O zi

Țeava chiuvetei tuși răgușit, apoi scuipă cu obidă apa leșioasă de culoarea ruginei. Ora era ireală, totuși, prin pereții subțiri se auzeau suratele ei dregându-și gâturile anchilozate încercând să aducă din măruntaiele blocului aceeași leșie. Criza nu dură mult, aproape cinci minute, însă fără martori, căci nimeni nu-i dădea atenție. Lumina la baie rămase aprinsă, iar pașii obosiți împingeau papucii matlasați pe covor către bucătărie. Pe întuneric, dădu la o parte perdeaua și pentru o clipă se pierdu în întunericul de afară. Mai sunt trei ore până răsare soarele, se gândi. Și repetă cu voce tare cuvântul dătător de căldură. Câinii dorm, soarele doarme, doar noi, oamenii noi trebuie să muncim pentru viitorul luminos al… Hristosul mamii lor. Scăpără două bețe de chibrit, lipite unul de altul pentru a face flăcara mai mare, și lumina și mirosul de pucioasă inundară mica bucătărie. Aprinse aragazul, cuptorul, apoi așeză cu grijă ibricul pregătit de cu seară pe unul din ochiurile aprinse. Se întoarse către geam și privi lung. Blocul în care locuia era ultimul construit, de aceea se învecina cu câmpul, nu era nimic de văzut de pe partea pe care locuia el, doar câmp și dacă aveai noroc poate o turmă de oi, dar la patru dimineața, nimic. Nici o lumină, nici un suflet treaz care să-i împărtășească soarta. De pe cealaltă parte a blocului ar fi putut vedea mărețul cartier al oamenilor muncii, construit ca el și alții să ducă o viață demnă de omul socialist al timpurilor noastre, și nu una de țăran mujic ce avea buda afară în fundul curții. Asta era ideea, de a arată omului, țăranului, progresul pe care socialismul îl aduce în viața lui, dar el nu era țăran. El crescuse într-o casă cu servitori și servitoare. Unde ceaiul și mesele erau servite, unde oameni importanți veneau la prânz și la cină, iar chestiuni importante se discutau la un pahar de brandy franțusesc. La el în casă, sau mai bine zis la ai lui părinți, doamnele erau doamne, iar domnii domni. Simți un nod în stomac. Întinse mâna spre polița de deasupra aragazului și căută pachetul de țigări lăsat acolo să se usuce mai bine. Primul fum aruncă pentru câteva secunde o pată opacă pe suprafața geamului. Îi plăcu imaginea, reflexia corpului fără de față în geamul bucătăriei. Asta era, erau toți la fel, toți trebuiau să fie la fel. Nici nu era nevoie de o față sau de un nume. Nu conta cine erai. Trebuia să te pui în slujba a ceva mai mare. Ca o furnică ce este identică cu suratele ei, dar la ce ar fi de folos să fie altfel. Ce bun ar aduce individul. În comunism toți suntem egali. Ultimul gând îi aduse încă un cuțit în stomac, mult mai arzător, încât se sprijini cu fruntea de geamul rece și așteptă câteva clipe. Ar fi putut să se ducă să se caute la doctor, căci făcuse rost de țigări și ness, dar nu s-a îndurat să le dea unuia ce avea să-i zică ceva ce știa deja. Își mai aprinse o țigară și cu mâna liberă turnă apa clocotită peste cele două lingurițe maronii de pe fundul cănii. Pentru o clipă realiză că ăsta urma să fie singurul și cel mai important moment din ziua lui. Momentul în care își savurează gândurile și singurătatea de unul singur. Până să fie acoperit de abur și de fumul țigării, un zâmbet înflori diform pe suprafața geamului ca apoi să lase loc petei impersonale. Își aduse aminte, într-un târziu, de apa de la baie. Ar trebui să fie gata, numai bună. Orice ar însemna asta.
