22 decembrie 1989

De câte ori trece pe lângă cimitirul Eroii Revoluţiei lângă Bellu, Irina se uită lung la crucile tinerilor căzuţi în ‘89. Monumente frumoase, alei îngrijite.
Este revoltată. De curând, dosarul de investigare a crimelor din acel decembrie sângeros a fost clasat. Clocoteşte de indignare, chiar dacă nimeni din familia ei nu a murit pe stradă atunci, în acel decembrie.. Nu se va mai şti niciodată cine au fost teroriştii. Întrebarea obsedantă, 21-22 cine a tras în noi, va rămâne fără răspuns. Părinţii, care-şi plâng copiii morţi de peste douăzecişicinci de ani, nu-şi vor mai găsi liniştea niciodată. Măcar să se fi făcut dreptate.
Revoluţia din ’89, transmisă la televizor în timp real, să recunoaştem, a urmărit mobilizarea generală. Care de fapt nu s-a înfăptuit. Îndemnul De la Timişoara, acum în toată ţara! a fost urmat major de către bucureşteni şi într-o mai mică măsură în câteva oraşe din Ardeal. Restul ţării? Tot românul a privit revoluţia la televizor, de parcă ar fi fost transmis un film de acţiune. Preocupat mai mult de pregătirile pentru Crăciun, de porcul deja tranşat şi cozonacii din cuptor. Între gustarea de dimineaţă şi sarmalele de mai târziu, stropite cu ţuiculiţă şi vin roşu, alături de rude sau de vecinii din bloc, toată lumea comenta. Ia, uite, bă! Ce se întâmplă-n capitală!.Vor să-l dea jos pe Ceauşescu! Las’ că după aia, o să curgă lapte şi miere, proştii naibii! Cine o să le mai dea case şi servici? Că eu ştiu de dinainte de război…O să rămâie la coada vacii, nişte analfabeţi…Proştii naibii! Li s-a urcat la cap cuconia…O să vadă ei! Ce dacă nu e mâncare la oraş? A murit cineva de foame? La o adică tot românul se descurcă. Eu îl cunosc pe cutare, cutare cunoaşte pe altul şi aşa se face treaba, se servesc oamenii între ei… Mărie!!! Ia mai toarnă un rachiu şi fugi de adă icişa nişte şorici!
Irina rememorează totul cu alţi ochi şi altă minte, după mai bine de sfert de veac. Teroarea adevărată, începută la Timişoara, s-a dezlănţuit covârşitor în Bucureşti. Tirul gloanţelor îndreptate către oamenii nevinovaţi, cei 1166 de morţi declaraţi şi peste 3000 de răniţi, toate acestea au rămas scrise în cartea de istorie. Revoluţionarii din ’89 şi-au jucat viaţa la ruletă pentru libertate. Mulţi au făcut-o din inconştienţă, mânaţi de entuziasmul general.
Ce resorturi extraordinare au împins atunci mulţimea la revoltă? Un popor blazat, ce acceptase de atâta vreme lipsa unui trai decent. Sistemul, aparent intangibil, a căzut precum un castel din cărţi de joc în faţa maselor dezlănţuite. Sistemul orânduirii socialiste multilateral dezvoltate, ce se voia de neclintit, iată că la prima mişcare de stradă se dizolvase. În elemente îndârjite ce aşteptau momentul potrivit pentru a se căţăra din nou. Ne-am răzvrătit atunci. Acum avem libertatea de a ieşi în stradă. Şi?
Irina îşi aduce aminte totul, de parcă a fost ieri…

*

Vineri dimineaţă. Of, ce ar mai fi dormit… Nu avea nici un chef să plece la serviciu. Zăcu aşa preţ de câteva minute bune pe marginea patului, în prelungirea unui vis frumos… Se făcea că se afla într-o cofetărie cu multe torturi şi prăjituri, exact ca în copilăria mică. Bunicii o duceau la Nestor, după fiecare premiu de sfârşit de an şcolar, drept recompensă. Se găseau acolo cele mai bune dulciuri din capitală. Se trezi că spune cu voce tare: Acuma nici să dai cu tunul nu mai găseşti nimic…magazine goale, restaurante şi cofetării prin care suflă vântul…a pagubă! Hm…am ajuns să visez până şi prăjituri…
Merse la baie agale. Apa rece ca gheaţa o simţi pe piele ca un şoc. Instant se dezmetici. Cu atât mai bine, în maxim douăzeci de minute va trebui să iasă pe uşă, altfel va merge pe scara tramvaiului! Trebuie să ajungă înainte ca şeful să ia condica.
