Piesa

Se închid luminile. Murmurul frenetic al sălii, o vibrare neîncetată a unui organism viu, începu să dispară ușor pe măsură ce lumina își pierdea din intensitate, două acte ce se acompaniau unul pe altul într-un dans asimptotic. Audiența avea de ce să murmure, nu doar pentru că participanții de diferite vârste aveau ce să își spună unul altuia, ci și pentru că actul la care urmau să participe putea fi considerat un motiv de sărbătoare în lumea culturală, fiind ultima reprezentație a marelui actor M., aflat la finalul unei fulminante cariere artistice, antecedată conform zvonurilor ce nu-și găsesc niciodată liniștea în orașul nostru, de scurte tentative de a intra în lumea scrisului, ce nu și-au găsit finalitatea mai degrabă din lipsa norocului sau din cauza faptului că s-a născut în perioada nepotrivită decât din lipsa talentului, de care nu se putea spune că ducea lipsă. Se specula că scrierile lui ar fi fost mult mai neobișnuite pentru o perioadă ce nu ieșea din tiparele clasice ale literaturii, o literatură ce suferea de o pudibonderie contrară oricăror tentative de a se reinventa. Câteva timide publicații, fără prea mare succes, au fost singurele lui rezultate din perioada încercărilor literare, abandonate în favoarea unei cariere în dramaturgie, ce i s-a potrivit ca o mănușă, interpretând de-a lungul ei mai mult de două sute de caractere.
Cortina începu să se ridice, dezvăluind clipă de clipă noi crâmpeie din decorul insolit al Piesei, momentul în care un spectator poate zburda cât mai mult pe plaiurile imaginației. În cazul de față, opera se preconiza a fi cel puțin inedită, nu doar pentru că beneficia de talentul incomensurabil al lui M., ci și pentru că fusese scrisă de un adevărat maestru al teatrului. Inovator al cuvintelor și al reinterpretării clasicului în forme ce împing limitele artei până dincolo de zonele unde artei i-a fost permis să ajungă, D. își plasase piesele la granița dintre teatrul absurd și neomodernism. Opera pentru care sala se umpluse putea fi considerată magnum opusul autorului. Tematica se învârtea în jurul ideii de futilitate a vieții, repetiție și înlăturarea ei prin explorarea artei, în cadrul operei încorporând elemente din lucrările copilului renegat al teatrului românesc, Ionesco, binecunoscut prin abordarea absurdului, cât și concepte din Pirandello sau Calvino. Puternic interactivă prin spargerea celui de-al patrulea zid, Piesa se pregătea să fie savurată de audiență, prin tertipuri de autorearanjare a conceptului de teatru. Repetiție. Liber arbitru al rolurilor, ce își decideau singure stăpânii de facto. Final deschis și răscoliri de sentimente prin dialoguri puternice, pasionale, ce pun gândurile în mișcare, directându-le întrebarea esențială pe care putem să ne o adresăm, o întrebare ce poate îmbrăca atât de multe forme cât sunt oameni îndeajuns de curioși să îi afle răspunsul, de ce trăim unde ne îndreptăm cine suntem și când încetăm să mai fim, ce vom fi când nu vom mai fi. Cea mai puternică parte a operei, ultima scenă a Dialogului, numit astfel în mod derutant, pentru că celălalt interlocutor nu este nimeni altcineva decât chiar Viața, cea care decide totuși să nu îi răspundă lui M., un dialog cu un interlocutor mut. Dialogmonolog, în care caracterul se pregătește să își curme viața, nu înainte de a avea o ultimă confruntare intelectuală cu Viața însăși, scenă potrivită pentru o Audiență dornică de o reprezentație cât mai emoțională cu putință.
