Pentru Ionel Țâzdel, zis și Țâzdea sau Țâțel (din păcate, unora li se împleticea limba chiar și fără să bea, atunci când pomeneau de el, iar alții pur și simplu nu se puteau abține să nu îi pocească numele în fel și chip, dorind fiecare să își etaleze veleitățile de comediant), deși o imensă, cenușie, densă plapumă de nori stătea grămadă peste sat, exact ca în poezia lui Coșbuc, eclipsând, cu desimea sa, un soare tomnatic de sfârșit de septembrie, al cărui orbitor glob de lumină rătăcea, orbește, așa cum rătăcește soarele în zilele ploioase, deși fusese nevoit să se încalțe cu cizmele (blestemând în gând fiecare băltoacă și moț de glod și primar șmenar ce băgase în buzunar fondurile europene în loc să pietruiască ulița sătească) și să își care pantofii cei mai buni – pe care nu îi mai încălțase de la nunta fie-sii, pe motiv că îl rodeau la călcâiul drept – într-o sacoșă roșie de plastic pe care o ținea cu hotărâre în pumnul stâng, de teamă ca nu cumva, la dezgroparea bruscă a labelor picioarelor din mâzga smârcoasă, dezechilibrându-se, să o scape în noroi, ziua aceea era una dintre cele mai… nu, era (își spuse), fără nicio îndoială, cea mai importantă zi din viața sa. Înaintând cu grijă, căci nu voia ca pantalonii săi cei mai buni – pe care nu îi mai purtase de la nunta fie-sii, pe motiv că nu avea unde să îi poarte – călcați cu atâta dragoste de către soție, să se înoroiască, făcându-l să arate ridicol înaintea celor mai de vază săteni (s-ar fi adunat în acea zi cu toții, așa cum o făceau mereu la astfel de ocazii, deci trebuia să se păzească ca de Satana de femeile guralive care, prin cine știe ce tuneluri subterane, purtau vorba de la un sat la celălalt astfel încât, după nici două zile, întreaga comună ar fi aflat de rușinea lui, iar apoi, în decurs de o săptămână – câteodată chiar și mai devreme – și comunele învecinate s-ar fi delectat cu aceleași noutăți), Ionel nu putu să nu își mai admire încă o dată (ultima, se gândi) intuiția nemaipomenită pe care o avusese cu un an înainte, atunci când, deși toți (inclusiv soția) îl contraziseseră cu înverșunare, continuase să o țină pe a lui, afirmând, primul în sat, că moș Tache Alafat, cel cu tumoarea la ficat, nu mai avea nici o scăpare – cu toate că le părea tuturor, inclusiv doctorilor din oraș, încă vioi, sănătos ca un taur – și că, în scurt timp, avea să treacă la cele veșnice, acolo unde, nu se știe din ce motiv, ceata îngerilor s-a așezat, acolo unde nu este nici durere nici întristare nici suspin, căci ele abundă în timpul vieții, îndeajuns îngreunându-ne existența lumească. Da, avea un ochi de fin observator (își spuse, pipăindu-și buzunarul drept al pantalonilor, acolo unde, într-un teanc siniliu-leonin, ducea în jur de treizeci și trei de Caragiali – tot ce reușise să adune în ultima jumătate de an, începând cu data la care și soția sa începuse să creadă, observându-i pasul gârbovit și privirea rătăcită, că moș Tache avea să se curețe, din greu făcând economii: vizitând mai rar dentistul și farmacia, cu toate că farmacista era o tânără foarte oacheșă (ce îi zâmbea mereu), încercând, pe cât posibil, să nu mai cumpere scofeturi (napolitane învelite în ciocolată, croissante, biscuiți, sărățele, icre, măsline negre, portocale, măsline verzi, banane, unt, suc de fructe, margarină, iaurturi, pâine neagră, fasole, pâine albă, cartofi) să-și rărească vizitele la barul din sat, acolo unde, o dată pe săptămână, îi venea rândul să-i cinstească pe toți, în sfârșit, cerând de la fie-sa, în două tranșe, câte zece milioane, pe care ea, sceptică, însă dornică să-și ajute părinții, i le dăruise (sau împrumutase?) fără să mai întrebe la ce îi foloseau. Faptul că teancul era alcătuit din treizeci și trei de bancnote, considerând scopul binecuvântat la care urmau să servească (cine oare, se întreba Țâzdel, se mai gândise să adune banii cu jumătate de an înainte ca Tache să dea colțul?) nu putea să fie decât unul norocos: Dumnezeu avea să îi ajute fie doar și pentru că încercase să facă în așa fel încât niciun Blaga sau, doamne ferește, vreun Eminescu să îi contamineze siniliii Caragiali.
