Plouă întruna de două zile în oraşul de la capătul lumii. Picăturile reci tremură şi fac acrobaţii prin aer, ca la circ, apoi se rostogolesc pe asfaltul plin de gropi și praf.
Se spune că ploaia este adusă de Dumnezeu prin Sf. Ilie care deschide porțile să intre cu tot alaiul de tunete și fulgere.Vestirea momentului, spun oamenii în vârstă, cu frica lui lui Dumnezeu, se face prin bătăi de toacă. Aceasta este auzită de cocoşii cântători care vestesc venirea ploii în zorii zilei.
Maria nu a reuşit să se împrietenească cu ploaia, deşi s-a străduit de multe ori şi a învăţat şi dansul ploii când era mică. Ploaia, uneori insistentă, dornică de a se apropia de ea, a făcut-o să-și cumpere o umbrelă azi, una mâine, ajungând, astfel, să adune acasă o adevărată colecţie de instrumente de luptă împotriva picăturilor.
Când ţi se strică umbrela, ai două opţiuni: una să o arunci la primul tomberon şi să-ţi cumperi alta, iar a doua variantă ar fi să mergi la atelierul din colţul străzii unde scrie cu litere lăbărţate „Reparăm umbrele” să beneficiezi de iscusința omului care a avut curajul şi tupeul să-şi deschidă în plină criză un atelier de reparat umbrele.
De câțiva ani, la începutul lunii mai îşi face apariția cu multă vâlvă pe strada Ploii, în cartierul nostru, un bărbat de vreo 40 de ani care se laudă în stânga şi în dreapta că repară umbrele: “Reparăm umbrele, reparăm umbrele, reparăm!”.
După revoluție, au apărut unii întreprinzători care avuseseră mici afaceri de familie şi în perioada interbelică şi au fost reînviate după regimul comunist.
Reparatorul de umbrele îşi onora contractul imaginar, semnat cu nu ştiu ce instituţie şi venea în cartier, stabilindu-și locația pe banca din faţa blocului, care avea în colțul din stânga sus o tăbliță pe care scria Str.Ploii, nr.7. Era o simplă coincidenţă sau exista o legătură misterioasă între denumirea străzii şi individul care fusese ucenic în atelierul tatălui său și reușise să fure din această meserie şi să devină meticulos și cu o precizie de invidiat. Din facultate știa că va călca pe urmele tatălui său şi s-a specializat în mecanică fină.
După 1990 își deschise un S.R.L, având ca domeniu de activitate reparații umbrele, vânzare-cumpărare umbrele, o afacere de familie, moştenită de la bunicul său.
Ploaia nu cred că era mulţumită de această situaţie când un necunoscut a îndrăznit să o înfrunte direct fără a ezita. Oamenii spuneau pe la colțuri că plouă mai mult în cartierul lor de când a apărut străinul misterios.
Omul care aduce ploaia purta aceeaşi pelerină de culoare bej, lungă, cu buzunare mari, indiferent de vremea de afară, semănând la un moment dat cu detectivul Colombo, dacă vi-l amintiți. Ridica capul, își arunca ochii pe deasupra ramei de ochelari și răspundea scurt, meșterind cu grijă printre schițele umbrelei, cu degetele lungi şi osoase. Femeile cred că ar putea fi geloase, la câte spiţe a mângâiat, bietul om.
Reparatorul se oprea pe banca aceea imensă, scorojită, pe care se adună zeci de copii în vacanţa mare şi îşi întindea trusa cu fel de fel de scule care mai de care mai fine, mai vechi, cu inscripţii numai de el ştiute. Această meserie era o moștenire de familie. Tatăl bărbatului învățase să meșterească de la vârsta de zece ani de la tatăl său; aceasta meserie era o moștenire de familie. Bunicul dinspre mamă a fost negustor și a avut un mic atelier cu o prăvălie unde domnii, dar mai ales doamnele și domnișoarele din oraș, prin anii 60, își puteau cumpăra sau reparau umbrelele. Făcea parte dintr-o familie vestită de umbrelari și așa i-a rămas porecla, Umbrelarul.