În ultima vreme, parcă înnebunise.. Să scrii ora de sosire şi la fel, ora de plecare. La program puteai să te uiţi pe pereţi, să-ţi faci de treabă când nu aveai de lucru. Prezenţa însă era sfântă. Să stai la birou, cu dosarele împrăştiate sugestiv, cu foi, creioane şi ceva calcule făcute, dând impresia unei munci pline de abnegaţie. Preferabil era, dacă voiai caracterizare bună de la şefu, să te afli tot timpul în preajma lui. Da, şefu! Doriţi o cafea, şefu? Am din cea bulgărească, la pungi de două sute de grame, cafea naturală boabe. Ieftină şefu, vreţi să vă fac rost? Şefu, e coadă la alimentara, vreţi unt? A venit maşina cu salam de vară şi telemea, alerg la coadă că mi-am lăsat rând, vă cumpăr şi dumneavoastră… şi tot aşa.
Ieşi din garsonieră ca o vijelie. Aruncase iute canadiana pe umeri dar căciula de vulpe rămase în cuier.
Ce-au mai râs colegele de ea când o purtase pentru prima dată, în urmă cu două săptămâni, la prima ninsoare.
– S-o porţi sănătoasă, Irina! Numai căciula asta ai găsit-o ? De unde ai cumpărat-o?
– De la Cocor. Zăcea dosită într-un ungher. A trebuit scuturată de praf….. Erau şi altele mult mai frumoase dar foarte scumpe, ca orice lucru considerat de lux. Asta era cea mai ieftină. Şi vânzătoarea de la raion încerca să mă convingă cât de frumoasă este coada vulpii ciufulite, că trebuie scuturată bine, ca să se aşeze blana înainte de purtare. Ha,ha, săraca, cine ştie de câtă vreme se chinuise s-o vândă? Până m-a găsit pe mine.
– Fără supărare, Irina, dar chiar te reprezintă, cu firea ta haioasă.
– Haioasă, pe naiba! Dar spuneţi şi voi! Cum să-mi dau tot salariul pe o căciulă? O căciulă rămâne tot o căciulă…chiar de blană de vulpe.
– …şi unde mai pui că dacă o porţi seara pe întuneric… omul nou sigur ţi-o va smulge de pe cap! Măcar nu-ţi pare rău de pagubă!
– Nu cred că omul nou, la experienţa lui, să se păcălească-n halul ăsta. Căciula arată de parcă vulpea mea, cu coada zburătăcită, a fost cea mai alergată vulpe din Carpaţi, până şi-a dat obştescul sfârşit!
Toată lumea din birou se distrase copios, închipuindu-şi scena cu Irina pe-nserat, strigând după hoţ: Vă rog frumos să-mi daţi căciula înapoi! Opriţi-vă, vă rog!
Liftul era blocat, ghinion curat. Sări treptele din două în două până la parter, să nu piardă timp. De departe, refugiul de tramvai arăta nefiresc de pustiu. Oamenii mergeau îngânduraţi. Tramvaiul sosise fără întârziere. Era curios de gol pentru acea oră. Se aşezase pe un scaun şi privea pe geam la strada neaglomerată, de parcă era duminică.
Ajunse la serviciu înainte de începerea programului. Semnase. Nu avea chef să se întâlnească pe culoar cu şeful. Când încercă uşa biroului, era încuiată. Ce au păţit colegele, chiar toate s-au înţeles ca să-ntârzie?
Căută cheia în paporniţa ticsită cu nimicuri şi o extrase bucuroasă. Deschise uşa, apoi geamul biroului. Era decembrie şi foarte cald, în jur de douăzeci de grade. Nu se mai pomeniseră niciodată asemenea temperaturi la sfârşit de an.
După ce cotrobăi în dulap, cu chip să mai găsească un pic de nechezol, cafeaua cea de toate zilele, ceva măcinat cu multe paie, iată că în sfârşit apăru una dintre fete.
– S-a luat condica?
– Nu ştiu. Eu am semnat mai devreme…
– Ai auzit ce este în oraş? După mitingul de ieri?
– Habar nu am! Ce s-a-ntâmplat?
