(Text înscris la Maratonul literar – martie, 2016)
Mii de ani s-au scurs în zadar, pentru că oamenii tot nu au învăţat ce e iubirea. O risipă fără seamăn, mamă, cred că şi tu ai fi de acord, dacă ai fi aici, să vezi ce a mai rămas din noi. Cred că pe undeva, în istorie, procesul evolutiv s-a împotmolit in aşa fel, încât în anumite circumstanţe, oamenii au putut deveni nişte maşini de ucis. Nimic altceva, doar nişte spirite malformate ascunse în haine umane, care s-au dezvoltat într-o direcţie iremediabil greşită.
Un obuz se izbi chiar de gheţarul care se afla la vreo două sute de metri în faţa lui, săpând o rană adâncă în peretele de sticlă. Nenumărate ace de gheaţă şi de foc se răspândiră în jur, ca într-o elegantă mantie a morţii. Saverio Bianchi se lipi de fundul şanţului, ducându-şi instinctiv mâinile deasupra capului. Din fericire, carneţelul în care scria de zor cu doar câteva momente mai înainte, se rostogoli pe o piatră, evitând contactul cu zăpada murdară care, plină de curiozitate, abia aştepta să se contopească cu albul paginilor însemnate cu migală.
-Ăştia nici acum nu s-au învăţat minte. Ce noroc avem cu gheţarul, cred că ar trebui să-i găsim un nume. E zeul nostru protector de o săptămână încoace.
Căpitanul Moretti avea dreptate, ca întotdeauna.
-Domnule căpitan, eu propun să-i zicem Casanova, îşi încercă norocul Saverio, în timp ce tocmai îşi îndesa carneţelul la piept. Toţi soldaţii de lângă ei izbucniră în râs, pe înfundate.
-Nu văd legătura, nu pare un gheţar tocmai iubăreţ, ci mai degrabă aduce cu un bătrân morocănos, care tace toată ziua şi pe care nimic nu-l mai impresionează. Amaldo Moretti aruncă chiştocul de ţigară şi îl privi cu oarecare curiozitate pe subordonatul său.
-Nu acel Casanova, ci Claudio Casanova, fundaşul de fier al Genovei. Nimic nu trece de el! Băieţi, să vă mai aduc aminte cine e campioana? Drept răspuns, Saverio primi o ploaie de bulgări de zăpadă asupra lui.
-Ajunge! Aţi luat-o razna? Omul are dreptate. La ora actuală, Casanova e cel mai bun din Italia pe postul lui, şi zic asta cu inima îndoită, pentru că ţin cu Torino de când mă ştiu. Şi dacă tot veni vorba, sunteţi campioni, însă doar pe jumătate! Cine ştie ce s-ar fi întâmplat, dacă nu ar fi început războiul şi s-ar fi jucat şi acel ultim meci. Dacă învingeam atunci, noi am fi devenit campioni în locul vostru, spuse Amaldo cu amărăciune în glas.
-Nu-i nimic, o să avem ocazia să vă arătăm cine e campioana şi pe teren, nu numai pe hârtie. Numai de s-ar termina odată nenorocirea asta…
O linişte grea se lasă peste bărbaţii înşiraţi în tranşeul căptuşit cu zăpadă. Amaldo Berni găsi de cuviinţă să-şi cureţe puşca cu meticulozitate, pentru a-şi ascunde gândurile, care probabil l-ar fi făcut să pară slab în faţa celor care depindeau de deciziile lui. În acelaşi timp, Saverio îşi scoase carneţelul şi se ghemui pe zăpada rece, reluând scrisul rândurilor tremurate, din care fusese întrerupt de surprinzătorul atac austro-ungar.
