Scurtă frază introductivă despre dragostea de mamă

(Text înscris la Maratonul literar – martie, 2016)

Apoi m-am așezat la masa de lemn, ce mirosea a praf și a carii, m-am așezat de fapt pe scaunul de dinaintea mesei, ce a scârțâit sub greutatea mea, ca și cum mi-ar fi dat de înțeles că mă pot folosi de el doar dacă aveam o greutate acceptabilă, și nici chiar atunci de fapt, altfel de ce ar mai fi scârțâit, de ce scârțâie scaunele în general atunci când ne așezăm pe ele dacă nu pentru a ne comunica faptul că, deși nouă nu ne pasă de sentimentele lor, considerându-le bucăți de lemn bine sculptate și lipite împreună, nu le face plăcere să ne susțină posterioarele, masa aceea de fibre musculare numită gluteus maximus, peste care stratul alb de piele se așează într-un mod atât de fabulos pentru societatea modernă, m-am așezat pe scaun, spuneam, încercând să schițez acel articol despre încălzirea globală pe care mi-l ceruseră în redacție, Avem nevoie de articolul ăsta de Ziua Pământului, N., dă-i drumul, am văzut că știi despre ce e vorba, să fie gata până mâine la prima oră, îmi urlase șeful, m-am așezat pe scaun și mi-am suflecat mânecile cămășii albe, călcată de mama cu atâta măiestrie, într-un moment în care probabil că mai avea puțin și adormea de oboseală, însă așa sunt mamele, dorm din mers și merg în somn, mamele responsabile, care pun pe primul plan bunăstarea familiei, în primul rând având grijă ca soțul să fie cât mai curat și să mănânce cât mai bine, apoi copiilor să nu le lipsească nimic, să nu îi nemulțumească ceva, puii mamei, de ce oare s-au apucat de fumat, i-a crescut sănătoși până atunci iar ei se distrug singuri, o mare dezamăgire apare pe chipul mamei, prima, primul rid îi brăzdează fruntea, pielea de pe mâini și de pe obraji i se încrețește, pleoapele nu îi mai stau închise atunci când vrea să doarmă, se privește în oglindă și se întreabă când acest proces de îmbătrânire a pus stâpânire pe ea, nu a avut timp să observe, preocupată cum era cu spălarea hainelor, spălarea vaselor, spălarea podelelor, ștersul prafului, lustruitul chiuvetelor și robinetelor și al căzii, aspiratul sau scuturatul covoarelor, gătitul, întinsul rufelor, călcatul, aerisitul camerelor, splălatul geamurilor, cumpărăturile și locul de muncă, nu a avut timp să observe, spuneam, prinsă între aceste câteva neînsemnate lucruri care au ținut-o ocupată în timpul acesta, cum pielea de pe corp i se subțiază și încrețește, mușchii i se înmoaie, în jurul abdomenului i se formează un colac de celulită, sânii își pierd din vigoare, părul îi cade în smocuri tot mai dese, în jurul ochilor i se formează semicercuri liliachii, ei bine, cărei mame care s-ar privi în oglindă și ar observa toate acestea nu i-ar veni să plângă, și totuși niciuna dintre ele nu o face, își spun că e un motiv de nimic, așa cum sunt în general toate motivele pentru care o mamă (ba chiar, poate, o femeie) ar putea izbucni în plâns, De ce plângi, dragă, ce ai, ar întreba-o soțul, iar ea nu ar ști ce să îi răspundă, pentru că nu poți pune la un loc toate aceste senzații profunde, unele legate exclusiv de propria percepție asupra interiorității tale, nu poți face un rezumat, e ceva ce nu poate ieși la iveală atât de ușor, sau care, mai bine, nu poate ieși la iveală deloc, fiind ascuns undeva adânc în interiorul ființei, într-o zonă atât de greu de identificat încât aproape că ne putem îndoi de existența sa, al acelui ceva, Iar plângi aiurea, ar continua soțul, și acesta (care?) este de fapt motivul pentru care el crede că soția sa plânge, E mai emotivă, na, ce să-i faci, i-ar spune unui prieten la o bere, vorbind despre cum mai merge pe acasă, ca să justifice râul de lacrimi ce cursese în apartament, inundând plafonul vecinilor, Na, știi și tu cum sunt femeile, i-ar răspunde prietenul, Da, tocmai că