Plăsmuirea

Bătrânul rămăsese singur. Locuia într-un apartament obişnuit, la bloc. Fusese un om de lume, văzuse şi cutreierase mult la viaţa lui. De ceva vreme, îşi făcuse un grup de prieteni din acelaşi cartier, cu care mai schimba o vorbă, la cârciuma din colţ.
– Ce mai faci, Victore? Nu te-am mai văzut demult! îl întrebau colegii de pahar, cu care se mai vedea pe la cumpărături. Victor îşi continua drumul domol, limitându-se a spune că sănătatea îl obligă să nu mai iasă atât de des.
– Victore, care atât de des? Că nu te-am mai văzut de-un car de vreme…
Erau toţi din aceeaşi zonă. Se cunoscuseră la magazine, întâmplător. Intelectuali adevăraţi, cu profesiuni care, şi acum, le trezeau nostalgii. Fuseseră, cum se spune, cineva la vremea lor, iar pensionarea îi trezise la cruda realitate. Că nimeni nu e de neînlocuit. Chiar dacă lucrurile la vechiul loc de muncă nu au mai mers la fel, iată că nimeni nu alergase să-i cheme înapoi. Toată viaţa îşi concentraseră efortul în meserie, ţintind către perfecţiune.

*

Odinioară, se întâlneau aproape zilnic. Făceau politică la câte o ţuică slabă de ţară sau la o bere, în funcţie de anotimp. Apoi fiecare se întorcea acasă, să-şi vadă de treburi.
Pe Victor însă nu-l aştepta nimeni. Doar pereţii trişti, tapetaţi cu rafturile vechi ale bibliotecii. Cărţile îi erau tovarăşele de singurătate. Şi televizorul, pe care începuse să-l urască.
– Domnii mei, ascultaţi-mă pe mine! Miunciuni şi înainte, minciuni şi acum. Vorbe şi iar vorbe, nimic concret, nimic bun!
– Dar ce înseamnă bun în societatea asta, Victore? Şi începeau să râdă, încălziţi de băutură…Ce înseamnă bun când fiecare are alt reper pentru asta?
Deseori diferenţele de opinii îi mai despărţea, cu argumente spuse tare şi oarecum la nervi. Pentru că fiecare avea dorinţa acerbă de a-şi demonstra justeţea propriilor concluzii…
– Victore, eşti un idealist! De parcă nu ai fi trăit printre oameni. Nu-i mai raporta pe cei din jur la modul tău de gândire! Prea multă filosofie, Victore!
– Ascultaţi-mă pe mine, vă zic! Nimic nu se mişcă pozitiv într-o societate fără o mentalitate colectivă corectă, ce ţine de calitatea fiecărui individ! Conştiinţa nu este influenţată de orânduirea socială. Conştiinţa o ai sau nu! O simţi sau nu, eşti educat în consecinţă sau nu!
Victor ieşea nervos, lăsându-şi brusc pe masă plata consumaţiei. „Nu au priceput nimic, oamenii ăştia” îşi zicea abătut, îndreptându-se agale spre casă.
Intra supărat în apartament. Cărţile îl aşteptau tăcute în bibliotecă. Le adunase treptat, după o îndelungată triere. Acestea nu făceau decât să îi ofere idei gata mestecate, sentimente iluzorii sau destine fanteziste. Excepţie făcând cele istorice, de geografie şi călătorie, ştiinţele exacte, doar acelea aveau o oarecare rigoare.

*

De la o vreme simţea că zidurile încăperilor îl apasă din ce în ce mai tare. Victor aflase de curând că Mariana a murit. Regretele trecutului îl măcinau obsesiv. O lăsase să plece cu atâta uşurinţă! Fusese ultima lui iubire, poate cea mai importantă, dar din orgoliu n-a chemat-o înapoi. Şi dusă a fost. A suferit în tăcere multă vreme. Desigur că şi ea a regretat că-l părăsise. Apoi s-a distanţat plecând în lumea mare. O soluţie disperată, muncind până la epuizare, departe, printre străini. Vestea îl zguduise profund. Deseori, lacrimile îi inundau obrajii. Poate că dacă o chema să se întoarcă, cine ştie? Poate că mai trăia şi acum…