Apa caldă ajunse în sfârșit și la etajul lui. Mai păstra însă urme gălbui ruginii, semn că vecinii de la etajele inferioare s-au grăbit sau poate unii chiar săriseră peste dușul de dimineață. Până la urmă pentru ce să faci duș, îi spuse în timp ce urcau împreună, un vecin. Crezi că transpiră vreunul de pe scara asta? Nici vorbă! Nici de muncă, dar nici de căldură nu moare nimeni pe-aci. Ascultă aici la mine, și se apropie atât cât să fie sigur că nimeni altcineva nu ar putea auzi ce avea să zică, ăștia transpiră, dar altceva. Înțelegi tu, că ești băiat deștept așa. Termină rapid dușul. Nu ar fi putut spune dacă era mai curat sau mai murdar decât înainte de duș. Cert, îi era mult mai frig. Pielea de găină, buzele aproape vinete și toate astea pentru un moft cum era socotit de unii. Ce are dacă miroși, până la urmă ești om al muncii, nu? Ce e rău în asta, tovarășe? Ar fi putut să-i arunce în față maistrul. Singurul avantaj, căci se învățase să gândească și să vadă în orice partea bună, era că nessul nu se răcise aproape deloc. Sorbi mulțumit ultimele trei guri și cu un gest reflex se întinse după pachetul de țigări. Ultimele două. Gândi cu amărăciune că mai avea doar opt pachete din cartușul cumpărat pentru doctor și după va trebui să revină la aceeași mahoarcă umedă și iute, cel puțin până luna viitoare când ar trebui să ajungă următorul pachet. Dacă, avea să ajungă.
Un ochi aruncat către micul ceas rusesc de pe frigider îi spuse că nu mai are timp de o ultimă țigară, decât dacă ar pleca iar nemâncat. Pentru o secundă, gândul îi surâse, dar cele două junghiuri îi erau încă mult prea vii în minte. Două ochiuri, o bucată de telemea, un crâmpei de pâine și exact două bucățele de carne de la garniță. Pe astea din urmă, nu le încălzi, căci nu voia ca mirosul să se răspândească și să urce în toată scara. Socotise întotdeauna nedemn și nefiresc modul în care oamenii se băteau pe mâncare, iar ideea de a avea pile sau relații pentru a le obține, i se părea de-a dreptul ireală. Multă vreme refuză chiar să ia parte la joc, socotind sub demnitatea lui modul ascuns și ferit de procurare a așa ziselor bunătăți. Își schimbă însă cu o sută optezeci de grade punctul de vedere, când, după un spriț cu unul din puținii prieteni de la muncă i se relevă adevăratul înțeles al acronimului P.C.R. A crezut că o să se prăpădească de râs, ce-i drept și vinul ajuta nițel. Dar ce l-a făcut să-și reconsidere modul în care punea problema, a fost faptul că și în Germania exista P.C.R1. Evident ei o “vindeau” sub formă de Vitamin B2, dar era exact același lucru. Dacă și nemții se înjosesc… A doua zi, deprimarea și deznădejdea și lipsa de repere și de sens îi umplu sufletul, dar își jură să folosească sistemul, pe cât posibil, în avantajul său.
Mâncă pe fugă, cu gândul la ziua ce încă nu începuse, dar care-l obosise deja. Autobuzul și drumul, mirosuri și respirații gâfâite, înghesuială, fețe puhave de alcool sau buhăite de nerozie sau de muncă, toate se amestecară cu gustul fript de carne și untură. Simți că i se face rău. Aruncă resturile înapoi în frigider, poate le va mânca seara la întoarcere, și-și aprinse o ultimă țigară. Două trei fumuri trase pe fugă, o camașă îndesată pe sub flanela groasă de lână și era gata. Plecă în grabă, cu gândul să prindă primul autobuz, cel de ora cinci și zece. În douăzeci de minute, dacă nu mergea nimic rău ar fi trebuit să fie deja în hală pe platformă. Verifică dacă a lăsat totul în ordine și închis și ieși.
Se putea? Se putea să fi fost altfel? Doamne viața asta nu are pic de imaginație. Ce mi-aș dori să mă surprindă, măcar într-o dimineață să nu fie nimeni în stație la mașină. Nimeni, doar odată, doar o zi. Uite ăsta ar fi un semn bun că exiști, doamne. Asta da. Nu am nevoie de ape despărțite, deși și un pic de apă caldă ar prinde bine, dar să faci să nu fie nimeni în stație, asta da minune. Nu ploi cu lăcuste sau cine știe ce alte urgii. Dacă poți face asta am să mă călugăresc. Își întrerupse dialogul cu providența când un mustăcios cu fața încrețită și cu ochii mijiți îl întrebă, de parcă îl cunoștea de o viață, dacă mașina care vine este 102 sau nu.
