Text înscris la Maratonul Literar – octombrie, 2016
Toată lumea are secrete.
Asta cred. Nu îmi aduc aminte dacă am crezut mereu asta. Secretele pe care le ții te definesc. Prețul pe care îl plătești ca să le păstrezi este cel care îți cumpără pacea cea din urmă.
Când o femeie îşi desface picioarele, ai 50% şanse să dai de Rai, şi 50% şanse să dai de Iad. Mulți ar spune că asemenea șanse nu merită riscul, dar sunt șanse destul de bune, dacă stai să te gândești un pic. Există o mulțime de evenimente de o însemnătate mult mai redusă care nu se pot lăuda cu un asemenea raport probabilistic.
Problematica alegerii din situația de mai sus depinde însă strict de legăturile dintre bărbați și femei. O femeie, nesăbuită și haotică în general, își va găsi imediat, și unii ar spune că în mod miraculos, echilibrul strategic dacă este pusă în fața unei asemenea alegeri (chiar și în raport cu altă femeie), și va refuza să se lase dusă de val. 50 de procente în favoarea Raiului e o ofertă extraordinară, dar … parcă celelalte 50 de procente ale Iadului atârnă mai greu în balanță. Kilogramul de fier este mai greu decât kilogramul de pene. Așa că femeia refuză.
Dar pe bărbat, în principiu, nu îl deranjează să rişte. Logica lui e de fier, iar rezultatele pe măsură.
Așa că el, cu furie blândă a așezat-o trosnind pe pat și i-a smucit chiloții cu mână nesigură, nu s-au rupt din prima și ea i-a spus ”stai”, dar el a mai tras o dată și atunci s-au rupt într-o parte, iar Isabela nu a mai spus nimic, el a apucat-o de ceafă și a sărutat-o cu sete în timp ce o căuta pe sub rochia cu flori și ea îl ajuta scotocindu-se între picioare, dând la o parte faldurile scurte, apoi și-a ridicat genunchii la piept și i-a zâmbit pregătită, căutându-l preocupată cu mâna pe unde nu era, sperând să nu îl zgârie incidental cu unghiile și în final a intrat în ea cu nesaț și a simțit cum voința se scurge din el foarte repede, un torent rece și plin de vigoare zbătându-se în măruntaiele sale, cu picioarele ei odihnindu-se pe umerii săi și cu plescăitul acela amuzant al bucilor lovite de pelvis, Isabela îi mângâia abdomenul cuprins de spasme și îl privea cu privirea aceea pierdută într-un timp îndepărtat, îl apucă cu degetele de șolduri și apoi simți cum îi vine și își dezgoli dinții, gemând și scâncind și lipindu-și genunchii și mai tare de piept, absorbindu-l în trupul ei, strivindu-și sânii cu genunchii, ca el să poată intra cu totul, și îl văzu împingându-se fără milă, posedat de fiorul victoriei, răcorit de ultima suflare și deja purtându-se ca și cum nu îl mai atrăgea, cu privirea plictisită ca a multora dintre ei, după acele multe date când se scurseseră în palma ei și printre degetele ei direct pe covorașul acela cochet, cu palmele înfipte în cearșaful de sub ea, brațele tremurau ca după cele douăsprezece munci și fruntea plecată, istovită sau poate vinovată, recunoscând păcatul ce nu mai putea fi desfăcut.
Căzu pe lângă ea și îi ceru o țigară. Fără să se miște, pocnită în centrul frunții de revelația a ceea ce tocmai se întâmplase, Isabela îi spuse că nu mai avea țigări, dar asta era o minciună fiindcă mai avea vreo cinci sau șase în pachetul din poșeta de lângă măsuța de cafea. Rămaseră întinși pe spate, unul lângă celălalt, respirând încet pe nas, așteptând parcă fiecare ca cel de lângă el să adoarmă cât mai repede, deși asta era evident o imposibilitate, astfel ca el sau ea să se poată ridica și să plece, să dispară în întunericul coridorului lung care lega camera ei de intrarea în apartament.
Era atât de liniște încât inima lui făcea mai mult zgomot bătând decât tot ce era în jurul său.
Urmăriră în tăcere lumina mașinilor de afară, prelingându-se de pe tavan pe pereți, iar apoi dispărând pe fereastră.
