața, m-ai privit și de atunci am știut că între noi nu mai era loc de virgulă și dar, că dragostea noastră avea să mistuie și să ne mistuie, dar ce pierdeam? Amândoi știam că aveam să ne prefacem curând în scrum, că terapia intensivă era mai mult o anticameră a morții, cine ar fi zis că acolo se poate naște un sentiment atât de permanent ca iubirea? Nu am avut curajul să-ți vorbesc, am bănuit doar că boala mea, cancerul, o făcea deja în locul meu. Așa cum eram, cu capul în nori și sufletul profund coborât în infernul nostru, am căutat să aflu mai multe despre tine, Leonor, mai multe despre ceea ce ai fost cândva, precum un portret neterminat expus în galeria principală a vieții. Așa am aflat de accidentul ce ți-a secerat trupul în ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai fericită zi din viața ta, de altarul în fața căruia nu aveai să mai ajungi vreodată, de pruncul de a cărui existență efemeră aveai să legi doar cicatricile profunde pe care le-a lăsat în urmă bisturiul, chiar acolo unde se legă cordonul halatului medical și nu am putut să nu mă întreb. Te consolai oare cu faptul că trăiești, când îți vedeai toate iluziile spulberate? Nu știu ce a fost în mintea ta, știu doar că ai fugit de lângă mine chiar înainte să apuc să îți șterg lacrima ce ți se scurgea atât de feminin de-a lungul pomeților. Am să îți spun acum un secret peste care am tras cu o remușcare dulce-acrișoară plapuma în fiecare seară, căci nu vreau că după plecarea mea să rămână cuvinte nespuse între noi. Te-am urmărit în acea zi din spatele ușii ÎNTREDESCHISE, te rog suflet frumos, să nu mă urăști pentru asta, căci nu mi-a fost dat să te mai văd niciodată de atunci, precum o vrabie docilă ascunsă într-o tainică sărutare a florilor de magnolie.
După perdeaua puțin translucidă a dușului, Marlyn te ținea strâns de încheietura mâinii, în timp ce se chinuia să îți desprinsă fărâmele de bandaj de pe coapsă. Te-am auzit scâncind de durere și undeva în cel mai stingher colț al minții mele, mi-am imaginat sângele țâșnindu-ți de-a lungul picioarelor, încă mă înfricoșa și mai tare tăcerea aceea barbară, căci știam că nu s-ar fi oprit pentru nimic în lume. Priveam înfricoșat trupul firav ce ți se proiecta în oglinda din dreapta dușului. În crăpătura din colțul acesteia, irisul căprui nu părea decât un element ce se zbătea de durere în orbită, distrăgând atenția de la chipul palid, întrerupt doar de firele răzlețe de păr ce se lipiseră de frunte. Așa-i că te căutai pe tine în epava ce ți se înfățișa tremurândă ori de câte ori asistenta Lee trecea cu dușul peste cicatricile de pe umăr? Oare contemplai cu aceeași expresie critică talia micuță obturată de reflexia tubului de dezinfectant de pe policioara ruginită, sau poate căutai ceva care să îți aducă aminte de farmecul siluetei ce s-a pierdut înainte de mine în brațele câtor ați bărbați ? Să știi că erai la fel de frumoasă atunci, ca și acum când stau și îmi amintesc că sfârșitul e atât de aproape încât nu are rost să ne facem procese de conștiință.
Nu știu exact cât timp trecuse, căci întregul spital părea să suspende agitația vieților trăite pe repede înainte, cert este că secundele se scurgeau diferit atunci când asistenta Marlyn lua o pauză pentru a-și îndrepta spatele, lăsându-te pe tine să aștepți momentul când focul îți va cuprinde iar întreg trupul, iar pe mine, clipa când va trebui să mă întorc în bârlogul obscur ce îmi servea drept refugiu. Totul s-a terminat înainte să apuc să îți zic că va fi bine, că rănile accidentului aveau să se închidă într-o bună zi. Bănuiesc, totuși, că nu ți-ar fi fost de folos, că erai încă atât de supărată pe tine și pe lume încât nici nu ți-ar fi păsat că te iubesc. Și nici nu ți-a păsat vreodată…
Dar despre altele câte mă macină vom mai avea ocazia să vorbim, draga mea Leonor. Încă mai am de prins câteva apusuri de la balconul apartamentului pe care îi cumpărasem pentru noi, încă nu a venit momentul să îți scriu rămas bun, pentru că amândoi știm că în clipa în care o voi face, vei înțelege că te-am iubit întreaga mea viață.