Ajuns în fața bisericii (ah, ce frumos lucea acoperișul, mai ales pe timpul acela ploios – o pată orbitoare, desprinzându-se din fondul cenușiu, de parcă un nou soare ar fi strălucit sub plapuma de nori și ce mândru se simțea Țâzdea, căci și el contribuise la fondul pentru poleirea acoperișului cu aur, imaginându-și că i-ar fi putut cere preotului, în orice moment, două-trei țigle – dacă țigle se numeau acelea și nu altcum – că doar, până la urmă, erau și ale sale, din moment ce plătise pentru ele, iar dacă nu o făcuse până atunci – din turla cea mare din față și-ar fi luat câteva – era doar pentru că nu voia să rămână locul dezgolit, iar el să fie acuzat că din vina sa ploaia s-a abătut peste bietul Lulu, atunci când urcase în turlă să bată la toacă sau să sune la clopote), Țâzdea inspiră adânc, ca înaintea unei mari încercări (căci oare nu era aceea cea mai mare încercare a vieții sale?), se închină cu pioșenie, făcându-și cruce de trei ori înaintea pragului de la intrare, se încălță cu pantofii cei buni, lăsându-și cizmele în pridvor, pe celofanul întins acolo anumit, deja acoperit pe jumătate de alte cizme albastre, verzi și negre, toate purtând, vitejește, armura din pojghiță de glod și înaintă pe culoarul pardosit cu marmură albă, pașii săi răsunând ca cei ai unui elefant în liniștea desăvârșită a junglei lui Hristos. Erau acolo (în partea dreaptă a bisericii, rezervată bărbaților), formând deja un grup la fel de compact ca plapuma de nori de afară, în jurul stranei ce strălucea, străină, pe scunda estradă de lemn, Ducu Țiblea (patronul magazinului din sat, într-o cămașă albă, de ospătar, stând cel mai aproape de strană – probabil că ajunsese primul la biserică – într-o poziție perfect erectă, de militar, nepermițându-i niciunuia dintre mușchi să se miște de fălos ce era), Stroe Papilă (fost șomer, actual bețiv, însă periculos de imprevizibil, având tustrei băieții plecați la muncă în străinătate), Tudose Sică (sămânțar înrăit, rârâit, nici el mai prejos decât restul, căci învârtise de curând niște afaceri dubioase cu tablă de pus pe case, burlane și șindrile), Toader Tulfuț (sosit din Anglia special pentru ocazie, asudând într-o cămașă flaușată, cadrilată și niște pantaloni roșii de poponar – nu putu să nu îi treacă prin cap lui Țâzdea, deși imediat își făcu semnul crucii, cerându-și iertare de la Dumnezeu pentru îndrăzneala de a nutri asemenea gânduri în sfânta biserică – legănându-se nerăbdător, de pe vârfuri pe călcâie, în spatele lui Țiblea), Alexei Ioan, Irinel Florescu, Gicu Bolohan, Sile Vasilescu, Tiberiu Bălan, Radu Pârpâlescu și mulți alții care rămăseseră în spate pentru că întârziaseră, asemenea lui Țâzdea, la Sfânta Liturghie. Cum nu putea să privească strana, ba de ceafa lui Țiblea, ba de pântecele lui Papilă, ba de scăfârlia lui Sică sau de pletele lui Alexei și, în general, de desimea țesutului de corpuri umane ce se adunaseră grămadă în același punct în scopul de a își demonstra, precum fariseii (îi trecu prin minte lui Ionel), fanaticul devotament față de tronul mult deziderat, Țâzdea închise ochii, lăsându-se transportat de timbrul tărăgănat al vocii dascălului Lulu, îngăimând ceva despre o preasfântă născătoare de Dumnezeu ce miluia (sau miruia?) pe (sau pre?) niște noi indeterminați (păcătoși pe deasupra!), încercând să și-o imagineze de unul singur, așa cum o văzuse în zilele în care încă mai aparținea lui Moș Tache Alafat, cel cu tumoarea la ficat, așadar cu mult timp înainte de a fi scoasă la licitație. Strana, cu un relief sculptat în lemn – ce înfățișa o inflorescență înconjurată de frunze de viță de vie – pe spetează, cu brațe înalte, impunătoare, cu pernă de smarald pentru așezat, strălucind ca un obiect prețios de ceară, se profila, asemenea unui tron regal, solitar, înaintând pe fondul picturii murale, levitând precum însuși Iisus în vârful muntelui Tabor. Dacă ultima licitație – cea care îi asigurase fiicei coanei Michelle, Florența, o strană chiar dinaintea