Dintr-un motiv oarecare, Isabela își aduse aminte de Generalul în labirintul său al lui Marquez, un volum jerpelit, unul dintre puținele pe care le mai avea, cu o copertă cartonată și pagini din hârtie îngălbenită, de proastă calitate, pe care cineva scrisese cu creionul Aquarela do Brasil, pe marginea exterioară a paginii șaizeci și șapte, iar dedesubt – Ary Barroso.
Își întoarse timidă privirea și îl văzu cu colțul ochiului, era încă acolo lângă ea, umerii li se atingeau și brațele alăturate li se atingeau și deveniseră doar unul, erau acum o ființă întinsă pe spate cu trei brațe, unul în mijloc și două în lateral, îi venea să râdă și nu se putea mișca de lângă el deși ar fi vrut mult-mult, cu zahăr deasupra, să bage o țigară.
Murmură cu gura uscată:
– În clipa asta simt că nu te cunosc. Nu mai știu cine ești. Parcă numai ce ne-am cunoscut.
– Străini în noapte ? râse Eugen.
– Nu, doar tu ești străinul. Presupun că e mai OK așa.
– Cum adică ?
– Acum am un secret și singurul care mi-l cunoaște ești tu, un străin.
El rămase câteva clipe tăcut, apoi spuse:
– Toată lumea are secrete. Dacă le împarți cu străinii, e ca și cum le-ai pune la loc sigur. Le împrăștii, fără să știi dacă le vei mai recupera vreodată. Pe mine mă liniștește un asemenea gând. Ești sigură că nu ai o țigară ? Aș ucide pentru una acum.
– Sunt sigură, minți ea, apoi adăugă: – Și pe mine mă liniștește gândul ăsta. Suntem la fel.
Eugen îi atinse coapsa în halul acela nepăsător, iar ea se simți a lui.
Dar asta se întâmpla, după cum spune cântecul, în vremurile bune.
Acum avea un coşmar recurent, în care era iubită pentru ceea ce era, şi îi plăcea asta prea mult ca să se schimbe.
Păși în baie. Lumina calmă se reflecta din oglindă.
Isabela, femeia, își privi chipul.
Să te privești în oglindă. De ce ? Ce însemna asta ?
Mereu i se păruse că expresia “a nu te mai putea privi în oglindă”, ca explicație a vinei, era ceva artificial, o ipocrizie, ceva lipsit de sens și de substanță.
Întrebarea ”te mai poți privi în oglindă ?” era una la care ea, Isabela, niciodată nu avusese probleme în a găsi răspuns.
Răspunsul era ”da”. Și era adevărat, dar mai era și irelevant.
Voia să dovedească principiului, și să își dovedească sieși, că răspunsul era ”da”, pentru a-l înfrânge, pentru a-i distruge validitatea. Un aforism a cărui demonstrație era construită pe ceva atât de volatil cum era voința omului merita să fie demolat. Așa că Isabela se privea în oglindă, chiar dacă era vinovată, mai vinovată decât păcatul.
Ce însemna asta ?
Că regulile nu i se aplicau ? Că ea izbândise acolo unde legiuni de suflete fuseseră înfrânte ? Da, o durea să știe că făcuse ceea ce făcuse. Jertfa era pe măsura păcatului. Avusese de făcut o alegere, una simplă de tot, și știa că alegerea ei era cea greșită, dar totuși o făcuse.
Te mai poți privi în oglindă ?
Nu putuse prevedea cât de tare avea să o afecteze această decizie, dar putea să prevadă că o va afecta. Se întreba încontinuu …
Te mai poți privi în oglindă ?
… sperând că răspunsul se va schimba.
Se întreba încontinuu dacă, primind o șansă să schimbe trecutul, ar face o altă alegere. Și răspunsul ar fi trebuit să fie ”da”. Altfel de ce naiba suferea atât, dacă nu pentru că își dorea o șansă imposibilă să schimbe o greșeală cu care nu era de acord ?
În mod ciudat, răspunsul era, deocamdată, ”nu”.
Nu se putea minți. Mereu fusese sinceră cu ea însăși, în forul ei interior. Nu, nu ar fi făcut altă alegere. Nu ar fi schimbat nimic din cele petrecute. Le-ar fi trăit iarăși, și iarăși, și iarăși, la nesfârșit, un cerc nebun a cărui origine nimeni nu și-o amintea.