*

Victor obosise fizic, semn că anii îşi spuneau cuvântul. Mintea îi era la fel de limpede şi de vioaie. De câteva zile însă, se rezuma să iasă doar la parterul blocului, să-şi cumpere ziarul. La asta nu renunţase niciodată. Fusese viaţa lui. Le adunase zi de zi formând colecţii uriaşe, istorie scrisă pas cu pas. Chiar dacă purtau amprenta partidului finanţator.
Când cumpăna dintre ani sosi, cu speranţa colectivă într-un viitor mai bun, Victor se gândea…Oare o mai trece şi de anul ăsta? Că tare îl dureau picioarele…Şi a trecut….cu mâhnire. Că tare-i grea singurătatea…
Sosi şi primăvara. Ploile mărunte hrăneau vegetaţia ce renăştea încet-încet. Frunzele de-un verde crud plesneau pe ramuri. Iarba tânără acoperise pământul reavăn, formând un covor moale şi mătăsos. Pănă acum Victor nu catadicsise să observe astfel de detalii, insignifiante, părându-i mai degrabă o îndeletnicire copilărească, semn de slăbiciune. El gândea numai lucruri serioase, nu prostii. Dar acum totul se schimbase, scara de valori luase o altă dimensiune, cu alte adevăruri.
Cum sosise vremea frumoasă, se hotărî să meargă dimineaţa la plimbare în parcul din apropiere. Doctorul îi recomandase, pe lângă medicamente, să facă mişcare ca să nu se anchilozeze. Iar vremea bună îl îmbia să iasă, atât cât îl ţineau picioarele. Privea impresionat la frumuseţile naturii, strecurate cu greu în tumultul oraşului modern.
Poarta de intrare în parc, cea mai apropiată de bloc, era lăsată în paragină, fiind poziţionată în zona periferică… Trecătorii o ocoleau deoarece intrarea, cu tufe sălbatice şi ierburi mari, nu-i îmbia deloc. Dar Victor tocmai asta îşi dorea, un strop de linişte şi de sălbăticie vegetală, cât mai aproape de casă. Natura se jucase cu verdeaţa spre marea lui plăcere. Se săturase de atâta rigurozitate. Găsise o bancă veche dar încă bună. Era aşezată către răsăritul soarelui, aşa cum îşi dorea. Nu prea departe, într-un stejar, administraţia parcului făcuse o scăriţă pentru copii.
Sus se vedea o casă în miniatură, montată pe o creangă groasă. Şi el avusese în copilărie o băncuţă cocoţată în vârf de nuc. Ager fiind, se căţăra pînă sus. Îl prindea seara târziu, privind spre dealuri până departe, când mama îl chema să vină la culcare…Copilăria…ce frumoasă amintire, ca o perluţă pe fundul abisal…
Victor pleca acasă când soarele ardea. Se întâmpla de multe ori să dea nas în nas cu vechii lui colegi de pahar
– Ce mai faci, Victore? Ne bucurăm să te vedem! Te simţi mai bine?
– Da, însă doctorul mi-a interzis să beau alcool!
– Ce are a face? Hai la un suc, să mai vorbim ca odinioară..
Trecea mai departe, refuzându-i politicos.
– Ce s-o fi întâmplat cu el?
– Să-l lăsăm cu gândurile lui, dacă nu vrea să spună… Când va voi, va veni singur…
Într-o dimineaţă, după ce razele soarelui scăpaseră din linia orizontului, scăldând pământul într-o lumină roşiatică, Victor era, ca de obicei, pe banca lui. Se bucura de aerul curat. Stătu cu ochii închişi o vreme. Nu trecu mult sau poate că aşa i se păru.
Deodată, pe aceeaşi poartă izolată, un grup de copii intraseră gălăgioşi. Luaseră vacanţă. Pesemne că grădiniţa le impusese activităţi în aer liber. Nu erau singuri. Educatoarea îi ţinea din scurt. Nici una nici două, se repeziră veseli la stejar.
– Copii! Nu urcaţi până nu verificăm scăriţa!
Scândurile treptelor erau încă bune. Copiii erau bucuroşi.
– Haideţi sus, să ne jucăm de-a Robin Hood!
Un băieţel mai curajos pusese deja piciorul pe o treaptă, apoi pe celălalt şi tot aşa până ajunse sus. Se aşeză atent. Văzând că nu e greu, alt băieţel îl urmă îndeaproape. Râdeau fericiţi.
Deodată, Victor simţi că nu mai este singur. O prezenţă diafană, pe care doar el o distingea în razele de soare, şedea alături de el. Figura mamei sosi în faţa ochilor parcă aievea…Crâmpeie minunate se derulau în minte… Când privi mai bine, rămase uimit. Mama îi zâmbea. Plăsmuirea îl zăpăci cu totul. Începuse să aibă vedenii?
– Bună dimineaţa, Victor! Mă bucur că în sfârşit iubeşti natura şi că vibrezi în faţa ei! Iubeşti viaţa. Ţi-ai revenit.
– Mamă! Eşti chiar tu?
– Am sosit ca să-ţi spun să nu ai teamă de nimic! Eu te veghez…
– Mamă! O să vin la tine în curând!
Plăsmuirea dispăru, aşa cum venise. Victor plecă acasă tulburat. În minte i se strecură ideea obsedantă că numai în parc, pe banca părăsită, o va mai putea întâlni pe mama, ce fusese ca o sfântă.
Dimineaţa în zori, porni spre parc. Totul însă dispăruse. Nu mai era nici scară şi nici urmă de bancă. Administraţia luase totul, posibil că educatoarea reclamase părăginirea locului şi gospodarii de sector făcuseră curat.
Victor înțelesese ce trebuia să înţeleagă…
Văzuse dincolo…Numărătoarea inversă se apropia de final…

Lili Zu

Targhetul meu? Să ajung să fiu un povestitor de valoare la capitolul poveşti pentru copii!