știu, Hai să mai bem una în cinstea frumuseții lor, Da, că bine zici, apropo de asta, am văzut azi o studentă de mamă mamă, Ia zi, cum era, Deci avea un cur de ziceai că-i desenată, Pfoai să-ți bagi pula, așa era, Așa cum îți spun, și mi-a aruncat o privire de m-a topit, Dar plâmâni avea, Avea, cum nu avea, însă posteriorul era cel mai tare, de ce scârțâie scaunele atunci când ne așezăm pe ele dacă nu pentru a ne comunica că nu le face plăcere să ne țină posterioarele, oricât de frumoase ar fi ele considerate în societatea modernă, nu mă refer aici doar la cele femeiești (căci și frumusețea este o măsură relativă, dacă poate fi privită drept o măsură, ca toate celelalte, până și relativitatea este relativă), dar noi ne așezăm fără să ne pese, pentru că nu ne dăm seama, în nepăsarea noastră animalieră, că și scaunele au sentimente, așa m-am așezat și eu pe scaun înaintea mesei de lemn, încercând să schițez articolul despre încălzirea globală, privirea îmi rătăcea, totuși, aiurea, priveam în stradă prin fereastra camerei mele, îmi era cald, era prea cald pentru acea perioadă a anului, așa că mi-am suflecat mânecile cămășii albe călcate și dăruite de mama, căci mamele dăruiesc cu aceeași dragoste cu care calcă (vă rog să nu mă răstigniți pentru cacofonie, sunt sigur că cine a stabilit că e deranjantă nu a făcut întâi un sondaj de opinie), însăși călcatul hainelor fiind un dar, deși nimeni nu-l percepe astfel, Iar stă gulerul ca naiba, i-ar putea replica un fiu nemulțumit, iar fiii nemulțumiți își întristează mereu mamele, Vezi, dunga asta e strâmbă, cum să ies eu acum în oraș în asemenea hal, Nu-i problemă, se poate rezolva, îl mai calc o dată, arată-mi unde vezi tu că e strâmb, Uite aici, de la cusătura asta în jos se curbează aiurea, îmi stă umflat dacă e așa, ți-am spus de atâtea ori să ai grijă, ne dăruiesc în fiecare clipă a vieții lor câte ceva, doar că nimeni nu percepe acel ceva ca pe un dar, însăși faptul că ne-au adus pe lume a fost un dar, când venele tâmplelor li s-au umflat în chinurile nașterii, au plâns întinse pe o targă rece într-o sală cu pereții murdari, crăpați, roși și mucegăiți, cum scria recent un promițător autor contemporan, Dacă mai plângi te las dracului singură aici și plec, i-a spus doctorul acelei mame, Împinge, hai, nu-i așa greu, dacă nu iese îți facem cezariană, i-a spus asistenta, acel fiu căruia mai târziu mama avea să îi calce cămășile se încăpățâna să iasă, avea capul prea mare sau nimerise într-o poziție ciudată, însă din momentul în care a deschis ochii și a început să plângă mama îi făcuse deja cel mai mare dar de pe pământ, îi dăruise viața, acelei mogâldețe însângerate, mogâldeața trăia, dintre multitudinea de atomi care rătăcesc în neant în fiecare secundă și care sunt lipsiți de orice proces psihic de cunoaștere senzorială, mama a ales un grup precis, l-a frământat în mâinile sale, i l-a dăruit întâi tatălui care, înspăimântat, i l-a pasat înapoi, l-a îngrijit zi de zi, oră de oră, până când a venit vremea să îi dea drumul în lume, un paradis cu atâtea fructe interzise încât copilul nu știa din care să muște prima dată, Să ai grijă de tine, i-a spus mama, era prima dată când fiul ieșea în oraș cu prietenii, în afară de acest dar enorm pe care mama i l-a făcut fiului său, spuneam, celelalte sunt nimicuri, obiecte în care materialele s-au contopit pentru a ne da satisfacție, dar și pentru a ne orbi, o geacă de firmă, niște adidași de firmă, un smartphone, un notebook, fiul a fost de-a dreptul încântat, a strâns-o pe mamă în brațe până i-a luat respirația, spun fiul dar nu o putem exclude nici pe fiică, care a izbucnit într-un plâns necontrolat atunci când a desfăcut pachetul ambalat cu iscusință rămânând apoi timp de două luni cu nasul lipit de ecranul noului telefon, displayul veșnic aburit, pielea de pe