Era ceva ciudat cu ea, cu Isabela. Niciodată nu putuse să își imagineze altă realitate decât cea pe care o trăise până într-un punct anume. Nu își putea imagina altă viață decât cea pe care o dusese până în acel punct. De fiecare dată când încerca să își imagineze o istorie alternativă, un drum alternativ pentru ea … îi era imposibil. Nu se putea întoarce înapoi în timp, înainte de alegerile pe care le făcuse, înainte de hotărârile pe care le luase. Era ca și cum ar fi încercat să își aducă aminte cine era înainte de a se naște.
Nu, nu ar fi schimbat nimic, fiindcă știa că nu o putea face.
Avea un coșmar recurent, în care era iubită pentru ceea ce era, și îi plăcea asta, fiindcă știa că nu putea fi nimic altceva decât ceea ce era.
Față de ea însăși era capabilă să recunoască mereu adevărul, tot așa cum era capabilă să se privească în oglindă. Încă.
Voia să simtă vina. De fapt, o simțea, dar altceva lipsea. Lipseau efectele vinei. Da, asta era. Lipseau efectele vinei.
Era ca și cum era moartă, dar umbla printre cei vii.
Ca și cum era săracă, dar putea cheltui ca un magnat.
Se arunca în apă, dar era uscată.
Ceva bloca cursul natural al lucrurilor.
Ce anume ?
Isabela privea în oglindă, în căutarea răspunsului.
Da. Se mai întrebă o dată: te poți privi în oglindă, știind că ai făcut ce ai făcut ?
Răspunsul era iarăși: da.
Adevărat, și irelevant.
Ca în fizica cuantică. Dacă te priveai în oglindă, vedeai ceva. În clipa în care îți întorceai privirea, oglinda ți-ar fi arătat altă imagine, care, deși avea aceeași formă și structură, era altceva.
Ceea ce îți arăta oglinda diferea după cum priveai sau nu la ea.
Pisica din cutie era vie sau moartă, în funcție de observator.
Oamenii de știință construiau instalații de miliarde și își petreceau vieți întregi cercetând viscerele universului, pentru a da un răspuns cât mai corect întrebării următoare: dacă mă privesc în oglindă sunt mai vinovată decât dacă nu mă privesc ?
Și originea dilemei ? Ea nu conta ? Fapta ei era reală și putea fi plasată în timp. Își amintea cu exactitate ziua și ora, poate chiar și minutul în care ea …
Isabela continua să se privească în oglindă constant, așteptând ca într-o bună zi să nu se mai poată privi. Ziua aceea încă nu sosise. Isabela încă se putea privi în oglindă.
În schimb, sosise ziua în care reflexia ei nu o mai putea privi înapoi.
Aceea fu ziua în care Isabela se simți ușurată. Universul o lua în seamă.
***
Toată lumea are secrete.
Iar dacă ai secrete, ai face bine să le ascunzi.
Problema este alegerea.
Șansa de a alege era cea care arunca pământ peste trupul mort al fericiri.
Spre exemplu, dacă Eugen nu ar fi sunat-o în seara aceea, după ce toată lumea se duse la culcare, poate totul s-ar fi oprit acolo. Era un exercițiu facil pentru ea – pe care îl repetase de nenumărate ori cu nenumărați bărbați – să nu îl caute, dar nu și să nu răspundă dacă el ar fi căutat-o. Se urcase în mașină și plecase spre casă, știind că lăsa lucrurile neterminate, dar simțind că nu depindea de ea să rezolve chestiunea asta.
Isabela obișnuia să îi reproșeze – mai în glumă, mai în serios – că o corupe, dar adevărul nu era departe de aceste vorbe. Era ceva în glasul lui, în mișcările și în siguranța lui de sine care o făcea să uite toate promisiunile pe care ea și le făcuse sieși.
Hai, femeie, urmează-mă spre casă. Asta spuneau mișcările lui.
Mai o dată, și apoi gata !
Doar o dată, apoi totul va înceta !
Urmează-mă spre întuneric, acolo unde ești vie și unde inima îți bate cu putere.
Sau poate că nu fusese întru totul sinceră cu ea. Poate că nu voia niciodată să renunțe la ceea ce făcea, dar avea nevoie de acel impuls secret pe care el i-l dădea, ca să simtă că vina fusese împărțită la doi. Ecuația salvatoare, concepută de ea și completată de el. Avea nevoie să îl audă pe el rostind combinația aceea de cuvinte ca mașinăria eșecului să se pună în mișcare.