– Nenorocire! Cum de nu ştii nimic? E dezastru! Lumea nu a mai plecat din faţa Comitetului Central. Manifestanţii au blocat piaţa de la Universitate şi până la Romană. Şi Vlad al nostru a fost acolo, aseară până târziu.
– Vlad? Ce tot spui? De unde ştii? Nu repeta statutul mai alaltăieri? Se pregătea să intre în partid.
– Mă faci să râd! Nu ai văzut cum îl imita pe Ceauşescu? Cum se maimuţărea?
Mda…De fapt îl împinsese tata de la spate, directorul adjunct al antreprizei. Iar fiul trebuia să demonstreze ce educaţie sănătoasă primise de acasă, cum altfel decât intrând în rândurile partidului comunist.
Ce-i drept că şi pe ea o sfătuiseră părinţii să facă acelaşi lucru, fiind singura cale de a propăşi în societate. Parcă îi şi auzea..
– Nu o să avansezi niciodată din postul de inginer simplu, fără să fii membră de partid!
– Aiurea, dacă eşti apreciat profesional, de ce nu?
– Pentru că nu poţi demonstra că eşti un tovarăş de nădejde! Partidul are nevoie de intelectuali, pregătiţi în facultăţi pe banii statului, pentru a sprijini clasa muncitoare, în îndeplinirea planului cincinal..
– Sigur că da, ăla în patru ani şi jumătate!
– Nu râde! Intrarea în partid este foarte importantă! Vei pierde foarte mult în viaţă dacă te vei încăpăţâna! Mergi şi depune-ţi adeziunea!
Nu depusese nimic. Trăgea de timp. Să scape de discuţiile interminabile de-acasă. Fusese o singură dată la o şedinţă, în locul unei colege ce o rugase ca să-i ţină locul. Acea şedinţă îi fusese de ajuns ca să se lămurească. O masă lungă, agende şi un secretar care nota tot ce se spunea pe marginea ordinei de zi.
– Tovarăşa, de la ce întreprindere?
Omul acela i se adresase impersonal, de parcă nu era de faţă. I-a răspuns. Apoi începură discuţii într-un limbaj nefiresc, artificial, la care asista neutră. De abia aştepta să se termine ordinea de zi. Se foia pe scaun mai rău ca un copil, forţat să mănânce spanac.
Nu, nu voia să intre în partid. Îi era limpede ca bună ziua. Chiar dacă rămânea inginer simplu pentru toată viaţa. Societatea are nevoie şi de oameni ca ea, cu biroul după uşă, care să muncească bine, la termen şi cu simţul răspunderii. Probabil toţi cei asemeni ei vor fi pierdanţii abonaţi la avansări sau alte avantaje. Chiar nu contează, ea îşi asumă alegerile ei.
Deodată, telefonul întrerupse liniştea ce se lăsase în birou.
– Bună dimineaţa! Sunt Nicolae.Vlad a venit ? A fost aseară la Inter?
– Nu a sosit încă! Şi nu ştiu dacă a fost aseară la Inter!
– Cum vine, să-i spui să vină imediat la mine!
Îi închise brusc. Irina puse şi ea receptorul în furcă. Rămăsese gânditoare. Extraordinar! De unde aflase secretarul de partid că Vlad fusese noaptea trecută în oraş? E clar că sunt informatori plătiţi să le studieze celor din jur fiece mişcare.
Una câte una sosiseră şi celelalte fete la birou. Erau îngrijorate, veniseră cu inima strânsă. La radio se difuza numai muzică simfonică, de parcă fusese declarat doliu naţional. Nici o ştire, absolut nimic. La televizor, doar sigla de recepţie încremenită pe ecran. Manifestaţia se încheiase brusc cu apelativele ALO! ALO! AŞEZAŢI-VĂ LINIŞTIŢI LA LOCURILE VOASTRE! Cei doi dictatori au privit neputincioşi cum masele, altădată obediente, huiduiau mărşăluind spre bulevard. Speriate de zgomote terifiante ce veneau din zona megafoanelor din piaţă, ca şi cum forţe de niciunde le-ar fi atacat. Panica pusese stăpânire pe întreaga suflare. De frică, oamenii plecaseră acasă dar cei mai curajoşi au rămas.
– Vouă nu vi se pare ciudat? Pe hol nu se agită nimeni. E o linişte aici…cum n-a mai fost până acum. Să nu închideţi radioul! Ceauşescu tace! O fi plecat în ţările arabe, de unde tocmai s-a întors. Sau poate că se ascunde în catacombele Casei Poporului. Mi-a spus bărbatu-meu că dedesubt este un adevărat oraş subteran, construit astfel încât să fie îndeplinite toate condiţiile de supravieţuire.