Dacă oamenii ar şti cu adevărat ce e iubirea, nici noi şi nici austro-ungarii nu am mai fi aici, jucând acest joc stupid al morţii. Toţi am fi acasă, lângă familiile noastre. Dar poate că aşa trebuie să fie lucrurile, poate că viaţa nu e decât o etapă intermediară a dezvoltării noastre. E ciudată măsura unui timp, la ce bun să măsori în cifre ceva care doar se simte? Distanţa între două localităţi se măsoară în kilometri, la fel cum cea de la Pământ la stele se măsoară în ani-lumină, însă, cum să măsor oare timpul de când nu te-am mai văzut? Este dorul o unitate de măsură pentru timp? Mi-e dor de tine şi de prăjiturile pe care mi le făceai sâmbăta. De cum mă certai când îţi greşeam cu câte ceva. Mi-e dor până şi de tata, care ne-a lăsat pe amândoi să ne descurcăm cum om şti, deşi aveam atâta nevoie de el, şi cu toate acestea, a plecat în lume fără să se uite în urmă. Mi-e dor de câinele nostru bătrân şi rebegit, şi de privirea lui care m-a urmărit din poarta casei, în ziua în care am plecat. Mi-e dor de grădina noastră şi de pomii înfloriţi. Aici, în munţi, numai frica de moarte dă roade, peste tot e numai piatră, zăpadă şi gheaţă, ca într-un iad alb, în care am fost trimişi să ispăşim păcatele făcute de alţii. Mi-e dor şi de Maria. Te rog să ai grijă de ea, ca şi cum ai avea grijă de mine. I-am scris şi ei o scrisoare, dar nu i-am povestit prin tot ce trec eu aici, nu vreau să se îngrijoreze prea tare, mai ales că peste o lună trebuie să nască. Şi după cum mă ştii, la fel de mult, mi-e dor şi de fotbal, să mă urc pe bicicletă şi să gonesc precum un nebun, doar ca să fiu alături de roş-albastrii mei, pe Marassi. Probabil că o să-ţi par patetic, dar ce altceva este patetismul decât un mod de a-ţi pune sufletul pe masă, fără a mai calcula riscurile şi consecinţele gestului. Războiul m-a învăţat însă, că niciun risc nu este prea mare.
Aici, cel mai groaznic inamic al nostru este frigul. Cred că până acum am pierdut mai mulţi oameni din cauza gerului şi a avalanşelor, decât din cauza austro-ungarilor. Suntem blocaţi în acest loc, la aproape 3000 de metri altitudine, de mai bine de o săptămână. Din fericire, stăm la adăpostul unui gheţar, şi focul advers ne ajunge mai greu, iar ei încă nu au dat niciun asalt decisiv până acum. Însă, până să ajungem aici, am trecut printr-un iad de foc şi sânge. Austro-ungarii au reuşit să construiască un fel de funicular, şi astfel au reuşit să transporte de la poalele munţilor până aici, pe lângă provizii, şi piese de artilerie grea, pe care le-au ansambalat bucată cu bucată, luându-ne prin surprindere. După cum spuneam, drumul până aici a fost greu, pentru că am avut de înfruntat o mulţime de ambuscade. Din cauza asta, nici noaptea nu mai dormim, permanent avem câţiva soldaţi care stau de veghe. Până acum, am golit doar două încărcătoare, încă mi-e teamă să trag, mai ales că, în timpul atacurilor, eu fac parte din al doilea val, şi mi-e frică să nu-mi rănesc vreun camarad. Să ştii că totuşi mai ţin minte ce mi-a spus părintele Giuseppe, la plecare: “nu lua o viaţă; chiar dacă în clipa fatidică nu-i poţi vedea ochii celui din faţa ta, ţinteşte la umăr, acolo e Domnul, şi-ţi va purta de grijă, şi ţie, şi lui”, însă e atât de greu, în haosul acela, e imposibil să-ţi mai calculezi mişcările cu atâta precizie. Toţi din jurul meu încep să tragă în continuu, în ce sau în cine, nici