Mi-e dor de tine.
sau
Mi-a fost dor de tine.
sau
Te vreau.
Și eu te vreau. Străinule, noi doi suntem la fel. Vrem același lucru.
Își amintea de el, și i se părea că chiar erau străini. Că nu se mai văzuseră de foarte mult timp, de ani de zile. Să îi simtă mâinile plimbându-se lacome și egoiste pestre trupul ei, și să audă respirația lui apăsând liniștea. Hai, femeie, urmează-mă acasă. Când el își pierdea controlul, era un adevărat spectacol. Nu mai conta nimic. Micile riscuri pe care și le asumau deveneau triviale. Se sărutau în mijlocul bulevardului, acolo unde i-ar fi putut vedea oricine. Adăpostul întunericului incidental era vag.
În mod ironic, nimeni nu îi văzu vreodată.
Problema era alegerea.
Isabela nu credea în destin.
Libertatea de alegere, deși părea că deschidea noi orizonturi, că fiecare alegere scinda drumul în două, apoi în patru, apoi în opt, apoi în șaisprezece, o multiplicare exponențială, de fapt te ducea încet și sigur către o înfundătură.
Deși, teoretic, existau o infinitate de posibilități, alegerile continue reduceau foarte subtil această infinitate, o mutilau și îți ofereau în final o singură variantă. Era foarte simplu: alegerile pe care nu le făceai nu existau. Încetau să mai fie în clipa în care erau alungate, ca posibilități neviabile.
Degeaba aveai o infinitate de alegeri, dacă în final nu puteai face decât una.
Isabela nu credea în destin deși ar fi fost, probabil, mult mai fericită cu el. Destinul te făcea să crezi că ai la îndemână toate variantele posibile fiindcă, în fapt, nu exista decât o singură variantă, și aceea era cea pe care o urmai. Aveai puțin, dar aveai totul.
Poate că liberul arbitru era, de fapt, un destin mascat. Toate alegerile pe care le făceai trebuiau să te ducă într-un punct predestinat. Puteai alege drumul, dar destinația îți era impusă.
Toate lucrurile bune, toate lucrurile rele, toate aveau la bază alegerea.
Isabela citise odată un interviu cu Dumnzeu, în Harper’s Bazaar.
Ființa supremă era întrebată cum funcționa liberul arbitru. Dumnezeu a răspuns că nu exista așa ceva. Totul, în Univers, era predestinat. Chiar și el. Femeia care îi lua interviul a întrebat stupefiată:
– Dar tu ești cea mai puternică ființă din Univers ! Vrei să îmi spui, vrei să cred că și tu ești doar o păpușă atârnată de sfori, mânuită de destin ? Atunci care e diferența dintre noi, dintre tine și muritorii de rând ?
– Diferența este că eu sunt o păpușă care vede sforile, a răspuns calm Dumnezeu.
În alte interviuri, totuși, Dumnezeu dăduse de înțeles că exista liberul arbitru și că se făcea uz de el, în exces.
Isabela, ca mulți alți, era victima libertății.
Alege, alege. Încontinuu trebuia să alegi. Ceasul suna dimineața și, înainte să deschizi ochii, aveai de făcut o alegere. Să îi deschizi sau să continui să dormi ?
Ieșeai din casă. Trebuia să alegi ce porți. Mergeai la magazinul de la colț, trebuia să alegi ce cumperi. Vedeai pe cineva. Trebuia să alegi dacă să îl placi sau nu. Dacă îl judeci sau nu. Dacă îl iubești sau nu.
Alb sau negru.
Sufletele noastre, sfâșiate de alegeri.
Mereu despicate, întotdeauna nesigure și niciodată sătule. Uneori atât de avide de experiență încât încalcă regulile și fac ambele alegeri.
Pentru asta sunt secretele. Să minți universul.
Toată lumea are secrete.
Alb sau negru.
Amândouă.
Marcel sau Eugen ?
Amândoi.
Dar alegerile se numeau ”alegeri” tocmai din cauză că trebuia să le îndepărtezi pe una de cealaltă. Ele erau străine și nu trebuiau să se cunoască una pe cealaltă. Fiecare în parte era suficientă. Alăturarea a două alegeri esențial diferite era un act nenatural. Era ca și cum ai fi avut noapte și zi simultan. Efectele unei asemenea alegeri nu se mai puteau supune regulilor obișnuite. De fapt, Isabela se întreba dacă o asemenea alegere se putea supune vreunei reguli.