– Care mașină bre, nu vine nimic.
– Păi nu e și zece? Nu ar trebui să vină?
– Ba da, este și zece, dar nu vine bre, nu vezi că nu vine. Iar când o să vină…
– O să fie plină. Scuipa-i-ar mâțele de șoferi, stau și scot benzina din rezervor, ce, nu știu eu.
– Haide dom’le fi serios. Cum să facă una ca asta? Se trezi prins în discuție.
– Da domnule, ce te miră așa? Îl interpelă o duduie a cărei față nu o putu desluși din cauza pufoaicei. Asta fac. Păi ce, doar motorină scot și fură? Nu tovarășe, tot ce prind. Tâlhari la drumul mare, iar noi stăm și degerăm aici. Ia să-l vezi când o să vină, o să facă pe niznai-ul. Ar trebui dați pe mâna miliției. Toți. Că noi întârziem la muncă și ei…
– Dom’le, mi-e milă de săracu’ bărbat’su. Îi șopti mustăciosul apropiindu-se ușor de el. Orice ai face să nu intri în gura muierilor că nu mai scapi. Ai văzut, nu a întrebat-o nimeni nimic, dar așa-s muierile se bagă peste tot, vor ele să știe tot. Nu că ar pricepe ele prea mult, mă-nțelegi ‘mneata? Apăi pe vremuri, nu ar fi vorbit vreo muiere neîntrebată, dar la oraș e altă mâncare de pește.
– Ehe, s-au dus vremurile alea. Se auzi o a treia voce. Un bărbat cam la vreo treizeci și un pic. Se trase mai aproape și cu un aer conspirativ, ridicându-și gulerul înalt al șubei, șopti către mustăcios. Păi de unde credeți că știe muierea ce fac șoferii? Bărbat’su e șofer pe utilitară la I.T.B, îl știu pe om. Stă la a doua scară în blocul vecin. Dar nu îl văd în stare să facă așa ceva, pare om cinstit.
– Poate, din pricina asta e așa oțărâtă și muierea, că alții fac și al ei nu. Completă mustăciosul.
Fraternitatea bărbătească luă sfârșit la fel de iute precum se și întemeie. Momentul în care la două stații depărtare se zăriră farurile mașinii ce avea să-i ducă pe toți către muncă, fiecare se trezi singur și înconjurat de inamici. Nimeni nu mai avea gândul la motorina furată de șoferi sau la minutele de întârziere. Următoarele clipe vor decide cine era puternic și cine nu, cine a știut să se poziționeze și cine a fost ghinionist.
Simți pentru o clipă cum îl lasă picioarele, dar știa că exact în acest moment nimeni nu s-ar fi uitat la el nici dacă ar fi murit acolo lângă ei. Începu și el să se alinieze în poziție de start și măsură din ochi cam pe unde ar fi al treilea stâlp de la gardul din spatele stației. Deși acoperit de o movilă de zăpadă murdară îl reperă fără greutate. În ultimele șase luni, calculase că probabilitatea ca ușa din mijloc a autobusului să fie în dreptul stâlpului era undeva peste șaptezeci la sută, ceea ce îi creștea considerabil șansele să urce. Alesese ușa din mijloc pentru că era dublă și chiar dacă nu reușea să intre în mașină tot ar fi putut rămâne pe scără pentru următoarele două stații unde avea să se mai golească un pic. Începură ghionturile și vociferările, dar după viteza cu care se apropia mașina își dădu seama că aceasta merge cu toate ușile închise, ceea ce însemna că nu are cum să nu poată reuși să urce și el. Gândul îl liniști pe loc și îi dădu posibilitatea să privească total detașat lupta crâncenă ce se prefigura în fața sa pe trotuarul înghețat. Duduia fără față reuși cumva să fie prima urmată de tânărul cu șuba. Mustăciosul privea resemnat și totuși cu ceva viclenie în ochi. Sau poate toată imaginea era în capul său. Poate ceilalți nici nu realizau toata încrâncenarea de care el fugea mereu, poate pentru ceilalți totul era normal. Cum altfel să fie?