ei nu cred că ştiu prea bine. Până acum, însă, nu am reuşit să văd niciun inamic în viaţă, toţi cei pe lângă care am trecut sunt deja în mâinile Domnului. Aşa că, nu am ce face, trag de multe ori orbeşte, zgomotul e asurzitor, ne ameţeşte, pentru că se trag şi salve de tun şi mortieră. Ne aruncă în toate părţile ca pe nişte popice într-un joc diavolesc. Sunt găuri în pământul îngheţat peste tot, iar în ele, ceva ce au fost oameni cândva. Acolo le este mormântul. Eu fug însă cu arma în mâna şi-mi tot repet mecanic, “groapa aceea nu este mormântul meu”. Gloanţele îmi şuieră pe la urechi, însă îmi fixez privirea într-un un punct, şi-l urmez orbeşte, până când ajung la adăpost. Aici ninge aproape zilnic, şi mereu bocancii mi se afundă în zăpada afânată, stricând, fără să vreau, perfecţiunea imaculată a acestei lumi. Asta până când începe focul înverşunat, iar omătul se umple dintr-odată de sângele fierbinte al celor de lângă mine, ducând profanarea până la ultima sa limită. Nu ştiu dacă noi, ca oameni, putem da o palmă mai grea Pământului, care trebuie să ne suporte, chiar şi în condiţiile acestea. Probabil că o fi ştiind un secret pe care nu-l putem cuprinde cu înţelegerea noastră, căci altfel, s-ar fi debarasat demult de noi, la fel cum scutură oamenii pomii de omizi, prin livezi. Poate că e convins că undeva, în adâncurile lui, pluteşte lin, netulburat de evenimente exterioare, un râu format din toate firicelele conştiinţelor noastre firave, care cândva, nu vor avea teama sau regretul de a ieşi la suprafaţă, strâns unite, sub forma unei ape cristaline, care să cureţe acest munte de tot răul pe care l-am lăsat în urmă.
Spre mirarea noastră, oamenii din sat nu s-au retras din calea războiului. Am înţeles că Împăratul însuşi a dat un Decret pentru ca satul să nu fie evacuat, deoarece, fiind cel mai înalt punct locuit al Imperiului Austro-Ungar, trebuie să reprezinte astfel un simbol al rezistenţei pentru întregul lor popor. Într-un fel, însă, lucrul ăsta ne-a ajutat şi pe noi. Sătenii sunt oameni de treabă, am reuşit chiar să convingem vreo câţiva să colaboreze cu noi. I-am plătit, bineînţeles, aşa că, ne furnizează mâncare caldă, ne ajută la căratul armamentului şi al proviziilor, şi ne servesc drept ghizi pe cărările întortocheate ale muntelui. Ciudat este că şi austro-ungarii au făcut acelaşi lucru, astfel că, s-a ajuns ca membri ai aceleiaşi familii să fie angajaţi atât de noi, cât şi de ei. Nu pot să-ţi dau mai multe detalii, dar, în timpul unui asalt, cel aflat în tabăra noastră, şi-a zărit fratele de cealaltă parte a baricadei, şi am mai auzit de cazuri asemănătoare şi de la celelalte batalioane ale noastre. Satul e destul de mic, locuitorii nu foarte mulţi, aşa că, s-a ajuns destul de uşor la cazuri din acestea, care mie mi se par tragice. Dar legile războiului sunt crude, fiecare încearcă să-şi salveze pielea şi orice bănuţ în plus, contează.
Cu asta închei, nu ştiu când o să-ţi mai pot scrie, sper cât de curând. Însă de un lucru poţi să fii sigură, gândurile mele bune veghează asupra voastră.
-Saverio, mai lasă scrisul, ai şi tu o ţigară în plus?
-Un moment, să-mi scotocesc buzunarele, pe frigul ăsta, abia de le mai nimeresc.
Amaldo îşi aprinse ţigara, iar fumul îi învălui faţă brăzdată de cute adânci, în timp ce se lăsă uşor pe spate, sprijinindu-se de peretele îngheţat al şanţului în care se aflau.