Din clipa în care făcuse alegerea pe care o făcuse, se simțise aruncată în întuneric, pe teritoriu necartografiat. Pipăia cu degetele, răspunsurile erau acolo chiar în fața ei, dar nu le putea distinge. Totul se clătina în jurul ei, cele două jumătăți ale Universului făceau echilibristică la înălțime, așteptând ca ea, Isabela, să rectifice alegerea pe care o făcuse. Așteptând ca cele două realități pe care ea le alesese simultan, care se înghesuiau în spațiul îndeajuns de încăpător doar pentru una dintre ele, să se concretizeze într-una singură, clară și tangibilă.
Marcel o suna din delegație, din vreo țară aflată în celălalt capăt de lume, și purtau conversații de genul:
– Hey, ce faci ?
– Sunt OK. Tocmai mă pregăteam să te sun.
– Mereu ”tocmai te pregăteai să mă suni”.
– Păi, e adevărat. Ce ai vrea să spun ? îl întreba ea.
Alege.
Alege un răspuns.
Apoi se lăsa tăcerea, stânjenitoare și grea, ca între oameni care nu se cunosc, dar totuși simt că nu vor ajunge departe împreună. Era genul acela de tăcere care nu prelungea doar înspre viitor, ci și înspre trecut. O tăcere care ștergea amintiri și sugruma posibilități.
Se loviseră de un zid, ea și Marcel, cel în fața căruia spusese da fără să se gândească prea mult, în urma cu vreo opt ani, după ce terminase liceul fiindcă erau atât de potriviți împreună încât nu clipise de două ori la gândul că renunța la libertate pentru a fi o soție iubitoare. Se loviseră de un zid într-un moment căruia îi spuneau incidentul, și aproape sfârșiseră prin a spune cuvântul acela urât și eliberator, ”divorț”, faptul acela care nu te mai lasă să dai înapoi, ca recunoașterea unui adevăr urât și vechi, care a început să miroasă și oricât ai aerisi, nu vei reuși să mai scoți mirosul acela pestilențial din încăpere. Apoi se întâmplase ceva și, ca un elastic întins prea tare și lăsat apoi liber, reveniseră la normal. Doar că normalul nu mai însemna ce însemnase înainte. Normalul era plin de tăcere, plin de stânjeneli și de gesturi străine. Locuința lor era vie doar atunci când unul dintre ei era plecat.
Tăcerea confortabilă înlocuise râsul și glumele. Niciunul nu mai dădea drumul la muzică, dintr-o considerație nerostită pentru celălalt. Mâncau în liniște, dormeau în liniște, își petreceau puținele ore împreună în liniște. Erau ca doi călugări care făcuseră un legământ al tăcerii, pe care îl încălcau doar pentru lucruri de maximă necesitate.
Ai observat câtă liniște este în casa asta ?
Da, era un adevăr irefutabil, greu ca o bucată de plumb. Apoi Marcel fusese avansat și începuse să călătorească din ce în ce mai mult. Mexic. Coreea. Noua Zeelandă. Guineea. Canada. Fusese și în sudul Argentinei. Iar ori de câte ori ieșea pe ușa aceea, amândoi se simțeau înfrânți.
Erau împreună și rămăseseră împreună fiindcă aveau o legătură pe care niciunul nu o putea înlocui. Zâmbeau și își găseau un fel de fericire inversă și tristă în compania celuilalt, doar fiindcă știau că legătura dintre ei exista și era trainică, dar nu mai semăna cu cea de dinainte. Exista sentiment, dar nu mai exista pasiune. Erau ca doi călugări, fiecare gelos pe tăcerea celuilalt, crezând că aceasta ascunde răspunsul nevoii sale, dar neavând curajul să spargă tăcerea aceea nenorocită și pur și simplu să întrebe. Trebuiau să aleagă dacă voiau să continue să se hrănească din surogatul acela de iubire, sau dacă să se rupă unul de altul și să trăiască cu asta tot restul vieții. Și era o alegere atât de grea încât aveau nevoie de ani de zile să o facă.
Dar alege.
Alegerea era ucigașa viselor. Se strecura în spatele lor, cele două vise separate care stăteau unul lângă altul, și îl înjunghia pe cel de care nu aveai nevoie. Apoi, amintirea lui se estompa odată cu trecerea timpului, așa cum cei vii îi uită pe cei morți. Așa cum cei cu un scop îi dau la o parte pe cei care există degeaba.
