Se dedică lui Pavel
Și i-am pus mână pe umăr lui P., de fapt i-am așezat palma ușor pe umăr, pentru a nu-l speria, nu voiam să îl trezesc din acea visare a lui, din lumea prin care tocmai umbla probabil cu ochii deschiși, aflându-se undeva între imaginar și realitate, cu o talpă așezată în plan perfect pe podeaua din scânduri a încăperii, cu o talpă suspendată în aer, arătând amenințătoare, sfidătoare chiar, cu vârful pantofului îndreptat spre cer, spre tavanul din scânduri și bușteni de fapt, dar îmi vei permite, dragă cititorule, să nu las un tavan să îmi strice semnificația cuvintelor (dacă te-ai angajat până la urmă la citirea neserioasei scrieri de aici, îți voi cere să te lași purtat fără griji în această luntre construită din cuvinte, să îmi acorzi încrederea ta în schimbul promisiunii că vei avea parte de o călătorie unde plictiseala nu își are locul), ne aflam acolo în acel restaurant de provincie și, cum spuneam, i-am atins umărul ca să-l readuc din lumea lui, să-i spun Hai că se înserează în câteva minute și mi-aș dori să ajung acasă cât mai repede, ei bine nu am reușit să rostesc aceste cuvinte, abia ce deschisesem gura și le simțeam deja alunecându-mi pe gâtlej, începusem să îmi pun limba în mișcare, să o așez în poziția h-ului din capătul frazei, un cap de șarpe gata să îmi iasă pe gură, rapid urmat de restul trupului, și totuși l-am înghițit, l-am obligat să îmi alunece înapoi în stomac și să rămână acolo până ce aveam din nou nevoie de el, l-am privit pe P., de fapt, pentru a fi cu adevărat sincer, m-am mutat exact în fața lui, trăgând scaunul după mine și făcându-l să scoată un zgomot prelung de lemne frecate între ele, ceea ce m-a determinat să îmi reamintesc de același P., cum își împingea altădată jucăriile cioplite din lemn de tatăl său, sculptorul, pe băncile din clasă, în timpul pauzelor dintre ore și uneori chiar în timp ce profesorii și profesoarele se aflau la câțiva metri în fața noastră, vorbind despre lucruri pe care niciunul dintre noi nu voia să le audă dar ne prefăceam că suntem atenți, toți cu excepția lui P., aflat în ultima bancă, aproape de geam, de unde se putea uita liniștit la cerul fără margini, pe jumătate căzut în visarea lui, sau își plimba jucăriile din lemn peste blatul acoperit de mâzgăleli, desene și declarații de iubire, nu exista bancă scutită de tortura bricegelor și a pixurilor, spuneam că scârțâitul scaunului pe podeaua din lemn mi-a amintit de P. cel de altădată, din copilărie, motiv pentru care a putut să se plimbe câteva minute în plus prin lumea cealaltă, lumea lui așa cum o plăsmuise încă din copilărie, trebuie să fi avut motivele lui, o singură dată l-am întrebat și nici măcar un cuvânt n-a vrut să îmi spună, s-a închis în tăcere, s-a îmbrăcat în tăcere ca într-o platoșă impenetrabilă, degeaba l-aș fi lovit eu cu vorbele mele și l-aș fi zgâlțâit, așa cum o făceam și acum de altfel, când încercam să-l trezesc, iar P. a deschis mai întâi un ochi, l-a deschis de fapt numai pe jumătate, ceea ce însemna că nu se îndura încă să își părăsească visul, așa că i-am tras un ghiont mai jos de umăr și i-am strigat Hai să ne cărăm dracului odată, că ne prinde noaptea și-o să creadă nevastă-mea că am oprit la curve, apoi a deschis și celălalt ochi, și-a întins brațele în sus ca și cum abia s-ar fi trezit din somn, suspinând și căscând în timp ce oasele îi pârâiau, trezite fiind la rândul lor din amorțire, și brusc P. s-a ridicat de la masă, aproape răsturnând-o, și a rupt-o la fugă.
„Cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și cea în care afli de ce.” – Mark Twain
Whaaaat? Genial! Nu doar pentru că ai imitat foarte bine anumite construcții, dar și pentru că le-ai introdus pe rând cam cum aș face eu, de exemplu acea replică finală menită să destindă pentru că nu e înaltă, folosește un limbaj direct și aspru, replica, spuneam, e pusă acolo unde aș fi crezut și eu că trebuie pusă. Merci! Nimic mai delectant decât un astfel de joc.
P.S. cu lungimea titlului ai cam exagerat un pic, dar fiindca e o parodie, asta era și intenția presupun.
Trebuie sa ne mai si distram. Umorul este medicament pentru minte :) Iti plac titlurile lungi, asa ca am exagerat intentionat cu un titlu si mai lung :D Mi s-a parut atragator cum poti bate campii cu genul asta de stil :)) Dintr-o plimbare pana la magazin si inapoi poti elabora un roman in toata regula. In aproape 700 de cuvinte eu l-am trezit din visare pe P., dar ma puteam intinde cel putin inca de doua ori pe atat. Imi pare bine ca nu te-a suparat mica mea joaca, iti eram dator dupa ce m-ai pus sa-i trag o palma Dianei :))
Dupa parerea mea inceputul sau idea de plecare a textului trebui sa fie cam asta:
„Imi pare bine ca nu te-a suparat mica mea joaca, iti eram dator dupa ce m-ai pus sa-i trag o palma Dianei :))”
(Mi s-a parut distractiva.. o greseala sa o folosesti in comment si nu chiar in text :) )
Revin cu o precizare: deși poate părea haotică, structura textelor mele e bine gândită dinainte. Desigur, se poate apoi înfrumuseța cât se dorește, dar argumentele importante constituie mereu punctele cardinale ale scrierii textului. Cu alte cuvinte, la început se răspunde la întrebarea, Ce vreau să transmit, apoi la cum încep și cum termin. Când se bat câmpii, cum spui că ai făcut tu, Damian, cel puțin în proza mea, e pentru a pregăti terenul, gradual, pentru ceva „șocant”. E o joacă, da, cu cititorul. Un magician scormonește cu mâna prin pălărie cât mai mult timp, pentru a crea și alimenta suspansul, apoi scoate de acolo surpriza: care nu e neapărat, ba chiar e indicat să nu fie, un iepure.
@ Cornel – schimbam ideea daca faceam asa :D Dar oricum am glumit, nu ma luati in serios, oameni buni.
@ Pavel – este musai sa existe ideile de baza. Spun doar ca poti batea campii pe langa ideile principale, mai mult decat in alte stiluri. Pleci la drum intr-o directie sigura, dar ai timp sa o iei pe carari ocolite si imbarligate :) Vorbeam in general, caci stilul acesta l-am mai citit si la altii, ba chiar l-am folosit si eu cel putin de doua ori :)
Pace voua!
Atâta vremea cât imitarea e făcută în scop de amuzament sau exercițiu (folositor, aș zice), nu-i nimic rău în asta. Dimpotrivă. Nu cred că-i greu, dacă-ți pui în minte, să imiți un autor sau altul. Dar căutăm originalitatea, nu-i așa? Altfel, să-l luăm de exemplu pe Elvis Presley. Câți imitatori are? Unii poate că se ridică la nivelul lui sau îl depășesc. Dar Elvis va rămâne unul singur. Ei, văd că încep să mă cam îndepărtez de subiect. Adevărul e că mi-a plăcut parodia.
@ Mihai – A fost doar o distractie nevinovata :D Ai dreptate, nu te contrazic.
Daca nu vedeam numele autorului si dedicatia, puteam sa jur ca Pavel a scris textul acesta. M-am amuzat teribil (ʘ‿ʘ)
@ Diana – big smile :) Acum imi dau seama ca tu mi-ai tras palma in textul lui Pavel, nu invers :))