-E bine că ţi-ai pus ordine în treburile legate de cei de-acasă, pentru că mâine n-o să mai fie timp pentru aşa ceva, am primit ordin să atacăm. Nu mai putem rămâne blocaţi aici. Am înţeles că inamicul va primi cât de curând întăriri de jos. Probabil că, în cel mult câteva zile trupele vor fi aici. Vor să ne ia prin surprindere, să ne prindă ca într-o menghină, aşa că, am decis să le-o luăm înainte.
Căpitanul Moretti tuşi de câteva ori şi apoi scuipă cu obidă, ca şi cum mişeii de austro-ungari s-ar fi predat deja în faţa lui.
-Şi cum o să facem asta, domnule căpitan? Saverio îl iscodi cu privirea, uşor îngrijorat, în timp ce restul soldaţilor, care probabil nu aflaseră de ultimele veşti, sporovăiau în jurul unui aprig joc de cărţi.
-Tu vei rămâne aici, alături de jumătate din batalionul nostru, iar cealaltă jumătate, va ocoli gheţarul, pe drumul forestier care urcă prin stânga lui, aşa încât le vom cădea austro-ungarilor în spate. Iar dacă vor încerca să se retragă, vor da peste voi, care, bineînţeles că îi veţi primi cum se cuvine. Căpitanul îşi însoţi sarcasmul, făcându-i complice cu ochiul, însă Saverio, căzut pe gânduri, îşi imagina ceea ce avea să urmeze. Demonii războiului pregăteau deja cazanul fierbinte al caznelor de a doua zi.
*
-Alessandro, aşteaptă-mă! vocea Francescăi răsună ascuţit în imensitatea albă, ca o lamă de oţel pregătită pentru a se lupta cu nămeţii.
-Dacă nu ne grăbim, nu mai terminăm traseul ăsta, ne prinde noaptea aici. Bărbatul îşi îndesă casca şi începu să spintece aerul cu viteză.
Val di Peio arăta ca un furnicar în acea zi, însă, pentru localnici, acesta era un peisaj banal, pentru că, mai tot timpul anului, turiştii invadau micuţa staţiune din Dolomiţi, cunoscută mai ales pentru cei 16 km de pârtii de ski. Cei doi fraţi veniseră cu un grup mai mare de prieteni, tocmai din Padova, iar odată ajunşi în Peio, iată că “reuşiseră” să se piardă de ei încă din prima zi.
-Asta e, Alessandro, o să ne întâlnim cu ceilalţi în staţiune, diseară, doar nu suntem obligaţi să ne facem programul în funcţie de ei! Francesca puse capul în pământ şi îşi făcu vânt în faţă cu furie. După câteva sute de metri, nici nu băga de seamă când îl depăşise pe fratele ei, care deviase binişor de la traseu, şi se oprise între timp, la baza unui gheţar, cu mâinile în şold.
-Vino încoace! E ceva interesant aici!
Francesca îl auzi, dar se gândi să nu-i răspundă. Cine ştie ce avalanşa puteau dezlănţui din senin. Zona în care se aflau părea a fi predispusă la aşa ceva. Se apropie fără grabă, mai mult în silă, şi când ajunse în dreptul lui nu se putu abţine şi-i aruncă zeflemitor câteva cuvinte:
-Ce deştept eşti…fix aici te-ai găsit să strigi din toate puterile. Te pomeneşti că, acum, dintr-odată, nu ne mai grăbim!