Audiența, organism culturofag, nu era doar o adunare de intelectuali și figuri cultivate, ci suferea de o aranjare mult mai pestriță, Piesa fiind promovată atât de mult de către directorii teatrului, încât până și cei ce nu fuseseră niciodată la teatru până în momentul respectiv au simțit imboldul să vadă evenimentul începutului de toamnă. O sală ocupată până la ultimul scaun, cu Audiența formată din cuplul ce a decis să își facă prima întâlnire la piesa în care M. își juca ultimul rol, sfârșit tangential unui început, o matematică ce se regăsește mai mult decât ne place să credem în viețile noastre atât de lipsite de ordine, „Trebuie să mergem, va fi splendid”, un alt rând, o altă alegere ce a dus la acest deznodământ, „Un clovn de porțelan! Ah, de ce nu ai așteptat până la sfârșit, acum mor de nerăbdare ca să îl văd mai bine”, cadou inopinat într-o sală de teatru, nu la fel de inopinat ca sărutul celor de pe rândul 8, simbol prielnic al unui Ouroboros sătul să se autodescopere, îndeajuns de mult certați încât să încheie perioada lor de dificultate cu buzele împreunate într-o sală obscură de teatru, spre disperarea madamelor de pe rândul 9, ale căror doleanțe cu privire la tineretul ireverențios din zilele de azi nu mai conteneau să îi frustreze pe echilibraților de pe rândul 10, bărbați maturi aflați în mijlocul vârstei, pentru care un sărut într-o mare de oameni nu se putea considera o injurie adusă unei educații mult prea spartane, educație de care probabil sufereau madamele jignite din fața lor. Aflați în floarea vârstei sau mergând pe ultimul deceniu al vieții, veniți din întâmplare sau printr-o plănuire precoce, inteligenți nativi sau cultivați prin ani de studii, Audiența avea o distribuție echilibrată a tipurilor umane, capturând fiecare prezență aflată în sală într-un tablou ce surprindea realitatea, venită să se vadă pe sine într-un dialog cu umanitatea, al cărui reprezentant, M., trebuia să afle toate răspunsurile potrivite la întrebările nepotrivite. – „Ne pregătim să asistăm la un șoc cultural”, mărturisea cineva din Audiență, o persoană cu părul cărunt a cărui aparentă erudiție părea să îi iasă prin porii pielii vetuste, nu s-a mai văzut așa ceva de la cele „6 personaje în căutarea unui autor”, operă neînțeleasă în primele ei reprezentări, fiind nevoie de un livret cu explicații pentru publicul nepregătit. De fapt, teatrul este prăfuit în zilele noastre. Pirandello încercase să îl rearanjeze, aducându-i un suflu nou, dar nimeni nu a fost pregătit pentru asta. Dumneavoastră ce considerați, stimabile? – Trebuie să fie cu adevărat aparte dacă M. a decis să își încheie cariera astfel, cu siguranță. – Dezăvârșit, luați aminte, piesa pe care o vom viziona nici măcar nu a avut mai mult de trei reprezentații, vă zic! Cred că Pirandello ar fi mândru dacă ar ști că unul din studenții lui a reușit să creeze un astfel de teatru și drept vorbind, avem nevoie de astfel de experimente care ne duc pe tărâmuri noi ale expresiei artistice. Ne plafonăm într-o repetiție aproape continuă, scriind aceleași lucruri, folosind aceleași stiluri, aceleași laitmotive prăfuite, cramponându-ne de subiecte ce și-au epuizat noutatea. Când încercăm să cunoaștem o operă care aduce un suflu nou, ne temem de noutatea elaborării ei și ne aruncăm în diatribe nesfârșite, considerându-le obscene sau puerile doar pentru că sunt diferite de așteptările noastre. Acesta este unul din motivele pentru care apreciez că M. își încheie cariera pe o operă de-a lui D., având în vedere că ultimul nu a fost cu adevărat apreciat în timpul lui, fiind considerat ba un diletant, ba un schizofrenic. Arta nu ar trebui apreciată astfel, arta nu jignește, singurii ofensați suntem noi și caracterele noastre ce nu pot să accepte adevărul ascuns în forme directe în arta pe care o renegăm.
Piesa își începea jocul, își desfășura actorii pe scenă precum un pictor își aranjează pastelurile pe o pânză proaspătă, pregătită să i se dea un scop fără de care nu putea exista ca pânză. Își distribuia rolurile atent alese actorilor care nu aveau nici un cuvânt de spus împotriva acestei întâmplări sau distribuiri ordonate, prestabilite dinainte de nașterea lor Tu vei juca acesta Rol, iar tu te vei mulțumi să interpretezi acest Rol special pregătit pentru tine, iar tu M. ce să îți ofer cu ocazia sfârșitului tău de carieră, ce este mai potrivit pentru tine și pentru talentul tău dacă nu chiar Rolul sinucigașului introspect, plecat într-o ultimă odisee de a afla pentru ce a trăit în primul rând, ai grijă să pui întrebările potrivite și nu te lăsa corupt de sirene, scylle sau carybde care se vor ivi în drumul tău. Era regizorul cel care plăsmuia parcursul și aranjarea Piesei sau aceasta se autodetermina, dându-i doar impresia unei false posibilități de a alege. Rol cu rol, se desfășura în fața Audienței, oferindu-i simboluri și răspunsuri pentru cei care știau ce să caute în primul rând. Interpretări de excepție ale unor actori mărunți stârneau un zumzet de exclamații în rândul celor care vedeau pentru prima oară o piesă de teatru, presărate cu aplauze singulare din partea celor ce își închipuiau că dibuiesc dansurile de simboluri de pe scenă. Măști se schimbau una după alta, pe măsură ce Rolurile își decideau noii posesori, un simulacru al vieții în care fiecare își poate determina rolul în măsura în care este conștient de acest lucru.