vârful nasului începuse să i se transforme în plastic ori displayul începuse să arate ca o piele, cu puncte negre și coșuri și pistrui, Vin la masă după ce termin runda asta, Vii acum, că se răcește, Vin după ce termin runda asta, am zis, mai am de învins ultimul monstru, Grațiela, nu mai repet o dată, De ce trebuie să mă freci la cap toată ziua, ce dacă se răcește, ți-am zis că vin, așteaptă puțin, iar mama a așteptat întâi jumătate de oră, apoi o oră, a adormit pe scaunul din bucătărie, cu capul pe masa din bucătărie, iar când după încă o jumătate de oră s-a trezit, a văzut castronul cu mâncare intact înaintea sa, motiv pentru care a dat fuga în camera fiicei sale cu intenția de a o săpuni cum se cuvine, a înnebunit de tot, se gândea, a deschis ușa de la camera Grațielei, însă Grațiela dispăruse, pe pat zăcea acum aruncat un enorm telefon cu ecran turungiu care intona marșul mortuar al lui Chopin, o piesă de o asemenea finețe acustică și sensibilitate și tristețe, încât mama despre care vorbim a izbucnit în plâns, a îngenuncheat înaintea telefonului încercând să implore un dumnezeu inexistent, iar dumnezeu, în mod paradoxal, i-a ascultat rugile oferindu-i ca soluție tunelul pe unde altădată, când telefonul era de dimensiuni obișnuite, fiica sa introducea mufa căștilor pentru a asculta muzică în drum spre liceu, pe acolo a intrat mama târându-se în genunchi, a strigat-o pe Grațiela până seara târziu, a răgușit, s-a rătăcit, așa cum îmi rătăcea mie privirea, spuneam, atunci când m-am așezat pe scaunul de lemn dinaintea mesei de lemn, suflecându-mi mânecile cămășii albe de bumbac, căci priveam, așa cum făcea un briliant prozator contemporan în tinerețe, prin tripla fereastră panoramică a camerei mele, întreg cartierul, străzile sale reci și înguste, magazinele sale reci și înguste, stâlpii soltari de fier vopsiți în verde, ca niște copaci cu trunchiul de vopsea, sluțiți de autoritățile publice, ai căror reprezentanți (ai autorităților, nu ai copacilor) se înfiripă cu drujbele în mâini la prima oră a dimineții, în salopete pătate, cu mănuși de cârpă pătate și ochelari de protecție zgâriați, Taie-l Marcel, că-i lemn bun, cu ăsta trecem două ierni, Nu mai sunt, băi Costele, iernile care erau, Asta de când cu încălzirea globală, Posibil, Ce vrei să zici că nu e așa, Băi, eu nu prea am înțeles niciodată asta cu încălzirea, Mie mi-a explicat fii-miu, deci e practic atunci când e prea cald afară, se face gaură în Orizon, Poate în orizont, Așa, așa, în Orizont și iese gazul din atmosferă pe acolo și intră soarele, adică ne pleacă aerul, cum ar veni, și intră zăpușeala, Prostii, doar așa a fost dintotdeauna, era puțin mai frig înainte, atâta tot, s-au trezit acuma niște deștepți să analizeze fiecare chestie, Da, așa zic și eu, dar vezi că dacă gaura aia se lărgește prea mult e periculos, intră o cantitate de soare foarte mare, care pe lângă că ne face rău, topește ghețarii de la polul nord și dacă se topesc ăia, apa de pe Pământ crește și inundă toate plajele, Adio concediu la mare, Poți să o mai zici o dată, dar pe lângă asta și animalele de acolo mor sau înnebunesc înainte să moară și coboară printre noi în orașe, ceea ce iar e periculos, Deci de aia a găsit fiu-tău puiul de urs pe plajă, Păi da, că i se topise icebergul de sub labe, a căzut în apă și dus a fost, E greu să te mai urci înapoi pe ghețar odată ce cazi, Așa e, Ține și tu de craca asta, Ia, încearcă acum, ușor, cu răbdare, dragule cititor, să terminăm fraza începută împreună, ce mi se pare că a devenit, într-adevăr, puțin mai lungă decât un enunț obișnuit, sunt conștient de faptul că m-am întins mai mult decât se cuvine (dar unde să căutăm, apoi, odată admisă posibilitatea că am putea-o găsi, definiția a cât se cuvine să ne întindem? – în societate, nu facem decât să ne imităm unii pe