O zi din viața gospodinei sentimentale

Nimeni n-a putut lămuri până în prezent de ce dormi mai bine tocmai în zilele când ai mai multă nevoie să te scoli de dimineaţă. De obicei, Liliana dormea „somnul celor drepţi” cum i se zice pe drept sau pe nedrept, şi se trezea regulat pe la şase, odihnită şi gata de treabă. Într-o zi însă, când Radu trebuia să plece mai devreme, Liliana a fost trezită de o exclamaţie:
– Vai de mine!
Liliana se ridică în capul oaselor, clipi o dată şi întrebă:
– Radu, ce-i?
– Ce să fie? Şapte şi un sfert, îi răspunse el sărind din pat. Trebuia să fiu plecat de o jumătate de oră.
Nu spuse mai mult. Liliana se îmbrăcă în grabă şi pentru prima oară puse o boneţică pe cap, fără să se fi pieptănat înainte. Radu uită să se mai radă şi se aşeză la micul dejun, înainte ca acesta să fie gata. Liliana era mulțumită că avea în casă cu ce să prepare un „dejun á la minut”; puse slănina în tigaie trăgând totodată cu ochiul la cafeaua care nu voia să fiarbă mai repede ca de obicei. Ca să pună capac la toate, pâinea prăjită se arse, tocmai când n-avea timp să pună alte felii la prăjit. Curăţă deci cu cuţitul partea arsă, gândind poate că Radu n-o să bage de seamă.
Când totul era pe masă, se repezi în dormitor să se aranjeze puţin înainte de dejun. Se pieptănă şi începu iar să semene cu Liliana cea curăţică şi îngrijită dintotdeauna, când realiză deodată că Radu întârzie să plece. Fugi în sufragerie; nu era nimeni acolo, iar masa era în dezordine ca după orice prânz.
Putea înţelege din capul locului ce se întâmplase, dar Liliana, abia după ce se convinse că pălăria lui Radu nu mai era în vestibul, îşi dădu seama că el plecase fără s-o sărute, fără să-i spună la revedere.
O trecu un fior, deşi în cameră era cald. Ce însemna asta? Uitase să-şi ia ziua bună de la ea sau o făcuse înadins, ca să-i arate că era supărat? Cea de a doua ipoteză era nedemnă de Radu, iar cea dintâi era de-a dreptul de nesuportat pentru Liliana.
Liliana era o femeie înţeleaptă. Îşi spuse singură că n-avea să facă din țânțar armăsar. Admitea că Radu plecase cam supărat, ceea ce nu făcea parte din obiceiul lui, dar cu toate acestea nu merita să-şi facă sânge rău pentru atâta lucru.
„E drept că ar fi trebuit să pun ceasul să sune, dar de obicei mă trezesc aşa de devreme că nu mi-a trecut prin gând că aş putea avea nevoie de el” îşi zicea în sinea ei.
S-a dus la treaba ei obişnuită, dar nu era veselă ca de obicei. Se cufundase până într-atâta în gânduri mohorâte, încât uită de dejun. Apoi hotărî să prepare pentru cină felurile care-i plăceau mai mult lui Radu. Noroc că el nu se prea prăpădea după lucruri scumpe. Îi plăcea varza murată pe care o ţinea în nişte borcane mari, astfel încât vecinii erau nevoiţi să se obişnuiască cu acest miros, chiar dacă nu le plăcea. Dar nu o deranja un asemenea punct de vedere; varza avea să fie alimentul de bază şi hotărî să completeze masa ținând seama numai de ce-i plăcea lui Radu, iar nu de potriveala dintre feluri.
Găsind soluţia practică a acestor dificultăţi, îi revenise Lilianei veselia, aşa că ziua s-ar fi scurs normal, dacă nu i-ar fi dat prin gând să se distreze puţin. Crezuse întotdeauna că numai atunci când eşti bolnav îţi poţi permite să citeşti înainte de masă. E drept că în dimineaţa aceea avea o senzaţie de moleşeală care contravenea cu voioşia ei dintotdeauna. Cauza era de bună seamă lipsa dejunului, dar Liliana nu-şi dădea seama de asta. O zi fără îmbrăţişarea lui Radu la plecare era o zi fără soare.
Din nefericire, găsi o carte pe care o luase cu o zi înainte cu împrumut de la bibliotecă, o carte pe care bibliotecarul o lăudase mult. La unsprezece, se întinse pe sofaua din salonaş, făgăduind să uite lumea reală, refugiindu-se în aceea a ficţiunii.