Se trezi din reverie când mustăciosul care stătea pe scară lângă el îi zâmbi sincer. Erau amândoi mulțumiți cu locurile pe care le prinseră. Mustăciosul coborî la a doua stație, iar de acolo putu să se afunde liniștit în gândurile sale fără să îi pese de nimic altceva. Era o masă amorfă într-o altă masă amorfă ce se legăna odată cu restul. Se resemnase de mult în privința drumului, deși la început își dorea să poată citi sau să facă orice numai să nu se dizolve în toate discuțiile și subiectele și oamenii din jurul său. Acum, de cele mai multe ori era total absent, dar uneori folosea prilejul pentru a-și pune întrebări despre ce gândesc oamenii din jurul lui, cum sunt ei de fapt în intimitatea lor. Cum se uită ei la ei în oglindă? Oare senini și mândri sau poate posaci. Sau poate cu furie, sau poate nici nu se uită la ei. La ce bun să te privești în față mai mult decât atunci când te bărbierești. Ce să vezi? E ceva ce nu știi?
Fără să-și dea seama ajunsese la capăt de linie, iar undeva prin geamurile aburite ale mașinii distinse liniile drepte și lipsite de fantezie ale halei de producție. Călăul impersonal și surd la strigătele victimilor. Tot ce contează este planul. Planul și ținta să fie atinse. Nu contează cât sânge, câți ani sau de câte vise uitate este nevoie. Cine este responsabil pentru vise? Cine i-a pus să aibă așa ceva. Visele sunt pentru copii, noaptea. Totul e un preț mic pentru izbânda socialismului în lume. E nevoie de tot de la toți.
Mirosul de eșapament și fumul de țigară îl apucară de nări în timp ce în fața lui o întreagă mare de oameni înaintau sporovăind către gura lacomă a fabricii. Căteva biciclete temerare își croiau drum prin laterele în timp ce un grup de băști și pardesiuri de stofă mergeau grupat în jurul unuia dintre directorii tehnici de la hala cinci.
– Hai tovarășe unde ești cu gândul? Azi e zece, mai ca mâine nu-i poimâine și vine și chenzina.
Recunoscu vocea plină de energie a colegului. Îi aruncă un zâmbet cald și îi făcu semn către șacalii strânși în jurul directorului tehnic.
– Ce crezi Ioane că pun ăștia la cale? Vreun proiect nou? Am auzit că ar trebui să avem comenzi noi din Germania? Ce zici?
– Nici vorbă. Ăia lucrează toți la spălătorie, nu vezi? Nufărul scrie pe ei, nici o scamă nu rămâne ne periată pe tovarășul director. Nici o urmă de rahat în cur nu o să mai aibă până ajunge în birou. Ascultă aici la mine. Nimic.
– Auzi…, dar nu apucă să-și termine întrebarea.
– Dă-te mai aproape, am auzit una noua aseară. De la văr-miu. Cică un tip trecea pe stradă ținând în mână, cu mare grijă, un sul de hârtie igienică. Trecătorii îl priveau invidioși, iar unul chiar l-a întrebat: „Nu vă supărați, de unde l-ați luat?”, „Acum câteva minute l-am scos de la Nufărul”. Eh, zi că nu e bună.
– Măcar de ar merge. Gândul îi făcu scârbă pe loc.
– Păi ce, crezi că nu or fi și unii care să fi încercat? Hai sănătate și ne auzim la prânz. Merg cu niște colegi de la G13 la o cârciumă de o știm noi.
– Sună bine. Chiar avea poftă de ceva ce să semene a mâncare.
– La unu fix, la poarta patru. După gard. Stăm cinci minute, cine nu ajunge nu-l așteptăm.
– Spor Ioane. Ne vedem la unu.
