Femeie cântând

Abia se crăpase de ziuă. Negreala nopţii arăta totul ca-ntr-o fotografie alb-negru. Călătoream într-un troleibuz care ar fi trebuit să mă ducă din gara marelui oraș spre o destinație precisă. Totul era știut dinainte, dar se petrecea ca-ntr-o orbecăială, printre oameni, mașini, amintiri, intuiții străfulgerate. Mă întrebam dacă se petrecea cu adevărat sau era doar un film vechi, stocat de o minte obosită, depășită de realitate …
Urcam în troleibuz, se crea spațiu, oamenii puțini la ora aceea nu aveau chipuri și troleibuzul se punea pe neașteptate în mișcare înainte de a mă asigura că știu unde merge. Vedeam clădiri, totul se lumina și recunoșteam silueta marelui oraș. Totul se derula repede, lentoarea nu exista decât în întârzierea cu care percepeam, recunoșteam, realizam lucrurile din jurul meu.
Am văzut cum bulevardul se despica în maluri de pământ, se căscau tranșee pline de zgură și noroi… nu-mi era teamă, nu mă gândeam la vreun pericol, nu aveam timp sa gândesc pentru că ceea ce se întâmpla mi-o lua înainte.
Troleibuzul, plutind ca o mașinărie inteligentă, condusă de gândul cuiva, căci nu văzusem pe cineva care să-l conducă, șerpui fără nici o dificultate pe lângă Cișmigiu, sau ceea ce știam a fi Cișmigiul, prin vechea parcare, ca un mic pasaj. Acum pasajul dezvăluia accesul spre lumea din spatele blocurilor impunătoare care asigurau vechea fațadă a bulevardului .
Mi-era frig… Era prima senzație prin care luam act de corpul meu. Troleibuzul dispăruse și eu străbăteam un gang cu tarabe încărcate de mărfuri, mă intersectam cu oameni – femei grăbite care știau încotro merg și care este rostul lor în acel loc. Le invidiam în ascuns, fără să știu exact pentru ce, încercam să citesc povestea lor din expresiile feței, așa cum făceam deseori în adolescență, dar trăsăturile lor se diluau și dispăreau mult prea repede. Mi-era frig și în mine se aduna frustrarea.
Eram preocupată din ce în ce mai mult de mărfurile de pe tarabe –haine ușoare, de vară, colorate, stivuite cu grijă de vânzători ambulanți care pentru o clipă, exact clipa asta, își părăseau tarabele lăsând totul la cheremul întâmplării.
Am cumpărat, așa credeam, dar nu aveam de la cine, așa că am luat grăbită câteva haine, n-am rezistat, dar mi-am pierdut imediat interesul pentru ele.
Nesiguranța, teama au început să-și arate colții. Aveam nevoie să mă adăpostesc, realizam că sunt singură, știusem unde trebuia să merg, dar între timp tot ceea ce știam, toate intențiile dispăruseră. Prezent era sentimentul de nesiguranță: trebuia să am ceva, să fiu a cuiva, deși știam că are și singurătatea siguranța ei. Încă mai credeam, ca-ntr-o amintire, în capacitatea de autodeterminare. Așa că, nu știu cum mi-a încolțit ideea unui adăpost. După ce-mi luasem haine, le purtam cu mine, le țineam strâns, știam că deși aveam bani pe undeva, nu plătisem pentru ele. La un moment dat, am găsit un loc, un adăpost sau el mă găsise pe mine… într-un subsol, acele subsoluri curate, amenajate, cu tot felul de grilaje ce serveau la tot felul de dependințe sau chiar mici apartamente prin fereastra cărora vedeai doar încălțămintea și pașii grăbiți ai trecătorilor. Am regăsit totul din amintire: locul umbros, mirosul trăsnit de mâncăruri pregătite în casă, un grilaj solid din fier forjat și în spatele lui un animal de talie mare, un câine neplăcut surprins de prezența mea străină.