– Ei, aş! De unde ştie el atâtea lucruri? Astea nu se spun.
– Le-a aflat de la un muncitor care lucrează acolo. Cine ştie ce va mai urma? Ceauşescu se va întoarce şi va chema armata la ordin, va fi vărsare de sânge. Ăştia nu se lasă aşa uşor.
– Ia nu mai cobi!
– Tăceţi! Tocmai s-a anunţat la radio că se va face un anunţ important pentru ţară!
În liniştea biroului, deodată muzica lugubră se opri.
– Atenţiune! Anunţ important pentru ţară! Generalul Milea s-a sinucis! Este acuzat de înaltă trădare!
– Aţi auzit? Situaţia este foarte gravă, noi, de ce mai stăm? Mai devreme am fost pe hol. Lumea a plecat. Biroul şefului este închis. Doar telefonista şi secretara ce mai sunt în sediu! Şi noi.! Nimeni nu ne spune nimic!
– Ai dreptate! Să plecăm cât încă este linişte în cartier! Oricum, am intrat în concediul sărbătorilor de iarnă!
Irina îşi strânse lucrurile. Noroc că nu locuia departe de serviciu. Nu fusese o luptătoare niciodată, nici pentru drepturile ei, dar pentru cauze colective, revoluţionare… Plecă iute, cu teamă. Pe străzi, camioane cu muncitori se îndreptau spre centru, pesemne la baricadele de ieri. Un entuziasm nebun însufleţea mulţimea care scanda Jos Comunismul! Jos Securitatea! Armata e cu noi!
Pe bulevardul din apropiere auzise împuşcături, Dumnezeule, cine trage în cine? Maşinile grele de război uruiau îngrozitor, se îndreptau spre centru..
Ajunse acasă. Deschise televizorul. Steaguri cu stema perforată fluturau pe maşini blindate, unde tinerii strigau VICTORIE! AM ÎNVINS! Dictatorii fugiseră cu elicopterul într-o direcţie necunoscută.
Privea încordată. Se emiteau imagini încontinuu, ştiri alarmiste, atât din studioul televiziunii libere cât şi de pe stradă. De unde apăruseră aceşti reporteri? Care filmau aproape totul, punându-şi viaţa în pericol? Revoluţia asta era ca un film regizat cu un scenariu sinistru!
O degringoladă generală, cu duşmani din umbră ce seamănă moarte, seamănă teroare. Oameni nevinovaţi cădeau seceraţi, majoritatea împuşcaţi în cap, cu o precizie matematică. Un război de gherilă, terifiant, îndreptat spre oameni cu braţele goale.
Să fie găsiţi soţii Ceauşescu, să fie executati! Numai după moartea tiranului şi a sinistrei lui soţii, poporul român se va elibera! Acestea, repetate obsesiv din studioul revoluţiei, pătrunseseră în mintea tuturor ca fiind unica salvare. Din acelaşi studio se emitea… Ce să mai fie judecaţi? Nu au făcut destul? Execuţie fără judecată! Au murit atâţia oameni pe străzi din cauza lor! Moarte dictatorilor!
Irina încremenise în fotoliu. Nu mai ştia nimic despre părinţii ei, pensionari. Blocul în care locuia, fiind nou, nu avea instalat nici un telefon. Iar cabinele din stradă fuseseră demult devastate, tot de omul nou. Stăteau acasă, ce puteau păţi? Cine şi ce să aibă cu ei? Iar în cămară aveau mereu provizii…
De câte ori vreun aprozarist nu îi spunea…
– Domişoară, nu o mai lăsaţi pe mama dumneavoastră la cozi! Că o să i se facă rău în îmbrânceală!
Aşa şi era… Simţise pe pielea ei cum lumea, disperată, te poate călca în picioare pentru o bucată de brânză..orice de mâncare… Nu mai împingeţi, că ne striviţi de uşă! Ne daţi jos! Sunt şi copii aici! striga mulţimea isterizată, ce ocupa tot trotuarul până după colţul străzii.