Se simți un pic mai înviorat și parcă era gata să mute munții din loc. Mereu i se întâmpla la fel. Ion avea darul ăsta de a încărca cu energie pe oricine. Se gândi o clipă și încercă să își aducă aminte când la văzut pe Ion trist ultima oară. Niciodată. Cum reușea oare? Dacă ar fi fost vreun prost ar fi fost simplu. Nu ar fi avut de ce să fie trist, dar îl știa pe Ion, era băiat deștept chiar printre cei mai culți colegi ai săi. De fapt, dintre oamenii de la muncă ar fi putut spune că era chiar singurul. Concluzia îl întristă așa că încercă să își readucă buna dispoziție gândidu-se la bancul auzit cu câteva momente mai devreme.
Când ajunse în fața ușii biroului Gestiune și Contabilitate se simțea din nou gata să mute munții, să schimbe lumea să facă orice. Deschise ușa larg, energic și salută plin de viață în timp ce se îndrepta către biroul lui. Salutul nu se întoarse însă. Nici ecoul nu răsună fiind oprit de teancurile de hârtii de pe cele trei birouri care se găseau în încăpere. Nu era nimeni. Era singur. Își aduse aminte că avusese noroc și prinsese prima mașină. Camera nu era mai mare decât sufrageria lui de acasă. Mult mai luminată însă. Geamurile mari de sticlă securizată ale halei prinse în scheletul de metal erau mereu rabatate. Teancuri de hârtii tronau pe mesele de pal, pe jos în colțurile camerei, iar mirosul de motoare grele din hală combinat cu cel de hârtie umedă și cerneală era aproape vizibil. Din capătul opus se auzea susurul apei ce lovea chiuveta de metal. Robinetul, la fel ca geamurile nu se mai putea închide din cauza ruginii. Se îndreptă către vestiarul lui, un fișet gri ce nu mai putea fi folosit pentru registre, cu colțul de jos al ușii tras înspre înafară și fără lacăt. Aruncă înăutru haina și își scoase cana și borcanul de cafea. Căută o vreme fierbătorul, care în funcție de cine îl folosea ultimulul putea fi oriunde și pe orice birou.
– Hai tovărașe, unde te uiți. Uite aici. Și acum pune și dumneata de două cafele dacă tot te-am ajutat să îl găsești. Sau nu merit, ah?
Glasul lui Diaconu îl luă prin surprindere. Nu îi plăcu niciodată moaca bătută de vărsat și glasul pițigăiat al acestuia. Totul era într-o nepotrivire perfectă la acest ins. Corpul mătăhălos, capul mic și roșcovan așezat pe umerii un pic aduși în față, hainele ponosite și mirosul puternic de colonie. Niciodată nu știuse cum să se comporte natural în preajma lui. La unii inidivizi nu poți spune ce anume te irită sau te face să te simți nelalocul tău, nu și în cazul lui Diaconu. În privința lui totul era la vedere, strident drept în față.
– Dar ce matinal suneteți maistre! Cum ați ajuns așa devreme căci nu v-am văzut în autobuz și doar venim din aceiași direcție sau v-ați mutat?
– Ei m-am mutat pe dracu, auzi la dânsul. Unde să mă mut? Păi cine mi-aranjează mie un schimb de apartament acum în prag de pensie.
– V-ați luat mașină personală atunci?
– Hai că văd că te ții de glume în dimineața asta. Am fost trei azi-noapte. Nu voi faceți programul? Ce dracu, trag ca un catâr de o lună jumate numai trei.
Își aduse aminte că în urmă cu vreo două luni și ceva se discutase într-o ședință, că maistrului Diaconu trebuie să i se reamintească cine și ce rol are și cât i se permite fiecăruia. Se luase decizia ca pe o perioadă nedeterminată acesta să lucreze doar schimburi de noapte.
– Noi doar executâm, noi nu luăm astfel de decizii, știi doar. Mințise, doar parțial, dar tot mințise. Probabil că ar fi făcut și mai multe decât să se certe cu Diaconu la prima oră a dimineții.
– Bine, bine. Las că știu eu cum merg treburile. Hai cu cafeaua aia că îmi cad ochii în gură. Sper că nu ai pus zahăr, nu?