Vrei să alegi, mereu să alegi. Nu te-ai născut o fraieră, dar nici o câștigătoare. Te-ai născut ca să alegi. Trăiești pentru asta, așa că alege. Alege-ți viața, dar ai grijă. Odată ce ai luat-o pe un drum, nu te mai poți întoarce și nu mai poți schimba direcția. Pe măsură ce te adâncești în alegeri, opțiunile scad. Generalul devine tot mai specific. Nu mai poți schimba nimic și nu te poți întoarce înapoi.
Poți doar să te oprești și să mori.
Dar asta nu e o alegere.
E o taxă pe care o plătești.
Cu cât viața ta e mai frumoasă, cu atât moartea e mai greu de suportat. Un preț scump de plătit.
***
Am un coșmar recurent în care Marcel mă iubește știind ce fel de om sunt și de aceea nu mă pot schimba. Iar acum coșmarul a devenit realitate. Toată lupta, tot războiul meu cu demonii aceia urâți, cu sinele meu mizerabil, toate scrâșnetele acelea dureroase … Marcel le-a măturat pe toate cu o singură privire și m-a obligat să o iau de la început.
El o iubea știind din ce era plămădită, iar pedeapsa ei era să ducă la nesfârșit povara aceea în suflet.
Nimic nu era mai greu de suportat decât răul răsplătit cu bine.
Stând acolo, lângă Marcel, se gândea că era fericită că aproape reușiseră.
Să fie fericiți, adică.
Acum pereții se prăbușeau în jurul lor, iar el îi spunea că nu voia să fie niciodată liber de ea … sau cel puțin asta înțelese ea din cuvintele lui.
Dar de ce o iertase ?
Fiindcă era slab, sau o iertase fiindcă era puternic ? O iertase fiindcă și el avea păcatele lui, pentru care voia să fie, la rândul său, iertat. O iertase fiindcă îi era dor de ea și o voia înapoi, cu sau fără păcate, o voia înapoi întreagă, nu scindată între două timpuri și între două dorințe.
Minciuna și vina erau două răni care urmau să se vindece. Aveau să lase niște cicatrici urâte dar, chiar și așa, urmau să se vindece. Pacea era aproape, Isabela îi putea simți atingerea catifelată și mirosul proaspăt, ca de nou-născut.
Marcel se apropie de ea, pe canapeaua aceea, și își puse brațele în jurul ei. Femeile astea aveau un fel de dar, o forță malefică care te făcea să te simți vinovat pentru greșelile lor. Dar nu trebuia justificat nimic. O plătise cu lacrimi și era a lui. Iubirea îi ținea prizonieri.
Iubirea era brutală, nu ierta pe nimeni, nu uita nimic și își cerea drepturile fără compromis. Nu se mulțumea să te încălzească, ci voia să te ardă de viu, de-a dreptul.
Femeia își mai aducea aminte din când în când de unele lucruri. Imagini, senzații, chipuri. Era suportabil. Ori asta, ori un vid cu cer lipsit de stele și o podea acoperită de petrol.
Isabela începu să plângă pe înfundate, cu sughițuri, iar Marcel auzea cuvintele ei nerostite. Adevărul ei și adevărul lor.
Isabela merita pace și o plătise cu prețul primit pe nebunia ei.
Toată lumea are secrete, iar secretul Isabelei era ascuns chiar și de ea.
Iar tu, Eugen, să știi că nu te-am mințit. Am făcut lucruri de care nu sunt mândră, dar nu te-am mințit.
Singurul lucru mai greu decât să iubești o persoană cu care nu poți fi este să trebuiască să alegi între două persoane pe care le iubești la fel de mult. Orice ai alege, pierzi. Și tu știi asta, fiindcă și tu ai făcut-o la vremea ta.
Și Marcel știa asta, fiindcă îi ascultase următoarele cuvinte.
Știu că te-am făcut să suferi, și că te-am făcut să plângi.
Am făcut tot posibilul să ucid ce avem.
Întotdeauna am ales calea cea mai greșită pentru a ajunge acolo unde am vrut.
Mi-e rușine de ceea ce am făcut, te rog, crede-mă.
Dar te iubesc acum și o să te iubesc la infinit.
Doar mai iartă-mă și de data asta.
Va fi ultima.
Promit.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com