Dincolo de pereții spitalului, dincolo de infirmitatea mea, dincolo de lume…
Notă:Scrisori bazate pe romanul April- roman în lucru
Arpegiu– editura Sfântul Ierarh Nicolae |2015|
- Îndrăgostită iremediabil de trandafiri albi, ciocolată și literatură
|04.07.2002|
“căruciorului meu medical, sperând lumea mea de…” = separînd
“M-ai privit o secundă cât pentru toată viața, m-ai privit și de atunci am știut că între noi nu mai era loc de virgulă” – Excelent!
“precum un portret neterminat expus în galeria principală a vieții” – super! comparatie si metafora in aceeasi fraza (portret neterminat / galeria vietii..)
“farmecul siluetei ce s-a pierdut înaintea de mine în brațele câtor ați bărbați ?” typo la “inaintea de mine”
“cert este că secundele se scurgea diferit” typo: scurgeau
“atunci când asistenta Marlyn lua o pauză pentru a-și îndrepta spatele, lăsându-te pe tine să aștepți momentul când focul îți va cuprinde iar întreg trupul,” = atunci cind asistenta te ajuta sa-ti gasesti o pozitie mai putin chinuitoare ca dupa citeva momente sa simti iar focul mistuindu-ti tot corpul” (de fapt vad ca am citit gresit si am prins alt sens aici)
Bine scris.. desi mizezi pe textualitate (cum zic eu) e la un nivel atit de bun ca te face sa vrei sa citesti in continuare. Obsesia iubirii ratate, care a fost si nu mai este sau care nici macar nu a fost, sau care a fost insuficienta ca timp/implinire – aici trebuie sa citesti Muzeul Inocentei si sa te gindesti ce poti aduce in plus sau schimbat. Cu iubire vs boala terminala a fost de curind in voga romanul si filmul A walk to remember. De-asta zic de Muzeul Inocentei.. te tine fara sa stii cauza tragediei pina la ultima pagina. Alt nivel, alta maiestrie a suspansului dar tot poezie e si acolo :)
Bun venit pe site Alexandra. Pe mine nu m-a atins textul tău, însă e greu să mă atingă ceva de genul, nu e poate vina prozei, ci a subiectului în sine. Am să-ți citesc recenzia și aștept texte și pe alte subiecte. Sunt curios. Mult succes!
În primul rând, bun venit pe site, Alexandra! Niște sânge proaspăt e mereu apreciat.
OK. Am citit textul. Să le luăm pe rând.
1. Povestea e veche de când lumea. Cornel menționa A Walk to Remember, eu pun aici prototipul acelui film, Love Story (romanul și/sau filmul). Dar, având în vedere vârsta autoarei (și subiectul romanului ei de debut), înțeleg că astea sunt temele care te atrag. Și nu-i nimic în neregulă cu asta, mai ales că perspectiva e cea masculină. Aici ai niște ocazii să demonstrezi (în viitor) că poți scrie bine.
2. Textul e foarte vizual. Poate prea vizual. Și încărcat. Te explici și te justifici mult prea mult. Lasă loc de imaginație. Știu că e tentant să pui pe foaie fiecare imagine și idee care îți trece prin cap, dar uneori, ”less is more.”
3. Mi se pare că textul este și ultra-teatral. Prea multă dramă, prea multe lacrimi și tânguire. Nu cunoaștem încă aceste personaje prea bine. Dacă am înțeles corect, e doar primul text dintr-o serie, deci vei avea destul timp să explorezi relația dintre cei doi protagoniști. Nu e necesar să bombardezi cititorul cu atât de multe detalii și trăiri. Pare că te chinui prea tare.
4. Greșeli de scriere și de exprimare peste media ”admisă”. Sunt convins că ești familiarizată cu regulile gramaticale și ortografice, deci e doar o chestiune de atenție. Nu te grăbi.
Partea bună e că scrii bine. Oricum, mai bine decât cum scriam eu la vârsta de 16 ani. Potențial există. Mai trebuie răbdare.
Baftă în continuare. Aștept și alte texte.