Liliana cunoştea bine autorii clasici, dar nu era de fel la curent cu literatura modernă şi avea impresia că romanele sunt scrise numai pentru distracţia cititorilor. Citi cu mare interes capitolul întâi, în care făcu cunoştinţă cu o tânără pereche, cum erau şi ei doi, foarte îndrăgostiţi şi foarte fericiţi, aşa cum erau şi ei. Până la capitolul al treilea, totul merse bine, dar de-aici încolo, autorul părea a privi dragostea ca pe o glumă, iar primele bucurii în căsnicie se schimbară în curând în deziluzii, ba chiar în disperare. Schimbarea de atitudine a eroului faţă de eroină, era descrisă cu lux de amănunte care ar fi plictisit-o dacă Liliana n-ar fi avut motive să se intereseze de acest subiect.
Citi fără întrerupere, şi lectura îi descoperi realitatea perfidiei lumii, impresie ce se baza desigur şi pe starea ei de moleşeală provocată de lipsa de mâncare. O masă bună e adeseori aliatul cel mai potrivit al cuminţeniei. Liliana nu mai mâncase nimic din ajun. Nu era în stare să judece limpede. Cu sufletul la gură, ajunse acolo unde eroul, șezând la masă în faţa soţiei sale, se consolă spunându-și că de femeia aceea e legat pe viaţă. Un fior rece îi alunecă de-a lungul spinării, şi încrederea în succesul verzei gătite începu să scadă.
Închise cartea la ora două. Moleşeală sporea, şi se duse deci în bucătărie să bea un ceai cu pâine prăjită, dar înghiţea cu greu.
Se putea oare să fie îndreptăţită pretenţia autorului de a cunoaşte firea omenească? Şi viaţa era într-adevăr aşa cum o descria el? Ea însăşi, Liliana, era oare numai o copilă uşuratică ce se joacă la marginea unei prăpăstii ce sta să înghită speranţele şi bucuriile ei cele mai dragi? Dar, de ce a plecat Radu de dimineaţă fără să o sărute?
Era încă la masă când zbârnâi soneria, şi se sculă să deschidă. Era atât de cufundată în gândurile ei triste, încât nici nu se întrebă cine ar putea veni la ea.
Se trezi din amorţeală, îmbrăţişată şi sărutată de cineva care striga cu glas voios:
– Eu sunt, eu sunt! Nu credeai că am să te găsesc aşa de repede, nu-i aşa?
– Georgiana, drăguţa mea? Cât de bine îmi pare că te văd!
Primirea nu lăsa chip de îndoială asupra bucuriei sincere pe care o simţea. Din capul locului se simţise atrasă de copila precoce şi atât de puţin atrăgătoare, iar în clipa aceasta, când gândurile îi erau aşa de nepricepuţi sfătuitori, ar fi primit bucuroasă pe oricine.
Fără a se lăsa rugată, Georgiana cutreieră apartamentul, dar în felul ei, care nu amintea cu nimic de cel al soţilor Tudorache, admira totul din toată inima.
– Ce frumos e la tine şi ce linişte, spuse ea oftând. Eşti fericită că n-ai o droaie de băieţi gălăgioşi. Vecinii mereu trimit la noi portarul să ne spună să nu mai facem gălăgie. Dar ce folos? Acum sunt amândoi la şcoală, fireşte, dar fac ei ce fac să lipsească mereu. Ba îl doare în gât pe Gabriel, ba îl doare stomacul pe Marius. Apoi la nouă şi un sfert, se joacă în baie, stropindu-se cu duşul, şi fac aşa o gălăgie că o trezesc pe mama. Mama niciodată nu se culcă mai devreme de două sau trei noaptea, aşa că trebuie să doarmă cel puţin până la ora douăsprezece, altfel ar fi zbârcită.
Simpatia Lilianei pentru Georgiana nu era atât de puternică, încât s-o facă să arate interes pentru trezirea prea timpurie a doamnei Tudorache. Fără să mai adauge vreun cuvânt, se duse să-şi aducă lucrul, şi cele două prietene, atât de deosebite una de alta, se porniră la taclale. Deşi tăcerea Lilianei nu era tocmai un imbold, Georgiana continuă să vorbească numai despre mama ei.
– Cred că iarna viitoare, mama va avea succese mai mari decât oricând. Primeşte o sumedenie de invitaţii şi iese mereu cu tinerii.
Liliana se prefăcea că urmărește ceva pe mobil.
– Mama pare foarte tânără pentru vârsta ei, continuă Georgiana mulţumită, dar asta nu-mi foloseşte acum, când cresc şi eu. Ştii ce face? Spune cunoscuţilor ei că e cea de a doua soţie a lui tata.
– Cum adică a doua soţie?
Deşi scopul minciunii era cât se poate de limpede, Lilianei nu-i venea să creadă.
– Vezi bine, nu înţelegi? Spune că e mamă vitregă.
