Râsul citadin

Între dealurile împădurite se mai zăreau câteva case răzleţe. Formau o extindere forţată a micului oraş, ca urmare a construirii combinatului. De câţiva ani zona încremenise, ca şi uzina. Mândria urbei dispăruse, din colosul industrial rămânând doar un schelet hidos de beton şi metal ruginit. Localitatea, plină de viaţă datorită industrializării ceauşiste, rămăsese pustie, mai ales la periferii. Cei rămaşi se târau de la o luna la alta, noroc cu ajutoarele sociale. Bătrânii mai cârcoteau.
– Ehei, moş Ghiţă, fă bine şi nu ne mai judeca! Matale ai avut serviciu, ca toată lumea din oraş! Erai dus cu duba la secţie dacă stăteai degeaba! Te declarau parazit social care suge sângele poporului, ai uitat? Acuma e altfel! Nimic nu mai merge, totul e mort. Zi bogdaproste că ai pensie, că noi nici atât n-o să avem!
– Eu am muncit pentru pensie! Ce, ca voi? Care staţi la crâşmă toată ziua?
– Ai muncit că aveai unde! Toată lumea era la muncă, indiferent că ardea gazul pe la combinat. Unul făcea treabă şi alţii stăteau băgători de seamă. Făceau prezenţa cu cartela dimineaţa, dădeau dreptu pe la maistru, ca apoi să dispară din timpul programului. Figurau cu pontaj complet chiar dacă nu se vedeau la lucru câte o săptămână încheiată. Se descurcau oamenii făcând contrabandă cu mărfuri, pe sub mână. Ba dispăreau şi pe la ţară, la cules via şi prunii ori la tăiat porcul. Aşa mergeau lucrurile, ce, crezi că noi nu ştim?
– Apoi, uite ce a rămas din combinatul nostru! O hardughie uriaşă de beton, cu câteva plăci sparte din azbociment, că fierul s-a furat demult! Fiţi siguri că dispărea şi restul dar, de când un etaj s-a prăbuşit, e pericol mare, hoţii s-au mai potolit.
Acesta era discursul multora, încă de la primele ore ale zilei, la piaţă sau pe băncile din parcul central….Oamenii se adunau pentru a comenta ultima bârfă sau recentele măsuri administrative. Că tot românu-i priceput, mai cu seamă la politică.
Spre dealuri însă, nu se întâmpla nimic. Gospodăriile zăceau părăsite, cu ierburi înalte ce crescuseră haotic, formând un vestmânt frunzos şi răcoros. Verdeaţa sălbatică se înălţase pe pereţi, coteţe şi garduri, ca şi cum un grădinar modern s-ar fi jucat, punându-şi la încercare talentul şi imaginaţia.
Grădinile, altădată roditoare, erau năpădite de aceeaşi vegetaţie. Alături, lanul mare de porumb, înalt şi frumos, se întindea până la poalele dealului din apropiere. Frecvent, din întuneric, se auzeau zgomote înspăimântătoare, de agonie a animalelor ce se vânează unele pe altele.
Tufele înalte şi lanul de porumb serveau drept paravan sălbăticiunilor din codru. Îşi mutaseră încet-încet reşedinţa, din pădure direct lângă ruine, mai aproape de sursele de hrană. În perioada de industrializare, habitatul le fusese invadat treptat. Odată cu părăginirea combinatului, animalele sălbatice îşi recăpătaseră spaţiul vital. O migraţie normală, o alăturare ciudată a sălbăticiei de modernismul lumii noi.
De ceva vreme însă, fusese observată în zonă o pisică uriaşă, cu blana pătată. Se pare că se ascundea în încâlceala de verdeaţă de la ruinele industriale.
Într-o noapte întunecoasă, râsul stătea la pândă, ascuns printre ierburile uriaşe, aproape de grădinile pustii. Mustăţile sensibile prinseseră din aer miros de vietate. Printr-un salt acrobatic, ajunse într-o clipă lângă un pui de căprioară, ce tocmai se rătăcise în lanul de porumb.
Cu iuţeala-i caracteristică îl prinse. Apoi se strecură pe sub scândurile putrezite ale magaziei din apropiere. Din câteva salturi, ajunse la uşiţa de acces în podul casei. Era deschisă. Ăsta da noroc! Întreg spaţiul de sub acoperiş îi stătea la dispoziţie, ca un apartament confort sporit, oferit cadou de providenţă. Lângă coşul casei, se aşeză pe un maldăr de fân. Obosit, începu să-şi devoreze prada. Dar când se lăfăia mai bine, lângă mormanul de oase, mai multe zgomote de portiere trântite îl treziră din amorţeala plăcută de după festin. Ochii de felină se fixară către exterior, prin crăpătura acoperişului.
O maşină, cu farurile aprinse, pătrunsese în grădina năpădită de verdeaţă.
Curios, se apropie şi mai mult de marginea podului. Duşumeaua putrezită scârţâi macabru sub greutatea lui. Râsul se retrase speriat.
– Aţi auzit? Ce-a fost asta? Linişte!
– Marina, mă faci să râd! Te pomeneşti că, de când bunicii nu mai sunt, casa e bântuită! O fi mamaia Ileana, Dumnezeu s-o odihnească!
– Eu când vă spun că am auzit zgomote din pod, ca şi cum ar fi locuit…
– Te uiţi la prea multe filme horror! Ai imaginaţie, nu glumă!
– Eu zic să plecăm imediat la hotel! Mâine dimineaţă ne întoarcem şi facem curăţenie cum se cade, să vedem ce stricăciuni avem de reparat!
– Haideţi să intrăm, dacă tot am ajuns până aici!
Descuiară cu multă greutate. Broasca ruginise. Tinerii intrară prevăzători. Praful gros şi pânzele păianjenilor stăpâneau încăperile. Lanterna lumina destul de slab. Mirosul greu de aer stătut şi lemnărie veche le tăie răsuflarea.
– Întreb şi eu ca să mă aflu-n treabă, ce căutăm la miezul nopţii în pustietatea asta? Parcă am fi nişte spărgători! Sunteţi de groază, voi cu ideile voastre creţe!
– Sssst! Am auzit şi eu un zgomot!
Tinerii tăcură preţ de câteva minute. În liniştea nopţii, trosnituri sinistre se auzeau exact deasupra lor, ca şi cum un maxilar puternic ar fi zdrobit un craniu. Se priviră cu înţeles. Nu era de glumit.
– Gata! Să plecăm de aici! Aveţi vreo bâtă, toiag, orice, ca să ne apărăm?
– Nici vorbă, cine s-ar fi aşteptat la asta?
Urcară în maşină grăbiţi. Cu farurile date pe faza lungă, porniră în trombă.
– Hm, ziceaţi ceva despre stafii? Că am vedenii? Eu sunt convinsă că un animal feroce era chiar deasupra noastră.
– Nu te supăra, ai avut dreptate! În acel moment mi-a fost teamă să nu se prăbuşească lemnăria podului. Oare ce animal credeţi să fi fost?
În timpul acesta, râsul, precaut, porni la deal ca o nălucă.

Lili Zu

Targhetul meu? Să ajung să fiu un povestitor de valoare la capitolul poveşti pentru copii!