alții, crezând, eronat, că regula majoritară este și cea mai fericită), însă mai ai puțină răbdare, dacă tot am ajuns până aici, iar pentru a te stimula să urmărești până la capăt, pentru că, în ciuda a ceea ce s-ar putea crede, povestea asta, deși lipsită de un început propriu zis, are un sfârșit pe măsură, nu pe măsura începutului, pentru că, în cazul acesta, nici sfârșitul nu ar fi unul propriu zis, ci pe măsura argumentelor expuse, iubirea de mamă, încălzirea globală (ce legătură are una cu alta, mi s-ar putea reproșa, de fapt mi-o reproșez eu însumi, cum de am ajuns să trec de la una la cealaltă, de parcă mi-ar fi fost impus de către cineva dinainte, Scrie ceva despre mamă, iubire și încălzire globală, dacă ești scriitor adevărat, trebuie să poți scrie despre orice, oricând, oriunde, și-ar putea imagina cineva, dar nu, îi voi dezamăgi pe cei cu imaginație debordantă, pe mine însumi, în primul rând, apoi pe toți ceilalți, nimeni nu mi-a impus nimic, întrucât asocierile din mintea mea sunt și așa suficient de stranii, însă nu din această cauză trebuie nesocotite, ba chiar dimpotrivă, tocmai din această cauză ar trebui să fie lăsate să se plimbe pe hârtie așa cum se plimbă ele prin capul meu, ceea ce se întâmplă acum, în timp ce scriu, ar trebui să facă astfel toți scriitorii din lume, fără teamă, să ofere libertate asociațiilor din mintea lor, oricât de stranii ar putea părea, mereu imaginația, corect întrebată, ca un oracol obscur, dă răspunsuri precise sau imprecise, fiecare să aleagă, asupra elementelor de legătură din mintea scriitorului) spuneam, mai ai, cititorule, puțină răbdare, pentru a te stimula să urmărești până la capăt îți voi dezvălui în premieră absolută faptul că, în curând, voi ajunge la capătul acestei fraze, pentru că dialogul dintre Costel și Marcel, muncitorii care îngrijeau copacii la prima oră a dimineții, mi-ar fi putut folosi ca principală sursă de inspirație pentru articolul pe care mi-l ceruse șeful, așa mă gândeam în timp ce, așezat pe scaunul din fața mesei de lemn, cu mânecile cămășii suflecate, priveam străzile înguste ale cartierului, clădirile perfect paralelipipedice, cu acoperișul în două ape, toate de aceeași tonalitate de gri cu asfaltul, apoi mi-am înălțat ochii spre golful limpede și albastru, păsări cu aripi rotunde survolau coasta și atingeau marea cu degetele și coada, o fâșie albă de penaj le despărțea crupionul de creștet, De sus, ele văd orașul ca un covor continuu de aceeași culoare, m-am gândit, gri, păsările împleteau, în zbor, benzi nevăzute de văzduh, prevestind furtuna, Mother Carey (un traducător înțelept mi-a spus odată să nu traduc ceea ce nu poate fi tradus, Nu e sarcina traducătorului să îi ofere totul pe tavă cititorului, într-o lume care a atins maximul de globalizare ar trebui ca fiecare pământean să cunoască cel puțin două limbi străine, Da, e posibil, i-am răspuns, limbile străine nu sunt greu de învățat, ce te faci însă când vine vorba de cultură, fie ea generală sau generalizată, cum poți înțelege sensul unui text dacă traducătorul nu îți pune la dispoziție o notă cu caracter enciclopedic, însă nu vreau să aprofundez asta acum), călare pe o mătură, înconjurată de nori deșirați și zdrențăroși, stătea în mijlocul lor cu mină gravă, poruncitoare, ca în ilustrația lui Keulemans, m-am ridicat deodată de la masă și m-am lipit cu fruntea de geam, apoi am deschis fereastra cu repeziciune aplecându-mă în stradă cu mare mirare, căci ceea ce vedeam nu era deloc obișnuit, ba chiar complet năucitor, acea pată albă, de dimensiunea unei ambarcațiuni, care încet-încet plutise către țărm, se diviză în două părți inegale, o altă pată albă aproape invizibilă avansă către port, ieși gradual din mare, se scutură și începu, după un moment de ezitare, să circule pe străzile orașului, legănându-se greoi, privind