Georgiana izbucni în râs, explicându-i subterfugiul la care recurgea mama ei. Adăugă:
– Noroc că din punct de vedere fizic nu-i semănăm nici eu nici băieţii, altfel s-ar cunoaşte adevărul.
Liliana nu putea vorbi de indignare, când fetiţa continua să vorbească despre succesele mamei ei, numindu-le pe rivalele sale „nişte babe nebune”. Dar pe când fetiţa vorbea obosind-o cu povestirile ei, în mintea Lilianei răsăriră alte gânduri pe fondul supărării de dimineaţă, ca ghioceii care-şi croiesc drum prin scoarţa îngheţată a pământului, spre căldura soarelui.
Autorul cărţii pe care o citise, la urma urmei, nu era atotştiutor. Realitatea nu era o scorneală a unor inşi sentimentali, ci o calitate inerentă omului. Fetiţa aceasta neştiutoare, ce-şi lăuda mama care o neglija şi abuza de bunăvoinţa ei, era dezminţirea cea mai răspicată a părerii sale despre oameni, pe care îi numea egoişti până în măduva oaselor. Ascultând-o pe Georgiana, Liliana se ruşina de a se fi lăsat pradă pesimismului pentru o clipă. Acum, atitudinea aceasta îi apărea doar ca o desăvârșită lipsă de încredere.
Tocmai într-un târziu, şi după ce încercase de câteva ori să plece, Georgiana izbuti să se despartă de Liliana.
– Trebuie să mă întorc, spuse ea întristată, altfel băieţii vor răsturna casa.
Îndată ce se închise uşa în urma Georgianei, Liliana începu să cureţe varza. Pe când era mai cufundată în lucru, sună telefonul. Asta se întâmpla rareori, şi atunci chiar din greşeală. Nu se grăbi deci să răspundă.
– Aloha, răspunse vocea caldă a lui Radu, făcând-o să tresară de parcă nu l-ar fi auzit de luni de zile. Ai pregătit ceva pentru cină?
– Tocmai începeam.
– Ştii ce? Ce-ar fi să renunţi şi să ne întâlnim în oraş? Luăm masa la restaurant, şi pe urmă mergem la o piesă de teatru, despre care-am auzit numai laude, actori numai unul și unul. Ce zici?
– Ooo, Radu… zise ea, însă teama îi opri deodată bucuria. Nu crezi că ar fi prea costisitor?
– Asta nu te priveşte, doamnă Dumitrescu, eu plătesc. Ascultă, când crezi că poţi fi gata?
Liliana îi răspunse că era gata imediat. S-au înţeles deci în privinţa orei şi a locului de întâlnire, apoi îşi spuseră la revedere. Se îmbrăcă fredonând, iar din când în când se oprea ca să zâmbească. Era atât de frumos din partea lui că-şi răscumpăra vina din acea dimineaţă. Şi apoi, chiar de-ar fi plecat înadins fără să-i dea bună ziua ca să-i arate cât era de supărat, tot era dispusă să-i primească scuzele.
Dar să nu-şi închipuie că trebuie să se scuze în felul acesta! Au petrecut o seară încântătoare. Mai întâi au luat masa într-un restaurant italienesc, apoi s-au dus la teatru. Deşi sala era supraîncălzită, Liliana tremura înfiorată în momentele cele mai dramatice.
La înapoiere, după ce-i spuse de câteva ori câtă plăcere îi făcuse această seară, Liliana adăugă cu duioşie în glas:
– Dar să ştii, dacă ţi se mai întâmpla şi altă dată să uiţi ceva, să nu te crezi dator să-ţi răscumperi vina cu atâta cheltuială!
– Am uitat ceva? strigă Radu. Ce-oi fi uitat oare?
Liliana îl privi. Nu-i venea să creadă că vorbea serios, dar Radu o privea şi el fără să clipească.
– M-ai rugat să-ţi aduc ceva din oraş?
Apoi, fiindcă ea nu răspundea:
– Îmi pare rău, dar nu-mi amintesc. Altă dată să-mi faci un semn, să nu uit.
Liliana crezu că e mai bine să nu-1 mai lămurească. Descoperind însă că Radu nici nu ştia ce uitase, înţelese deosebirea adâncă dintre bărbaţi şi femei. Culcându-se în seara aceea, Liliana nu era întristată, pentru că învăţase o lecţie de viaţă în plus.

Diana Matei

Născută în 1987, Galați. Din 2006, locuiesc în Marea Britanie, dar îmi place să gândesc, să scriu și să citesc românește. Uneori compun povestiri și poezii, alteori desenez. Citesc literatură tot timpul.

”Literatura este istoria sufletului.” – Barry Hannah