În atelierul său, pe un perete imens, stăteau agățate câteva zeci de umbrele pentru soare sau ploaie, cu dantelă, albe sau roșii, cu mâner de lemn, de plastic sau de metal. Alături era o hartă cu oraşele din Europa care deţineau informaţii despre istoria umbrelei. Povestea ei vine din Antichitate, când aceasta a fost folosită pentru a apăra capetele încoronate de soare. Servitorii își protejau stăpânii, folosind aceste accesorii. Primul magazin de umbrele a fost a lui James Smith and Sons şi a fost deschis la Londra în anul 1830. Un englez a inventat cadrul de oţel în 1852, iar la Paris a fost prezentată prima umbrelă care se deschidea singură. Hans Haupt a inventat în 1920 umbrela telescopică şi în 1936 a apărut şi cea automatică de buzunar. Industria umbrelelor a cunoscut dezvoltarea în anii 60, când apariţia nailonului le-au făcut mai uşoare, mai plate și mai rezistente. Acum tijele umbrelelor sunt realizate din aluminiu, fibră de sticlă, iar forma lor este proiectată special pentru a rezista cât mai mult în faţa vântului şi a ploii. În oraşul Maine din Germania este un muzeu al umbrelelor care are peste 300 de exponate.
Bătrânul umbrelar își găsise sfărșitul în prăvălie și gura lumii spunea că asupra familiei s-a aruncat un blestem care are efect şi peste şapte generaţii. Moartea subită și violentă de care a avut parte a produs o stare de mister în jurul cunoscuţilor. Bărbatul a fost descoperit în atelier, străpuns de vârful ascuțit al unei umbrele și a luat cu el în ceruri această enigmă. S-a pus întrebarea dacă e un accident, sinucidere sau crimă, iar alţii au vorbit mult timp de blestemul care s-a lăsat asupra familiei.
Soția bunicului, Lucia, pierduse primul copil din cauza unui accident petrecut în prăvălia plină cu umbrele. Gravidă cu primul copil, căzuse peste o masă, iar vârful unei umbrele îi străpunse burta declanșându-i o hemoragie, care a făcut să piardă sarcina ajunsă la cinci luni.
Această întâmplare nefericită avea să afecteze relația celor doi soţi pentru o vreme. La durere s-au spus vorbe grele. Pierderea unui copil este pentru oricine o durere imensă, dar acuzele și reproșurile nu au schimbat cu nimic situația dată, ci mai de grabă a deschis o prăpastie între cei doi. Bunica jurase că nu mai calcă în viața ei în atelier printre umbrele și nici băiatul nu avea ce căuta acolo.
Naşterea celui de-al doilea copil, tatăl lui Matei, îndulcise oarecum situația creată și viața de familie își urmase drumul, iar primul băiat al familiei până la vârsta de șapte ani fusese ocrotit cu o grijă exagerată de mamă. Îl ferise pe băiat o bucată de vreme de această activitate, dar sângele apă nu se face.
Micul oraş uitat de lume unde oamenii se cunoşteau între ei, salutându-se când se întâlneau pe stradă, devenise pentru câteva zile centrul universului. Locul unde lumea se înghesuia ca la pomană să vadă măiestria celui ce reuşea în scurt timp să prefacă suferinţa în bucurie, era neîncăpător. În jurul lui se strângeau curioşii, copiii urmăreau cu interes mişcările reparatorului, apoi veneau bărbaţii şi femeile cu umbrele defecte.
Vocea bărbatului se auzise până la etajele superioare ale blocului unde locuia Maria, sora sa Cristina şi mama, o femeie în vârstă ieşită la pensie de curând. În apartamentul de la trei, Maria răsfoia o revistă, iar Cristina își ștergea unghiile de ojă, împrăștiind în jur un miros înțepător.
– Deschide geamul că mă sufoci, dragă, țipă Maria, forțând o tuse seacă.Cu mâna la gură, părăsise în grabă zona și se îndreptase spre balcon.Ușa balconului fusese de două ori blocată și de atunci se deschidea greu.Trase cu grijă de mâner și se strecură pe terasă, cum îi plăcea ei să spună.