– Cum aș putea, păi nu știu că o beți fără zahăr? Mințise încă o dată. De vreo două luni și jumătate beau cu toții cafeaua fără zahăr sau vorba unui coleg de la financiar, doar apă cu ceva negru.
– Hai, cu o țigară fac eu cinste. Ia zi! Cum fac sau pe cine trebuie să ung să mă bage ăștia înapoi la programul meu de zi?
Ăsta era singurul lucru pe care îl aprecia la bătrânul maistru. Era cea mai directă persoană pe care o știa. Indiferent despre ce are fi vorbit ataca subiectul pieptiș și fără ocolișuri. De altfel ăsta era și motivul principal pentru care lucra acum de noapte. Unul dintre directori nu a apreciat franchețea cu care i s-a adresat, chiar dacă Diaconu avea dreptate.
– Mă cumpărați cu o țigară, am înțeles. Cum ziceam, decizia, știți prea bine a venit de sus. Noi doar am pus-o în practică. Nu știu ce să vă spun sau ce sfat să vă dau.
– Pe mine nu mă interesează de unde a venit, că știu. Eu vreau să schimbăm programul și să trec din nou pe zi. Vezi tu, cine m-a băgat doar trei a și uitat. Crezi că stă ditamai directorul cu gândul la ce face un pârlit de maistru.
– Eh, lăsați că dumneavostră sunteți printre cei mai apreciați oameni de la noi.
– Da și de asta bag de noapte. Deci cât face să schimbi în foile de program și în pontaj ca să apar de zi? Dar vezi să nu te întizi prea mult că sunt în prag de pensie.
Cu mâna blocată în aer uită să mai tragă din țigară. Ochii bărbatului din fața sa spuneau că acesta nu doar că vorbește serios, dar are și o ofertă în gând. Se desmetici și hotărî să meargă cu jocul mai departe.
– Păi știu și eu. La ce v-ați gândit?
– O să vină Paștele. Un miel de țară ar prinde bine la oricine pe masă. Crescut la stână, sus la munte.
– Nu știu ce să zic. Cum v-am zis, o astfel de decizie trebuie să vină de sus, cum aș putea justifica așa ceva în acte? Mă înțelegeți?
– Înțeleg, un miel de Paști nu e de ajuns. Ți-am zis doar că sunt în prag de pensie și să nu te întinzi.
Îl opri pe Diaconu înainte ca acesta să mai poată zice ceva.
– Opriți-vă. Îmi cer scuze. Eu nu iau nimic și nici nu vreau nimic. Știu că e greu și mai mult decât asta știu că ați fost pus de noapte pe nedrept. Uitați cum facem. Vorbiți la medic să vă dea o hârtie că nu puteți munci de noapte. Iar eu când aveți hârtia am schimbat pe loc programul. Ce spuneți?
– Spun că se duce mielul la doctor în loc să îl iei tu, dar fiecare știe mai bine. Bun atunci. Mâine dimineață vin cu hârtia.
Își terminară țigările vorbind despre meciul din urmă cu două seri, iar apoi maistrul pleacă fără să își termine cafeua. Obiectivul fusese atins, în ceea ce îl privea. Iar de cealaltă parte, atâta vreme cât avea să aibă o hârtie la mână care să justifice că bătrânul nu mai putea munci de noapte totul era sub control. Nimeni nu ar fi putut să îl acuze de vreun lucru necurat.
