Renaștere

(Text înscris la Maratonul literar – martie, 2016)

Lumina deja fierbinte a dimineții picura printre îmbinările vitraliilor galben-verzui, strâmbate acum de nopțile și zilele care, invizibil percepției umane, au curbat și mai mult marginile deja rotunjite ale sticlei. În micul magazin de antichități ascuns pe una dintre străduțele lăturalnice ale labirintului de piatră care duceau la abația din vârful muntelui Saint-Michel, Renee ștergea ploaia tăcută de praf care căzuse peste cărțile roase de timp, pregătindu-se pentru ziua care tocmai începuse.
“…situația nu este deloc una îmbucurătoare, și, cu siguranță, va trebui sa găsim soluții…topirea ghețarilor este deja un fenomen îngrijorător…. noi credem că inundațiile vor face victime…”
Vocile metalice amestecate cu electricitatea statică a radioului se împrăștiau în întreaga cameră, spărgându-se în mii de cioburi și litere pe podeaua veche de lemn. Pentru o clipă, Renee a rămas pe loc, simțind cum un sentiment de neliniște începea să i se încolăcească pe picior și să urce la piept, presându-i plămânii.
Sub bătaia soarelui, limba șerpuită de plajă avea o sclipire metalică, iar cele câteva buruieni verzi, risipite haotic împrejur, erau întinse la pământ, într-o stare de semi-adormire, așteptând venirea fluxului. Rădăcinile înfipte adânc în nisip, asemenea unor gheare organice, le țineau pe loc, însă cei câțiva metrii de apa care le acopereau în fiecare seară, cu o precizie de ceasornic, făceau aceste plante, aparent banale, să danseze și să respire viată sub unduirea valurilor molcome.
Cu o găletușă de metal în mana stângă și o pereche de cizme înalte de cauciuc prea mari pentru picioarele lui încă mici si slabe, Flint își duse mâna la ochi și își propti mai bine ochelarii care stăteau să îi cadă. Aplecat deasupra ochiurilor de apă ramase prizoniere în denivelările de nisip, băiatul căuta noi creaturi ciudate pentru colecția la care începuse de ceva vreme să lucreze. Însă astăzi norocul nu i-a surâs, iar marea nu îi adusese niciun cadou. Obosit, a aruncat o privire dezamăgită în găletușa cu doua scoici și un melc spart, luând-o apoi la fugă spre mal.
Dinspre podul care făcea legătura dintre munte și uscat, un stol de pescăruși și-a luat zborul brusc, speriați probabil de zgomotul și hărmălaia făcute de șarpele metalic de mașini și autocare care se pusese în mișcare. Era o regulă nescrisă a locului, dictată de natură: când apele se retrăgeau, turiștii dădeau buzna, invadând micul sătuc agățat pe stanca din mijlocul mării. Lăsarea serii însemna revenirea apelor, iar masa de oameni și de mașini bătea în retragere, numai pentru a reveni a doua zi, continuând la nesfârșit cucerirea temporară a peticului de pământ răsărit din ape. Încruntat, băiatul privi spre o rulotă neagră, din care ieșeau rotocoale grele de fum înecăcios, pe care curenții de aer care foșneau la nivelul solului se chinuiau fără succes să le spulbere.
Ajuns la marginea peretelui stâncos, Flint își scoase carnețelul galben din buzunar și jumătatea de creion cu vârful bont. Cu ambii ochi strânși, începu sa verifice și să își noteze atent urmele lăsate de apă pe cartonul gradat prins strâmb cu câteva cuie ruginite. Cifrele întortocheate trecute în tabelul său nu mințeau: nivelul apei creștea cu fiecare flux și reflux. Iar observațiile sale, conștiincios acumulate de aproape un an de zile începeau să îl îngrijoreze. Ceva rău se întâmpla.
Sprijinită pe marginea rece și umedă a balustradei, de deasupra, Renee își urmarea atentă băiatul. Și, de la distanța de la care îl privea, dacă în locul salopetei decolorate de soare și a cizmelor șleampete din picioare Flint ar fi avut un halat alb sau măcar una din acele pelerine galbene de ploaie, ar fi putut jura că, acolo jos, îl revede pe el. Aceleași gesturi, același mers hotărât, aceeași căutătură iscoditoare a ochilor. Renee știa însă prea bine că flacăra vieții soțului ei fusese de mult stinsă și înecată în apele negre care l-au înghițit, purtându-i trupul spre țărmuri tăcute, unde valurile nu bat și nici furtunile nu spulberă nisipul. Uneori, seara târziu, când pașii grăbiți ai ultimilor turiști rătăciți se scufundau în noapte, în dansul umbrelor pe care lumânările aprinse le făceau peste antichitățile îngrămădite în magazinul ei, Renee își vedea bărbatul, stând ușor aplecat peste patul în care trupul fierbinte al lui Flint se lupta să nu se stingă. Neputincioasă în fața bolii singurului ei copil, cu mâinile împreunate și rozariul strâns în palme, femeia aștepta un miracol. Neștiut de ea, acesta a venit probabil atunci când, din clepsidra vieții, timpul bărbatului ei s-a scurs din jumătatea lui în cea a fiului lor, iar Flint, după multe săptămâni, a început din nou să își deschidă ochii și să își încordeze mușchii atrofiați. Au urmat apoi nopți în care ea plângea privind stelele nopții cum se stingeau ascunse de norii măturați de vânt și zile în care își aduna în pumni fărâma de putere pe care o mai avea, zâmbindu-i băiatului. Iar el, ațipit, îi surâdea înapoi, încălzindu-i mâinile reci și sufletul pe jumătate ofilit.