Bărbatul, care nu părea să fi sărit de 30 de ani, îşi scoase casca, îşi aranjă părul creţ, mijind ochii, fie din cauza soarelui, fie a unei ironii nerostite, şi îşi însoţi vorbele cu un gest edificator, cu mâna:
-Poftim, uită-te şi tu…
*
La prima vedere, pe Luisa Bianchi n-o puteai încadra foarte uşor în vreo categorie, şi asta nu pentru că ar fi fost lipsită de personalitate, ci pentru că era foarte greu de citit. Făcuse o artă din purtatul unei măşti, dincolo de care, puteau privi doar câţiva norocoşi, aleşi de ea, şi nu de întâmplare. Era o mască a unei seriozităţi serene, netulburate nici măcar de cei mai vajnici critici ai ei. Nici măcar cei 38 de ani nu i se puteau citi cu uşurinţă, părea o persoană fără vârstă, un fel de echivalent modern al misteriosului conte de Saint-Germain, în varianta sa feminină. Fusese crescută mai mult de bunici, întrucât părinţii ei divorţaseră, încă din perioada când abia învaţa să facă primii paşi. O bună bucată de vreme, Luisa şi-a urât mama pentru acest lucru, deoarece i s-a părut că astfel fusese abandonată pentru a doua oară. Anii ’70, la fel ca şi începutul anilor ’80, fuseseră marcaţi de recesiune economică, iar Italia era zguduită periodic de scandaluri politice şi mişcări de stradă. Şomajul atinsese cote istorice, astfel încât, să munceşti, şi să mai şi fii plătit pentru asta, aproape că devenise un lux, pe care nimeni nu-şi permitea să-l refuze. Chiar şi mai târziu, când doamna Camelia i-a explicat că altă soluţie nu găsise în acel moment, în condiţiile în care ea era nevoită să muncească de dimineaţă până seara, pentru a se putea întreţine amândouă, fiica ei a continuat să păstreze o anumită distanţă. Disensiunile dintre cele două s-au adâncit pe măsura trecerii timpului, încât, ajunseseră să se certe din aproape orice fleac, dar Luisa punea asta pe seama faptului că “de la o vârstă, e greu să te mai înţelegi cu bătrânii”.
De la pupitrul amfiteatrului, aruncă o privire fugară, pe deasupra ochelarilor ei cu rame negre, apoi se adresă auditoriului. Pentru Luisa Bianchi era o zi importantă, întrucât, pentru prima dată, fusese invitată la Conferinţa Internaţională privind Încălzirea Globală, desfăşurată sub egida ONU, care avea loc chiar la Roma în acel an.
-În calitatea mea de profesor universitar şi cercetător al problemelor de mediu din spaţiul arctic, ţin să vă prezint viziunea mea asupra teoriei încălzirii globale. Din păcate, am o poziţie total opusă faţă de punctele de vedere susţinute până acum de care antevorbitorii mei. Deja, de la primele cuvinte, reuşise să creeze rumoare în sală, însă, acest lucru nu o descurajă în vreun fel, ba dimpotrivă, continuă şi cu mai mult aplomb.
Toată ştiinţa aflată la baza acestei teorii este fie inventată, fie distorsionată, pentru a susţine unele ideologii politice convenabile unui cerc restrâns de persoane, şi bineînţeles, din considerente financiare, iar aici am dovezi, pe care urmează să vi le prezint, în privinţa extorcării de fonduri pe care unele aşa-numite organizaţii ecologiste, le-au colectat în nume propriu, folosindu-se de credulitatea celor din jur. Cu alte cuvinte, cred cu tărie, că încălzirea globală este cea mai mare farsă jucată omenirii, de la începuturile istoriei şi până astăzi. Din datele pe care le-am strâns până acum, reiese că întinderea de gheaţă a calotei arctice nu a scăzut drastic, aşa cum susţin stimaţii mei colegi, ci dimpotrivă, a crescut în ultimii 50 de ani. La fel, şi numărul urşilor polari este pe un trend crescător, în aceeaşi perioadă de timp, luată drept referinţă în studiul pe care doresc să vi-l prezint astăzi.
-Dar e absurd! Aceste lucruri sunt de neconceput! se auziră voci contrariate din sală, în timp ce unii dintre participanţi se ridicaseră deja de pe scaune, căutând să se îndrepte către ieşire.
*
Se pare că austro-ungarii fuseseră avertizaţi, astfel că, atacul italian nu fusese tocmai o surpriză pentru ei, în plus, ca să-şi deschidă din timp drumul retragerii, au început un bombardament asiduu asupra gheţarului.