ușii diaconești a arhanghelului Gabriel (ce acum stătea veșnic goală, pentru că Florența, fată conștiincioasă, plecase între timp la maică-sa, în Franța, să se facă patiseră) – fusese încheiată cu douăzeci de milioane, deși femeile din sat erau mai arțăgoase și mai cheltuitoare decât bărbații atunci când venea vorba de prezervarea bunului renume și de ostentația puterii financiare a familiei, atunci (se gândea Țâzdea) strana aceea, în jurul căreia se îngrămădiseră cu toții, nu se putea da cu mai mult de cincisprezece, maxim optsprezece milioane. Degeaba se împăunau ei, degeaba încercau să se intimideze unul pe celălalt, privindu-se amenințător, încercând să-și transmită unul altuia, cu subînțeles, ceva fără înțeles, când Ionel Țâzdea avea în buzunarul drept al pantalonilor un teanc de treizeci și trei de Caragiali, ce i-ar fi permis (se gândea) să liciteze pentru două strane simultan, așa, de-al dracului și de ambițios ce era (aici își făcu iarăși cruce și îi ceru iertare lui Dumnezeu, rugându-l să nu îl pedepsească în acea zi de cumpănă, la acel moment de cumpănă, pentru vorbe pe care, în general, omul, păcătosul, robul le mai scapă fără să-și dea seama), să vadă întreg satul că numele său, greu de pronunțat, era astfel doar în virtutea faptului că posesorul său era unul greu de înfruntat.
Dragi enoriași (începu preotul după împărțirea anafurei, imperturbabil, în veșmântul său negru, cu două cruci aurite brăzdându-i pieptul patrafirului), după cum bine știți, o săptămână să fie de când robul lui Dumnezeu Tache a plecat la cele sfinte (fiecare cuvânt în plus era încă un pietroi agățat de grumazul lui Țâțel, care nu voia nimic altceva – nici nu se clintise din loc atunci când gloata făcuse rând în fața preotului, să ia anafură, ci profitase de faptul că grupul de bărbați se rărise pentru a admira încă o dată strana, ce i se păruse mai curată decât de obicei, mai încăpătoare și mai luminoasă decât cea mai senină zi pe care o trăise – decât să se termine odată supliciul și să i se acorde ce îi era cuvenit), iar strana pe care în fiecare zi de duminică o ocupa, conștiincios, ca un drept credincios ce era, a rămas acum la fel de pustie ca și trupul său fără suflet. Așa cum bunul Dumnezeu ne dă fiecăruia după putere, tot așa și noi vom porni, deoarece strana este, de data aceasta, una pentru bărbați, iar bărbații au mai multe posibilități materiale și mai multă putere de muncă decât femeile, fiind dânșii capii de drept ai familiei, așa cum stă scris în sfânta scriptură precum și în epistolele sfântului apostol Pavel către corinteni, de la o sumă mai ridicată (Țâțel începu să dea atenție cuvintelor preotului) față de cea de la care s-a pornit la ultima strană pe care am licitat-o, în partea aceasta (cu un gest al mâinii, preotul cuprinse partea stângă a bisericii, acolo unde nevestele și soacrele și surorile și mamele celor din dreapta își frecau mâinile de emoție, afișând toate un zâmbet tâmp, de om care nu înțelege o iotă dar, ca să nu se facă de râs, surâde și aprobă totul în tăcere) a bisericii. Vom porni de la douăzeci (lui Țâțel i se păru că aude ca prin vis), nu, ca să nu fie sumă rotundă, douăzeci și două de milioane (Țâțel duse palma la frunte, repetându-și în gând, cu ochii închiși, că va fi bine, că el deținea controlul, că treizeci și trei era, totuși, vârsta la care murise Mântuitorul). Douăzeci și cinci (răsună glasul baritonal al lui Țiblea), douăzeci și opt (tună vocea lui Papilă), treizeci (spuse Alexei), treizeci și trei de Caragiali – apucă să îngăime și Țâțel, chiar înainte ca Toader Tulfuț să șocheze pe toată lumea (inclusiv pe preotul ce le zâmbea tuturor cu blândețe, ca la spovedanie, cu mâinile împreunate în jurul crucifixului și privirea-i cuprinzând întregul orizont pictural al pronaosului) atunci când, pe un ton de măgar bișnițar, înecat cu nutreț dar încă glumeț, rase: Sicstisics, părinte, dacă mă-nțelegi ce zic!
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com