Trăiam într-un univers din care oamenii încă nu dispăruseră, așa că nu știu cum au apărut și doi bărbați care mă priveau cu tot ce aveau bărbătesc în ei și care din priviri au îndepărtat grilajul prin care trebuia să trec și m-au eliberat de teama animalului.
Până la urmă m-am adăpostit într-un apartament. Am intrat, nu mai știu cum, prin efracție. Mă târam peste tot hăituită de incertitudinea propriei mele situații,mă teroriza aceeași nevoie de ordine și siguranță. Aveam nevoie să văd cum stau, pe ce mă bazez, aveam nevoie de-o strategie pe termen scurt și atunci am început să privesc în jur: era o sufragerie mică, învăluită într-o lumină lăptoasă, o canapea și un dulap, îmi amintesc, și multă ordine, era foarte curat… Fără nici un rost am început să-mi fac ordine printre lucrurile cumpărate, pe care le purtasem după mine, le așezam, le triam, aveam nevoie să știu ce am…
Mă temeam, știind că această locuință este a cuiva, de venirea unui posibil proprietar și tocmai intrasem în panică gândindu-mă cu groază la acest moment și cum l-aș putea evita –unde să mă ascund, cum să supraviețuiesc unei astfel de situații, când în cameră își făcu simțită prezența un bărbat sau fusese de la început acolo și doar pândise în ascuns devoalarea infracțiunii mele…
Dacă aș fi avut timp să mă gândesc aș fi crezut că am să mor de rușine, de neputință, de frică, dar n-a fost așa… nu știu de ce am încercat să mă salvez bolborosind cuvinte… Erau multe cuvinte pe care le iroseam și din când în când se desprindeau și propoziții cu sens prin care încercam să explic că era singura mea soluție și că până la urmă nimeni n-are nimic de pierdut, e o simplă întâmplare și foarte ușor putem șterge pentru totdeauna din memorie acest fapt.
Percepeam un bărbat nu tocmai bătrân care mă învăluia subtil cu aerul lui de bărbat ușor amuzat, dar îndepărtat și străin. Mintea era încă cea a unui animal ce căuta subterfugii, se încurca în lașități. Aerul în cameră devenea tot mai greu, îmi anula orice inițiative, nici măcar retragerea strategică n-o mai puteam încerca. Poate mi-a venit în gând să bolborosesc niște scuze, nu mai știu… știu că deodată mi-era bine, era cald și totul era învăluit într-o insinuare obscură.
Se așezase indecis și totuși netulburat alături, pe canapea. Nu mă privea, nu întreba, dar părea că știe tot ce se-ntâmpla, era chiar ușor plictisit că nu poate trece la ceea ce-l interesa. Eram oarecum liniștită și oarecum pierdută într-o seducție care nu știu dacă venea dinspre bărbatul de lângă mine sau din ființa mea inconștienta care se relaxa la gândul că lucrurile se legau și începeau să vibreze în jurul nostru.
Îi evitam privirea pentru a nu spulbera starea de bine în care mă așezam, pentru că nu eram convinsă că totul se întâmpla în afara noastră sau este numai emanația minții mele. Întorcând capul, de partea cealaltă a canapelei, descopăr o femeie destul de bătrână, probabil mama lui, am gândit fără să-l privesc spre a-i surprinde reacția. Dar știa, știa că este acolo, știa că respira același aer cu noi. La un moment dat îmi spune grăbit și fără noimă „convinge-o să stea la baie!”. Îmi dă de înțeles că-i era inutilă prezența ei, chiar inoportună, că ar fi vrut să nu fie acolo.
Am privit-o cu nedumerire, fără intenția de a da curs rugăminții lui. Femeia începuse să cânte absentă, pierdută în lumea ei. Părea că nu știe care este rostul ei și nici ce se poate întâmpla în lumea în care intrase.
Pierdută în visul meu aud și acum femeia cântând…

Veronica Baciu

Pasiunea pentru literatura si pentru scris este veche, desi nu i-am acordat niciodata timpul necesar.