Pas cu pas, Piesa își introducea eroul pe scenă, punctul culminant, zenit al dramaturgiei. Tot ce era mai bun păstrat pentru sfârșit. Îmbrăcat în straie ale unui om ce părea că a pierdut totul, ținând un revolver în mână și pășind cu umerii aplecați de povara prea multor întrebări la care nu avea răspuns, M. intra pe scenă, interpretând ultimul Rol dintr-o carieră de 30 de ani. O față vădit decrepită, încătușată de întrebări ce își așteptau răspunsul final, precum și de gânduri ce nu încetau să se transforme într-un cuget continuu și chinuitor. Gânduri.. Gânduri ce izbucnesc și se aprind, ce curg din Audiență într-un râu inefabil de murmure. Ce fel de gânduri se ascund dincolo de plasa aceasta de întuneric. E ultima. În câteva clipe, voi juca ultima mea șaradă a vieții, ultimul meu joc de anticipație a morții. Sute de ochi atintiți spre scenă, dornici să încep, să pretindă că înțeleg ceea ce se petrece, că pot pătrunde Piesa cu aceeași ușurință cu care își pătrund iubitele, senzație de aparentă intelectualitate cu care ne blestemăm zilele, ne batem apoi pe umăr și cu bravadă exclamăm Ce reprezentare corectă am mărturisit Câte simboluri a reușit scena aceasta să exprime Ce joc artistic minunat a avut M.! ne oferim complimente unul altuia în timp ce ne prefacem că suntem altcineva decât suntem cu adevărat în timp ce ne prefacem că am înțeles în timp ce ne este frică să ne mărturisim că de fapt nu avem nici o idee despre ce tocmai se va întâmpla. Nu doar Rolul meu, o alegere asupra căreia nu am avut un control desăvârșit, este o șaradă, ci și această Piesă pe care o jucăm într-un dans macabru zi de zi, în timp ce încercăm să evităm aleatoriul vieții noastre, eveniment infim la scara cosmică. Dezordine și aparența alegerii. În viața scurtă pe care o trăim, avem la dispoziție un număr limitat de alegeri pe care le putem face, chiar dacă ni se spune că libertatea ne curge prin vene, suntem încătușați dinainte de soarta unui zar cu prea puține fețe. Am ales să urmez o anumită carieră, alegere ce a împiedicat apoi toate celelalte posibile eu-uri pe care le-aș fi avut dacă aș fi ales altceva, problemă nu atât de mare ar spune un pedant, dacă nu ar exista impedimentul diminuării marjei de alegeri pe care le mai pot face în restul vieții rămase. Am ales să iubesc o anumită femeie așa cum..
„Așa cum Eu am ales să venim aici”. Un foșnet scurt, o primă secvență a Dialogului, care acum era introdus în scenă de către Piesă, copilul ei iubit și apogeul deja determinat de alegerile făcute în timpurile trecute. O alegere nepotrivită, o multitudine de posibile existențe ce mi-au fost interzise. Oprit în fața unui bifurcații în pădurea vieții mele, un drum bătătorit de aceleași alegeri pe care arhetipurile umanității le-au luat, un alt drum neatins de pașii vieții lor, am ales drumul mai puțin folosit, aducându-mă, prin serii necontenite de alte alegeri, aducându-mă aici, în timp ce mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi ales celălalt drum. „Dar nu trebuie trebuie să regreți ceea ce ai ales, viața își are cursul ei, iar alegerile pe care le luăm, nepotrivite sau nu, nu fac decât să îi ofere farmecul aparte pentru care merită să o trăiești. Alegerile tale te-au făcut să fii ceea ce ești acum și sunt parte din tine.” izbucni Rândul 8, cuplu de iubiți ce își fac cadouri inopinate, neștiind că fatalitatea îl paște tocmai pentru că a avut parte de deciziile cele mai proaste. „Trebuie să te rogi mai mult, să ai parte de înțelepciune, dacă Domnul așa a considerat că este cel mai bine pentru tine, trebuie să accepți. Domul a dat, Domnul a luat, după cum Iov spunea.” un gând de bună credință venit din Rândul 9, Domnul a dat, Domnul a luat, blestemându-l pe Jov prin lipsa unei alegeri, condamnat să fie piesă de joc între un pariu din Lucifer și stăpânul lui, un stăpân ce își face din adepți piese de joc spre satisfacerea unui ego mult prea puțin divin.
Alegeri. Un dialog încheiat și mai multe întrebări decât răspunsuri. Un ultim Rol și o ultimă șaradă, alegerea cea mai dificilă și neprevăzută într-un moment în care nu mai conta atât de mult. Miros de praf de pușcă și foc și o țeavă aprinsă.
Închideți cortina. Se aprind luminile.

Claudiu Popa

Îmi place să istorisesc și să născocesc prin cuvinte vieți care poate s-au întâmplat cândva. Citesc mult, dar nu îndeajuns. Lucrez ca inginer software.

pcmanticore.gmail.com