-De ce or continua să tragă asupra lui Casanova? întrebă Saverio, mai mult pentru sine, pentru că, în acel zgomot infernal, era aproape imposibil să te înţelegi cu cel de lângă tine.
Răspunsul la această întrebare nu întârzie prea mult. O avalanşă de proporţii apocaliptice înghiţi totul în calea ei, inclusiv câţiva metri buni din vârful gheţarului, care se desprinsese în urma asaltului repetat, care venea din partea opusă. Saverio încercă să fugă din calea urgiei albe, însă, în doar câteva secunde, se trezi îngropat sub un munte de zăpadă şi gheaţă, care acum se transformase într-o prelungire firească a gheţarului retezat. Totul venise precum o compensaţie din partea naturii, în încercarea ei de a restabili echilibrul pe care oamenii îl alteraseră.
Şocul avalanşei îl trânti la pământ, cu faţa în jos. Nu greutatea imensă care apăsa asupra lui l-a speriat prima dată, nici lipsa posibilităţii de a se mişca în vreun fel, ci liniştea sinistră care îl înconjura. Dintr-odată, şuieratul gloanţelor, strigătele disperate, acoperite din când în când de exploziile obuzelor, încetaseră. Era atât de linişte încât îşi putea auzi respiraţia agitată. Se gândi să facă tot posibilul ca să se liniştească, fiindcă, în acest fel, cantitatea de aer i-ar fi ajuns pentru ceva mai mult timp, până când, cineva dintre ai lui, l-ar fi putut scoate de acolo. Temperatura corpului începu însă să-i scadă rapid, iar frisoane intermitente îi cuprindeau trupul, făcându-i muşchii să se încordeze haotic. Respira din ce în ce mai greu, când minunea s-a produs. Să fi trecut minute bune, ore…sau poate o zi întreagă? Nu putea şti cu siguranţă. Cert este că în acel moment un val de căldură l-a cuprins subit. Era o căldură tropicală, grea, sufocantă, a cărei sursă nu o putea identifica încă. Un gând intermitent îi străbătea mintea, şi anume, că este deja în siguranţă, astfel că, singura lui grijă de-acum era doar aceea de a scăpa cât mai repede de haine. În curând, avea să-l descopere şi pe salvatorul său. Se simţi extras din zăpadă, brusc, cu o forţă supraomenească. Ceva îl apucase de umeri şi îl trăgea în sus. Simţi ghearele de oţel cum îl apucaseră strâns, apoi îndrăzni să-şi ridice privirea în sus, suficient cât să-şi dea seama că un grifon tocmai îi salvase viaţa. Era gardianul oraşului, cel jumătate vultur – jumătate leu, grifonul care putea fi văzut aproape la orice colţ de stradă, pe stâlpi, pe porţile caselor, pe flamuri, pe bisericile din Genova şi pe aproape orice obiect legat de acele locuri după care tânjea atât. Pământul se vedea din ce în ce mai mic, iar Dolomiţii arătau deja că nişte decoraţiuni de Crăciun. Grifonul îl ridică însă şi mai sus, până când, totul deveni asemenea unui glob albăstrui de sticlă populat cu figurine ciudate. Dacă nu ar fi dispărut fulgii de zăpadă, ar fi putut chiar să-l ia cu el, să îl dea celor de acasă, drept amintire, asta, dacă nu cumva, grifonul avea de gând să-l urce până dincolo de porţile Raiului, căci ce putea fi mai sus de-atât? Ipoteza aceasta se spulberă însă, în curând. Grifonul începu să coboare în picaj, precum un pilot de elită al unui avion de vânătoare. Ciocul puternic despica aerul, până când ajunseră amândoi deasupra unui loc pe care îl cunoştea atât de bine, încât, de multe ori, îl visa şi noaptea. Ajunseseră chiar pe iarba verde de pe Marassi! Stadionul era plin ca altădată. Erau toţi acolo: Casanova, De Vecchi, Mariani, Sardi, Santamaria, Leale, Berardo, până şi englezul acela, care le era antrenor, Willy Garbutt, cel care îi scotea pe toţi din sărite cu accentul lui ciudat, şi care acum se agita pe margine, strigând lucruri pe care probabil numai el le înţelegea. Şi atunci totul deveni limpede în mintea lui Saverio. Raiul era chiar pe Pământ. Nu putea exista altul în afară de acesta.