Femeia luă o porție dublă de aer curat, vorba vine, că nu mai ştii cât de curat poate fi cu atâtea gaze și scotocea cu privirea prin îmbulzeala apărută pe strada lor.Vorbele repetate de umbrelar se auzeau în mulțime și erau preluate ca un ecou, Reparăm umbrele, reparăm. Deslușirea momentului creat de bărbatul cu haine bej se făcuse repede și lovise cu forță în mintea Mariei. Apucase să strige:
-A venit omul cu umbrela! A venit Zeul ploii, omul care aduce ploaia. L-am mai văzut undeva. Privirea lui înaltă și fața îmi sunt cunoscute. Maria se grăbi să-i comunice surorii sale vestea cea mare.
-Doamne, omul ăsta nu are treabă acasă, spuse Cristina, uitându-se cu satisfacție la unghiile vopsite. Cine mai are astăzi umbrele stricate? Tu, mama și două, trei pensionare de la blocul din față? Cu zece lei îți iei o umbrelă de la dugheana din colț și la prima ploaie o arunci la buncăr. Cu unghiile astea sigur voi tasta mai ușor literele la calculator și-mi voi finaliza lucrarea de licență, completă fata chicotind.
-Da. Știi că am o pasiune pentru umbrele și povestea lor, îi răspunse Maria. Venirea lui Matei, fiul ploii, omul cu umbrela, doctorul de umbrele, zi-i cum vrei şi spectacolul creat de el sunt ritualuri care se repetă în fiecare primăvara, iar eu vreau să particip la ele.
Maria deschise dulapul unde îşi ţinea umbrelele şi luă trei din acestea care aveau schiţele rupte, blocate, sau mânerele rupte. A reușit să-şi adune peste 30 de umbrele de toate culorile şi formele. Fiecare umbrelă avea în spate povestea ei. Pe cea roşie cu buline albe a cumpărat-o de la magazinul din colţ.Venea de la serviciu, când se trezise din senin cu o ploaie de vară, fapt ce a făcut-o să-şi achiziţioneze o umbrelă de unică folosinţă. După primul vânt, se dovedise neputincioasă şi, cu spiţele întoarse şi despuiate, aştepta cu nerăbdare revenirea reparatorului.Nu se îndurase să o arunce.
Cealaltă, mai robustă, cu deschidere manuală și cu vârful din argint, cu câteva inscripții pe mânerul din lemn de culoare mov, are o poveste aparte. O primise de la un necunoscut, un bărbat, când cobora din autobuz în stația din centru.
În acea zi, ploaia îşi făcea de cap, puse stăpânire pe micul oraş şi, în cârdăşie cu vântul, se distrau de minune pe seama trecătorilor.
Maria călătorea cu autobuzul şi își făcea loc să coboare la următoarea stație. Uşile autobuzului s-au deschis brusc, iar în faţa femeii apăru o umbrelă imensă, deschisă.În spatele ei își făcu apariția un bărbat care se chinuia să pătrundă nestingherit în autobuz cu umbrela deschisă.
– Luaţi umbrela mea, că afara s-au dezlegat ploile! spuse omul cocoţat pe scară.
Maria dădea să coboare, întinse mâna ca un robot şi luă umbrela. Uşile s-au închis brusc şi autobuzul se puse în mişcare. Rămasă pe trotuar, dădea din mână și apucă să rostească doar:
-Vă mulțumesc, domnule.Cum voi putea să vă înapoiez acest accesoriu? Strigă Maria.
-Ne vom revedea curând, rosti bărbatul printre ușile închise prea repede.Strada Ploii nr.7! reuşise să spună.
Cu un pulover subţire pe ea, se chinuia să biruie frigul și stropii de ploaie.Trase umbrela deasupra capului. Părea o cupolă în care se mai puteau adăposti încă două persoane.Pe pânza umbrelei erau desenaţi câţiva îngeri, doi câte doi stăteau şi străjuiau intrarea la porţile raiului. Aveai impresia că ești într-o biserică pictată de nişte pictori vestiţi.