îndelung în dreapta și în stânga, adulmecând, un urs polar de toată frumusețea se plimba pe străzile cartierului și nimeni în afară de mine nu părea să îl observe, împinse cu botul un sac negru de gunoi din multitudinea clădită lângă ghenă, adulmecă peștele ținut în mână de un pescar cu pelerină galbenă, statuie așezată în fața unui Seafood Market, se împiedică de furtunul de aspirat al benzinăriei, străbătu o parcare pustie, strecurându-se printre mașini cu agilitate și ajunse chiar în fața casei mele, acolo unde se opri pentru o clipă, ca pentru a se gândi cum ar fi trebuit să acționeze în continuare, se cățără cu labele pe ușa de lemn de la intrare și scoase un răget atât de puternic, încât geamurile triplei ferestre panoramice se crăpară, becul din tavan pocni răspândindu-se pe covor, iar reproducerea ilustrației lui Keulemans de pe peretele opus ferestrei căzu de la locul ei și se crăpă și ea, eliberând păsările furtunii în cameră și făcând puiul de urs să se ascundă sub pat, înfricoșat de croncăniturile lor, spuneam, nu un urs polar ci o ursoaică, o mamă dezlănțuită, în căutarea puiul rătăcit, pe care îl găsisem pe plajă cu o zi înainte, epuizat, mai mult mort decât viu, îl hrănisem în așteptarea veterinarului, care sesizase poliția animalelor, care sesizase echipa locală de știri ce publicase un material nu mai lung de un minut și douăzeci de secunde la telejurnalul de seară, poza mea, cu puiul în brațe, cu peștele între fălci, apăruse în ziar, în același ziar la care lucram, pentru care trebuia să scriu articolul despre încălzirea globală, șefului meu îi venise ideea după ce mă auzise vorbind despre cauzele pentru care un urs polar ar putea eșua pe o plajă locuită, Încălzirea globală topește ghețarii înainte de vreme, spusesem, Dintre toate animalele, urșii albi sunt cei mai amenințați de efectele sale, adăugasem, Dă-i drumul, am văzut că știi despre ce e vorba, să am articolul gata până mâine la prima oră, îmi urlase șeful, urla acum și puiul de urs, din ce în ce mai agitat, ușa de lemn din stradă nu mai ținea sub impulsivitatea ursoaicei, care probabil că îl auzise sau îl simțise (capacitatea animalelor de a se înțelege ne este încă străină, ipotezele sunt de prisos aici), am tras micul urs de labe și l-am aruncat pe fereastră, după el au ieșit toate păsările furtunii, au înconjurat de șapte ori casa până să se piardă în înaltul cerului și să dispară înghițite de norii de furtună, clanța ușii de la cameră s-a deschis și a intrat mama (propria mea mamă, nu ursoaica-mamă), avea o mină îngrozită și tremura din toate încheieturile, A dispărut soră-ta, de ieri seară o caut înnebunită și nu o găsesc, îmi spuse, Ai idee unde ar putea fi, adăugase, apoi rămase locului și mă privi pentru câteva secunde, probabil că arătam și eu destul de speriat, probabil eram destul de speriat, de fapt încercam să îmi dau seama dacă bătăile ursoaicei în ușa de la intrare se opriseră de când îi restituisem puiul, părea că da, Nu știu unde ar putea fi, i-am răspuns mamei cu o senzație de ușurare, mă refeream la soră-mea, dar mă gândeam la ursoaică, dacă intrase totuși în casă și urca atunci scările către camera mea, luându-se după mirosul puiului, cum o voi salva eu pe mama, trebuia să mă înarmez, am luat volumul enorm al unei encliclopedii istorice și l-am ridicat deasupra capului, în așteptarea ursoaicei, însă aceasta întârzia să apară, mama mă privea nedumerită, se apropie de mine și mă întrebă dacă am înnebunit de tot, nu era de ajuns că nu o găsea pe Grațiela, acum îi făceam și eu probleme, De ce stai cu fereastra deschisă, iar te-ai apucat de fumat, nu vezi că e frig, vrei să răcești, se apropie de fereastră și o închise, Ce caută ursul ăla de pluș în grădină, mai întrebă, tu l-ai aruncat acolo?

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/