Acum, rămăseseră doar ei doi și micul lor magazin, ascunși în fortăreața de piatră din mijlocul mării. Ultimele urme ale bolii de care Flint suferise dispăruseră de mult, iar ea devenise mai puternică. Sau poate că așa fusese dintotdeauna. Noua inimă care îi crescuse în piept bătea acum de două ori mai puternic. Și dintre toate fețele care i se perindau prin față, asemenea foilor răsfoite dintr-o carte pe care nimeni nu o cumpără, singura care îi lumina privirea era cea a lui Flint. Iar din amalgamul de limbi al tuturor celor veniți dincolo de linia orizontului, singura voce pe care ea o înțelegea era doar cea a băiatului ei.
“Trebuie să ne pregătim….cei din nord au fost luați pe nepregătite….cu siguranță totul se va schimba….acum este prea târziu să mai putem face ceva…este vina noastră….”
Știrile care veneau în ultima vreme erau din ce în ce mai sumbre. Pământul fierbea. Iar dacă la început toată lumea se bucura de venirea primăverii înainte de vreme, acum valurile de căldură pârjoleau totul în calea lor, crăpând și înnegrind câmpurile odată verzi. Furtuni iscate din senin ridicau vârtejuri înalte de apă până la nori și vânturile măturau totul din calea lor, pleznind oameni și animale întru totul. Iernile deveniseră din ce în ce mai reci, iar gerul mușca fără milă de peste tot, paralizând și împietrind luni întregi marea, presărată acum cu stârvurile zecilor de păsări care picau zilnic secerate de lamele de aer rece care brăzdau văzduhul.
În acel an nimeni nu putea spune cu exactitate când venise vara: copacii înverziseră târziu, ca mai apoi, loviți de grindină, să se usuce. Iar când natura a mai înmuiat rădăcinile plantelor într-un nou val de sevă, un suflu toxic de căldură a învăluit totul, transformând frunzele peste noapte într-o pulbere uscată, care plutea acum, suspendată între pământ și cer. Pe băncuța de piatră din fața magazinului de antichități, cei doi vârstnici, probabil la fel bătrâni precum chiparosul sub umbra căruia se ascundeau de arșiță, trăgeau cu sete din pipele noduroase al căror tutun se aprindea singur de la văpaia soarelui. Cu degetele mânjite de la plumbul care curgea din literele de-o șchioapă de pe paginile ziarelor, mormăiau încet, nemulțumiți de ultimele vești negre care veneau din toate colțurile lumii: incendii, secetă, foamete, inundații. În toți acești ani, le văzuseră pe toate. Și o dată cu schimbarea oamenilor în rău, când au luat un pumn de țărână în mână și l-au strâns, încercând să stoarcă din el tot adevărul, au văzut că nici pământul nu mai era bun. Și când au căutat răspunsul, strigând cu ochii ridicați spre cer, gurile li s-au umplut de smog negru, înecându-le întrebările înainte ca ei să poată primi un răspuns.
– Vremurile s-au schimbat. În mai bine sau în mai rău. Și am trăit. Însă vremea asta de acum ne va ucide pe toți…
Cuvintele bătrânului au zburat în gol, ca o pasăre cu aripile frânte care dispare în noapte. Apoi vântul a început să șuiere printre clădirile dimprejur, ridicând rotocoale de praf gros și lăsând în urmă banca de piatră goală și foile ziarelor împrăștiate peste tot.
Soarele se scufunda în norii de fum care pătau cerul odinioară albastru. În ceața serii, luminile celor câteva bărci care se apropiau și depărtau de țărm păreau asemenea unor lumânări suspendate în aer. Un bubuit surd se auzi în depărtare, urmat de o scurtă zvâcnire a pământului.
– Flint! Flint! În liniștea de mormânt a serii, strigătul femeii se auzi până departe, sfâșiind aerul îmbâcsit și fierbinte din jurul ei.