Irina se ghemuise într-o pătură, o cuprinsese frigul. Procesele de conştiinţă nu-i dădeau pace. Oamenii care ieşiseră în stradă îşi asumaseră un risc major, acela de a-şi pierde viaţa pentru libertate. Iar ea stătea acasă, stăpânită de frică. Instinctul de supravieţuire acţionase şi îi paralizase voinţa. Putea muri din întâmplare. Voia să se căsătorească, să aibă copii. Nu era pregătită pentru gesturi eroice. Nu oricine se naşte revoluţionar.
Se ridică hotărâtă. În frigider avea unt, telemea şi un rest de costiţă. Făcu rapid câteva sandvişuri. Poate vreun camion cu oameni se va opri ca să le dea mâncarea, măcar cu atât să-i ajute pe cei de pe baricade. Când să plece, un individ ce tocmai intrase în studio, striga panicat că teroriştii trimit ajutoare alimentare otrăvite. Şi că oamenii de bine să nu mai trimită pachete.
Se opri. Ce se întâmplă oare? Altă diversiune?
Puse mâncarea la loc. Se aşeză în fotoliu. Cei ce pătrunseseră în televiziune anunţau ştiri contradictorii. Un bărbat striga răguşit că la ministerul apărării se trage şi că sunt necesare ajutoare. Apoi altul, şi mai panicat, năvălise spunând că se încearcă otrăvirea staţiei de alimentare cu apă.. Ba chiar că se încearcă distrugerea digului de la Lacul Morii…
Diversiuni..Alarme false…Apeluri disperate de mobilizare, adresate bărbaţilor de bine, să vină să apere revoluţia, că vor primi şi arme. Arme adevărate, cu glonţ pe ţeavă. De unde arme? De unde muniţie? E drept că toţi făcuseră armata dar trebuiau organizaţi şi nu aşa, anarhic.. Ordinele date, urmare a zvonurilor neverificate, puteau declanşa un dezastru… În degringoladă se puteau împuşca unii pe alţii, din eroare sau de spaimă. Dumnezeule, ce haos!
Irina încremenise. Privea ca un spectator la viaţa ce se desfăşura afară, de parcă nu aparţinea aceleeaşi lumi. Paralizată de teamă, gândurile o duseră departe, la ipoteze care mai de care. Apoi aţipise. Televizorul funcţiona fără oprire. Transmitea revoluţia. Revoluţia de la televizor. Se lumina de ziuă, 23 decembrie.

*

Irina priveşte cimitirul. O biserică frumoasă a fost construită lângă el, pentru cinstirea tinerilor eroi căzuţi în decembrie ’89.. Lumea s-a schimbat profund în cei peste douăzecişicinci de ani. Pentru unii a fost mai bine, pentru alţii mai rău. Politrucii, protipendada comunistă, cei care s-au bucurat de privilegii, exact aceia s-au dovedit a fi oportuniştii. Care după ’89 s-au plâns de oprimare, tocmai ei, membrii marcanţi din rândul partidului conducător.
Mulţi dintre noi au acceptat să fie membri de partid, împinşi de nevoie sau de viaţă.
Credeţi că nouă ne-a fost uşor? Eu, ca director, să mă zbat pentru producţia impusă? Să dau salarii sutelor de angajaţi? Fără rebuturi ce ar fi afectat uzina? Că se lucra în acord global! Ca apoi să vină unul de la centru, cel mai adesea vreun incompetent nenorocit, să-mi bată cu pumnul în masă că irosesc avuţia naţională? Ce ştiţi voi, tinerii de azi, cum a fost viaţa noastră? Că nicio funcţie importantă, în nicio ramură, nu putea fi ocupată decât de membrii de partid! Puteai să fii tobă de carte! Degeaba învăţătură şi dorinţă de a realiza ceva, fără să ai carnetul de partid erai egal cu zero!
Mda…În acest sfert de veac, ce am făcut majoritatea dintre noi cu libertatea câştigată? Am fost ca păsările născute în colivie. Ni s-a deschis uşiţa să zburăm. Şi am privit contrariaţi. Am fost înţepeniţi, dezorientaţi… Şi-n neştiinţa şi nesiguranţa noastră, am fost letargici. Am privit în jur, ne-am analizat şi am rămas umili la locul nostru. Alţii, mai ageri, au simţit oportunitatea şi au acţionat, încă de când noi ne plângeam morţii, privind revoluţia la televizor, în acea zi şi noapte de 22 decembrie.

Lili Zu

Targhetul meu? Să ajung să fiu un povestitor de valoare la capitolul poveşti pentru copii!