Mai zăbovi câteva minute în fața ceștii de cafea încercând să își pună ordine în gânduri apoi se așeză la fel ca în fiecare zi la biroul său de pal, gata să își înceapă ziua. Peste câteva minute ar trebui să vină și celălalt ocupant al biroului, în cazul în care și-a revenit după căzătura pe gheața de care avusese parte cu câteva zile în urmă. Deși erau trei mese de lucru în biroul de Contabilitate și Gestiune, de ceva vreme era singurul care venea la muncă. Se pare că Pătrașcu, colegul său își rupsese două coaste după o căzătură pe gheață, iar Iliasca, tovarășa contabilă șef, era în concediu. Fapt ce se petrecea în fiecare an în perioada de dinainte și după sărbători. Se obișnuise să muncească de unul singur, mai ales că ajutorul celor doi nu consta în altceva decât aducerea la zi în ce privește bârfele. Nu ar fi ratat nimic dacă Iliasca ar fi fost la servici. Se întâmpla în anii trecuți, ca ea, chiar dacă era în vacanță să fie mai bine pusă la punct cu ultimile știri decât el care venea în fiecare zi la muncă. Dar nu-i păsa, căci mai devreme sau mai târziu știa că oricum totul devine public, indiferent care este secretul. Așa sunt oamenii, fac ceva bun se laudă, fac ceva rău se plâng. Nu pot să îndure să nu împărtășească binele sau răul cu ceilalți. Omul, a zis cineva, este un animal social. Adică are nevoie de aprecierea sau invidia altora pentru a putea să își trăiască bucuria. La fel este și cu necazul. Nu îl poate duce singur.
Trecură trei ceasuri de când se apucase serios de muncă. Cafeua se răcise de mult iar genunchii se înțepeniră ușor. Avea teancuri de foi, unele cu urme de vaselină altele cu un scris abia lizibil, dar toate cereau același lucru. O zi liberă sau o învoire sau poate doar un schimb de tură.
Își aprinse o țigară și se gândi pentru o clipă la Diaconu. În secret îl adimira pe bătrânul maistru. Se descurcase de minune. Era atât de bun încât nimeni nu avea ce să îi facă, iar asta i-a adus mereu un grad de libertate sau dacă nu libertate măcar o indulgență din partea ălora de mai sus, iar de la cei din subordinea lui nu auzeai un cuvânt de rău. De fapt, în afară de aspectul fizic ce îl făcea total insuportabil nu avea ce să îi reproșeze. Stinse mucul țigării în chiuveta de metal după care se întoarse la hârțoagele sale.
Prima parte a zilei era mereu ocupat cu tot felul de cereri de zile libere, după ce le termina urma partea de pontaj. Aceasta nu se termina niciodată, căci schimbări și modificări apăreau până în ultima zi, neîncetat. Privi cu lehamite foile din fața sa. Aceleași în fiecare zi. Chenare și tabele trasate cu un tuș șters pe foi tip identice se perindau neîncetat prin fața sa. Cifre, cifre și linii și din când în când câte un cuvânt cheie. La asta se rezuma toată sudoare și munca celor patru mii de oameni. Câteva numere pe o foaie le garanta mălaiul pentru plecarea la mare în iulie sau pentru sfârșitul de săptămână la Sinaia. O foaie în minus și o zi de muncă ar dispărea ca și cum nu ar fi existat niciodată. Cum ar fi dacă le-ar putea da zilele înapoi oamenilor, oare ce ar face cu ele dacă nu ar trebui să muncească în fabrică?
Se juca deseori cu gândul ăsta, și de cele mai multe ori ajungea la concluzia că oamenii s-ar fi plictisit și ar fi cerut la un moment dat să fie lăsați să vină înapoi la muncă. Nu putea spune sigur dacă era gândul lui sau dacă citise într-o carte, dar era convins că așa s-ar fi întâmplat.
Foile de pontaj nu erau la fel de ușor de înregistrat precum cererile de liber, aici trebuia să fie mult mai atent și mai concentrat. De abia acum realiză că era singur și că Pătrașcu nu venise nici azi. Probabil anunțase mai sus, se gândi în timp ce căuta fierbătorul. Oricum și cu și fără vreun coleg tot atât avea de muncă. Și apoi omul poate chiar se simțea foarte rău, deși dintr-o cercetare pe care o făcuse adhoc reieșea că sunt anumite perioade din an când oamenii se îmbolnăvesc subit sau suferă tot felul de accidente stupide. De exemplu iarna în jurul sărbătorilor, primăvara înainte de paști, toamna când trebuie culese viile. Mereu apăreau același simptome, căzături, accidente sau gripe care îi împiedicau pe bunii oameni ai muncii să își îndeplinească datoria.