Maria îşi trăgea voalul alb prins cu clame şi coroniţa albă din flori de lăcrămioare. Alături de ea păşea în costum negru tocmai bărbatul care îi dăruise umbrela, o figură stranie şi misterioasă.
O groapă mare cu apă o aduse la realitate şi o trezise din visul în care intrase de curând, stropind-o pe pantofii roşii cu curele legate la spate. În final, a ajuns cu bine acasă, folosindu-se de acest dar neprevăzut şi chiar nu-şi puse prea multe întrebări cu privire la gestul omului.
De atunci colecţia ei se mărise, iar când o zăreşte printre celelalte îşi aminteşte de acea întâmplare neobişnuită pe care nu o poate uita aşa uşor.
– Cred că trebuie să facem ordine într-o zi în dulapul ăla plin de vechituri, îi spuse Cristina când o văzuse pe Maria cu brațele pline.
Femeia coborâse în grabă scările cu cele patru umbrele şi se îndreptă spre mulţimea care făcuse zid în jurul străinului. Acesta se simţea în largul lui, nu dădea importanţă aglomeraţiei. Maria își făcuse loc prin zidul uman și se strecură până ajunse în fața reparatorului.
Doctorul de umbrele, că aşa era numit reparatorul, s-a întors şi pentru câteva săptămâni, va oferi o nouă şansă pacientelor sale.Umbrelele alergau la el ca şi cum ar fi iubitul lor de-o viaţă. Ştia să le atragă, mângâindu-le spiţele reci şi goale. Se simțeau în largul lor.
– Lăsaţi-o, n-o mai chinuiţi atât, spuse Maria, folosindu-şi puţinul simţ al umorului pe care îl avea.
Bărbatul îşi îndreptă spatele, ridică ochii şi privi pe deasupra ramei de la ochelari spre femeia din faţa sa.
– Dumneavoastră, domniță? Ne întâlnim şi în primăvara aceasta. Vi s-au stricat umbrelele? Lăsaţi-le aici şi în câteva minute vor fi gata, rosti reparatorul, atingând cu degetele subţiri marginea festonată a unei umbrele. Dacă pentru dumneavoastră îndreptarea spițelor e un chin, pentru ea este o binefacere.Va reuşi să mai ofere adăpost câteva luni celor ce fug de ploaie, se grăbi să răspundă doctorul de umbrele. Dincolo de asta, ploaia este o binefacere pentru noi. Când e prea multă ne plângem, când nu vine, iar ne plângem și o chemăm cu rugăciuni și slujbe.
-Da, așa e. Suntem mereu nemulțumiți, îi răspunse Maria, înşirând pe masă umbrelele.
-Asta o cunosc dintr-o mie, e de colecție. Face parte din moștenirea unei familiei. Știam că a ajuns pe mâini bune, răspunse bărbatul, scoţând discret un zâmbet în colțul gurii.
-Sinceră să fiu, în ziua aceea, pe moment, nu mi-am dat seama cine e individul atât de galant care îți oferă o umbrelă atunci când ai nevoie. Când am ajuns acasă și am reluat firul întâmplării, strălucirea ochilor mi-au rămas întipăriţi în memorie. Îi știam, i-am văzut undeva, îmi aminteau de cineva cunoscut, iar când ați spus strada Ploii nr. 7 deja am făcut legătura.
-Vă invit la o cafea, sau la un ceai, aici peste drum, la cafenea, după ce termin activitatea.Vom discuta pe îndelete. Oamenii sunt nerăbdători să le vină rândul. Nu vreau să-i las să aștepte.
-Da. Vă las umbrelele și am să mă întorc după ele, îi răspunse Maria, depărtându-se de mulțimea gălăgioasă.
Invitația umbrelarului căzuse cum nu se putea mai bine. Maria nu-şi băuse cafeaua încă şi era curioasă să afle mai multe informaţii despre reparator. Era sâmbătă și femeia era liberă. Lucra de luni până vineri la biblioteca din oraş la secţia documentare.