*
-Dumnezeule! E îngropat ceva în zăpadă! Francesca se dădu câţiva paşi mai aproape, suficient cât să identifice o ţeavă subţire de metal, înclinată la 45 de grade, care ieşea de sub mormanul îngheţat, şi alături de care, se zărea şi ceva care părea a fi vârful unui bocanc.
-O fi vreun turist îngropat de o avalanşă, probabil că i-au putrezit oasele demult, rosti Alessandro cu o voce aproape şoptită, realizând probabil pericolul la care se expusese mai înainte, când îşi strigase sora.
Salvamontiştii, spre surprinderea celor doi fraţi, aveau să vină însă cu o altă variantă. La mai puţin de 48 de ore de la declanşarea cercetării, şeful echipei de salvare i-a invitat pe amândoi în biroul său, pentru a le prezenta ultimele detalii. Au pătruns grabiţi înăuntru, fără a mai bate la uşă, împinşi parcă, de frigul de afară. O muzică se auzea în surdină – Oraşul gol – melodia cântată de Mina. Versurile, care vorbeau despre o iubire pierdută, te întorceau către nostalgia unor vremuri demult apuse, la fel ca decorul retro al încăperii în care se aflau. Vorbele celui aflat în spatele biroului răsunară aproape firesc în această atmosferă:
-Se pare că Primul Război Mondial încă nu s-a terminat pe meleagurile acestea. Ceea ce aţi găsit voi ieri, e trupul unui soldat italian, care a luptat în Războiul Alb, cum l-au denumit istoricii. Probabil că a fost acoperit de o avalanşă exact la poalele gheţarului unde era îngropat, astfel că, trupul i s-a păstrat aproape intact în gheaţă, timp de zeci de ani. Datorită încălzirii globale, începând cu anii ‘90 am tot găsit periodic în Peio, cât şi în împrejurimi, mai multe astfel de cadavre, atât de italieni, cât şi ale unor soldaţi austro-ungari.
-Si pe acesta l-aţi putut identifica în vreun fel? întrebă Alessandro, cu o urmă de uimire în glas.
-Din fericire, da, am găsit asupra lui două scrisori, una către mama sa, şi una adresată unei anume Maria, probabil soţia lui. Cea de-a doua este aproape indescifrabilă, nu am fost suficient de norocoşi în privinţa ei, însă, cealaltă s-a păstrat perfect. Am luat legătura şi cu Poliţia, care i-a identificat astăzi rudele aflate încă în viaţă. Le vom înmâna scrisorile şi vom stabili şi detaliile unei înmormântări cum se cuvine pentru acest erou al statului italian. Acum, v-aş ruga să mă scuzaţi…trebuie să mă ocup de toate aceste demersuri, cât mai repede. Vă mulţumim încă o dată pentru că ne-aţi înştiinţat.
*
Luisa tocmai se pregătea să intre pe uşă, când telefonul începu să sune. Lăsă pungile de cumpărături din mâini şi-l căută cu înfrigurare, în poşeta în care toate se pierdeau parcă în mod miraculos, odată ce intrau acolo.
-Doamna Luisa Bianchi?
-Buna ziua! Desigur.
-Sunt şeful serviciului Salvamont din Peio, provincia Trentino. Din datele pe care le deţinem, reiese că Saverio Bianchi a fost străbunicul dumneavoastră. Trebuie să vă comunicăm ceva în legătură cu el.
„A story is not something of this world. A real story requires a kind of magical baptism to link the world on this side with the world on the other side.” (H.M.)