Atentă la orice zgomot, înafară de fâlfâitul scurt al unei păsări, nimic altceva nu se auzi. Speriată, Renee mai strigă o dată numele băiatului, simțindu-l în apropiere. De odată, de undeva de jos, pașii scurți și grăbiți ai lui Flint răsunară în întuneric.
Ajuns sus, băiatul trânti ușa de la intrare de perete și, cu vocea gâtuită de emoție și de efortul alergării, sări în fața mamei sale:
– Ceva se întâmplă cu marea! În seara asta nu a mai venit! Așa ceva eu nu am mai văzut! Cu siguranță în cartea pe care am primit-o de la tata trebuie să scrie ceva despre asta…
Băiatul a dat să fugă în camera sa, însă a rămas împietrit când toate ferestrele casei s-au deschis brusc, spărgându-se pleznite de vântul și ploaia care începuseră să bată turbat afară. În clipa următoare, femeia își trase băiatul de mână, acoperindu-i trupul de cioburile care săgetau totul în jurul lor. Luminile se stinseseră și doar fulgerele roșiatice de afară mai luminau încăperea. De sus, începură să se audă clopotele mari ale abației cum bubuiau cu un ecou care inunda fiecare cotlon al casei, asemenea unor vaiete sfâșietoare. Brusc, întreaga casă începu să se miște sub cutremuratul pământului, care acum mugea și zvâcnea trântind totul la podea. Un ropot de pași și țipete de oameni venea de pe strada din fața casei – fugiți! fugiți! Cu inima zdrobindu-i pieptul, Renee își luă băiatul în brațe și, năucită, ieși afară amestecându-se în mulțimea care se strânsese de peste tot. Călcându-se în picioare cu ceilalți, cunoscuți și necunoscuți laolaltă, cei doi au ajuns la pontonul din dreptul podului care acum era acoperit de valuri furioase de apă amestecate cu nisip.
Femeia își strânse și mai tare băiatul în brațe și se aruncă în prima barcă pe care a văzut-o. Ploaia iute și sărată îi înțepa fața și ochii, iar mica ambarcațiune aproape se scufundase, sufocată de greutatea tuturor celor înghesuiți pe ea cu mâinile încleștate pe parâmele groase și aspre. Vâslele lungi împingeau cu greu barca de mal, iar de deasupra bolovani grei se rostogoleau, pleznindu-se zgomotos în apă. În spaima nopții, strigătele celor din jur s-au oprit pentru o clipă, căci tremurul pământului se oprise iar apele se retrăseseră din nou, aproape înghețând. Liniștea cuprinsese totul, iar ecoul clopotelor se auzea acum doar ca prin vis. Când primul fulger a spintecat cerul în două, luminând rece totul în jur, Renee a văzut cum întunericul se împletea cu apa într-un zid uriaș care stătea să se prăvălească peste toți și toate. Apa ferecată nenumărate milenii în ghețarii din nord ajunsese acum și la ei, iar potopul era inevitabil. Pentru tânăra mamă, acum totul era clar: și-a umplut plămânii cu aer, și-a încordat toți mușchii și l-a strâns pe Flint la piept ca într-o menghină, așteptând inevitabilul. Nici un urlet sau țipăt nu s-a mai auzit când valul de apă a căzut peste barcă, spulberând totul și aruncând oamenii sub torentele furioase care loveau cu forță tot ce le stătea în cale. Scufundați în mormântul de apă, femeia și băiatul ei erau trași în mormântul lichid care creștea deasupra lor. Nimeni nu a auzit răcnetul ei atunci când sângele i-a luat foc și, cu toată puterea pe care o mai avea, și-a ridicat mâinile care îl țineau pe Flint și a început să calce apa în picioare, îndreptându-se cu disperare spre suprafață. Când a simțit cum mâinile i-au ieșit deasupra apei și Flint a fost înșfăcat și tras din strânsoarea ei de cineva, inima femeii a început să bată din ce în ce mai ușor. Trupul i-a împietrit, devenind greu sub povara apei care acum o presa cu o și mai mare furie. Însă era liniștită. Știa că băiatul ei fusese salvat. Știa ca el va trăi, și doar asta mai conta acum. Doar asta a contat din totdeauna. Când corpul aproape i se răcise de tot, sugrumat de tentaculele reci și invizibile de apă care o trăgeau în jos, Renee a simțit pe spate căldura fierbinte și cunoscută a unor mâini de bărbat pe care le credea pierdute. Erau mâinile lui, iar timpul ei nu venise încă. Atunci, femeia auzi o voce, în timp ce era împinsă în sus: Locul tău este lângă Flint al nostru!

Cosmin Panait