Urca scările simţindu-se învăluită de întâmplarea de astăzi când un cartier din oraşul ploii fusese invadat din nou de cel care repară umbrele.În uşă o întâlnise pe mama, întoarsă de curând de la cumpărături. Avea probleme cu tensiunea şi în fiecare lună îşi lua pastile pe bază de reţetă de la farmacie.
-Omul acesta iar şi-a deschis prăvălia aici în faţa noastră. Ai dus toate umbrelele stricate, întrebase Lenuţa, mama celor două fete.
-Da. Am primit şi o invitaţie la cafeneaua de aici din zonă, răspunse fata din dormitor. Se instalase în fotoliul şi intrase într-o stare de meditaţie.
-Să nu spui că ai pus ochii pe el o întrebase cu stilul ei direct, sora sa, Cristina dornică de a afla şi alte lucruri. Aceasta se pregătea să plece la facultate.
-Poţi să pui şi tu ochii că e loc destul. Ne-am întâlnit şi în autobuz când am primit umbrela aia cu diverse inscripţii. De la el era. O cafea nu-mi strică şi o conversaţie despre umbrele, îi răspunse Maria puţin iritată.
După vreo două ore Maria ieşise în balcon şi se uita spre grămada de oameni formată în jurul lui Matei, umbrelarul. Aceasta se micşorase, semn că se putea pregăti pentru întâlnire.
(Va urma)
Scriu pentru liniştea mea sufletească, mai bine sau mai rău, dar nu mi-am propus să devin scriitor.

Prima parte e scrisă cu răbdare. Amănuntele sunt atent lucrate, nimic nu pare a fi lăsat la voia întâmplării și poate că, totuși, partea aceea despre istoria umbrelelor pare mai puțin intregrată în structura textului. E ca și cum, pentru un moment, am citi direct de pe Wikipedia.
Exact, prima parte e scrisa bine. Mergea ceva sec, semi-absurd cum face Saramago in Toate numelele. dar greu de construit asa ceva…
Partea de care spune Pavel, asa e.. adduce prea mult a Wikipidia. Informatia trebuia imprastiata prin text gen „umbrelarul tinea in deposit o colectie de 146 de umbrele si se lauda ca va reusi vreodata sa egaleze numarul de exponate a muzeului de umbrele din.. etc.. si aici introduceai subtil informatia. And so on..
„să fure din această meserie” Nu suna prea bine. Corect: Sa fure dintr-ale meseriei sau din mestesug.
După 1990 își deschise un S.R.L, având ca domeniu de activitate reparații umbrele, vânzare-cumpărare umbrele, o afacere de familie, moştenită de la bunicul său. (problema e ca suna prea sec) = Cineva care ar fi trecut pe strada ploii la inceputul anilor ’90 ar fi observat aparitia unui SRL (cum se spunea atunci) cu nume mai bizar.. etc
„Femeile cred că ar putea fi geloase, la câte spiţe a mângâiat, bietul om” = ceva nu-i tocmai logic la fraza asta. Nu intru in amanunte. As fi scris ceva gen:
Axinte, glumetul de la P16 pretindea ca nevasta umbrelarului avea accese de gelozie cind il vedea cu cita duiosie mingiia el spitele si se pare ca explica pe jumatate faptul ca de cite ori il surprindea asa tipa la el fara motiv. La ora inchiderii, pravalia rasuna de ocarile si intonatii de „Lua-te-ar dracu cu umbrelele tale cu tot!” In rest, ca orice femeie, era nemultumita de citi bani aducea el la sfirsitul lunii acasa. „Si scriitor daca te faceai si ai fi cistigat mai bine” etc
Această meserie era o moștenire de familie. (o mica scapare.. o spui de doua ori)
„S-a pus întrebarea dacă e un accident…” (atentie la timpuri: „daca a fost un accident..”
Asteptam continuarea. Iti trebuie ceva fantasm, magic realism, altfel povestea e ca si ratata. Eu citesc oricum…
Spor la scris!