Mai avea doar o oră jumate până la ora prânzului așa că se întoarse rapid la foile sale. Le verifica mai întâi pe toate fără să urmeze vreo ordine anume. Apoi se asigura că sunt împărțite în funcție de secțiile din care proveneau oamenii. Îi era mult mai ușor așa, în cazul în care ar fi apărut probleme și ar fi avut nevoie de clarificări de la un șef de secție ar fi avut toate foile o dată pentru toți oamenii din subordinea acestuia. Apoi le ordona alfabetic. Încercase mai multe metode până să ajungă la aceasta, dar nici una nu îi asigură gradul de eficacitate dorit. Cu ochelarii pe nas începu să urmărească cu vârful creionului linie cu linie, căsuță cu căsuță, pagină cu pagină. Când termina cu una o punea în teancul din care făcea parte și se apuca de următoarea. Pagină cu pagină număra oră cu oră timpul pierdut al fiecăruia într-un viitor de aur.
Își aduse aminte de discuțiile din casa alor săi. Ce oameni culți îi vizitau…. Ce dracu scriu aici habar nu am. Se trezi zicând. Își dădu seama că în ultimele douăzeci de minute visase cu ochii deschiși și nu doar că visase, dar și scrisese ce îi trecuse prin minte. Era o tehnică de asociere liberă pe care o folosea din când în când să își mai sondeze inconștientul tulbure. Se amuză de rândurile pe care le văzu așternute pe spatele unei foi de pontaj.
<<Abbaladooa avalon și cântare și muzică si mă legăn ca într-un scrânciob. Ca atunci când, oare ce face mamaia nu am sunat-o de mult ar trebui să o sun și mama și gâștele și ce am mai visat azi noapte. Oare de ce mi-am adus aminte de visat când m-am gândit la mama, pentră că nu știu cine știe. De ce să știe ce ar putea să știe si Iliasca e cumsecade dar ciudățică cine nu e ciudățel ca să nu spun mai mult oare ce mai e de zis până nu funcționează si mă apucă nu panica dar un disconfort, de fapt am trăit de când mă știu cu disconfortul ăsta si copilul plânge…>>
Mai reciti o dată tot ce scosese din el, după care amuzat și mulțumit se întoarse la foile sale.
Prânzul cu Ion fusese interesant. De fapt ca de fiecare dată când ieșea cu acesta undeva. Încă nu știa cum face prietenul său de se înconjoară numai de oameni interesanți. Pentru un lăcătuș de la G13 să iei prânzul și să te șprițuiești cu actori de teatru, unii chiar de la Notara nu era ceva ce să auzi în fiecare zi. Se felicită că îi acceptase invitația la prânz. O gură de aer și culoare în viața gri ce părea că nu avea să îl părăsească vreodată. Cu stomacul plin și zâmbetul încă pe buze intră înapoi în peștera sa tapetată cu hârtii. Ca un animal ce a trăit toată viața în captivitate ca apoi să guste din bucuria libertății doar pentru ca la sfârșitul zilei să se întoarcă singur în cușca sa. Hârtiile, liniile, pixul toate erau la locul lor. Perna tare de pe șezutul scaunului avea încă forma unui căuș ce părea că nu își pierduse speranța că se va întoarce. Cumva imaginea dezolantă și lipsită de sens a biroului îi aduse un sentiment de liniște nefirească. Simți goluri din sufletul său cum încep să se umple, nu total, nu dispăreau, dar se acopereau încet încet de un sens. Mecanic se apucă minuțios precum un ceasornicar să lucreze la orele așternute pe hârtiile din fața sa.
Ochii îi spuseră că este timpul să aprindă lumina. Găsi fierbătorul, dar își aduse aminte că ultimele două linugirițe le făcu la prânz. Cu spatele și genunchii anchilozați, cu urma pixului imprimată adânc în degetele sale privi rezultatul zilei. Reușise să strămute un teanc întreg de hârtie. Toate orele fuseseră trecute la catastif și vor fi scoase doar la judecata de la sfârșitul lunii. Cu țigara aprinsă în colțul stâng al gurii lasă să îi înflorească un zâmbet de mulțumire pe fața obosită.
Ar cam fi timpul să plec, îi șopti o voce interioară, trebuie să mă odihnesc, mâine o voi lua de la capăt.

Alexandru Ghearăsâmescu