Ritualuri de încălzire globală

(Text înscris la Maratonul literar – martie, 2016)

Brighid terminase pregătirile, dar se gândi să facă şi un cerc. Nu era obligatoriu – în sabat, surorile îl formau cu trupurile lor – şi, totuşi, trasarea cercului pe covorul persan din sufragerie deveni o provocare care îi tulbură curăţirea.
Deschise ochii şi râse. Picioarele răsfrânte nu mai respectau lotusul şi genunchii se scufundau într-o mare cuneiformă purpurie cu franjuri albi. Urmări cu arărătorul mâinii drepte liniile treflate ale firelor de lână. Puful tocit îi gâdilă buricul indexului, încălzindu-l. Un fior ţâşni din vârful degetului şi îi străbătu tot trupul dezgolit.
Ca să-şi potolească pielea buburuzată, Brighid se culcă pe stânga, cu mâinile între picioare. Obrazul presă câmpul de flori liliachii, împungând perii împletiţi, uşor cârlionţaţi spre vârfuri, în timp ce ochii îi despicau fir cu fir, observând particule perlate agăţate la rădăcină. Întinse mâna dreaptă şi mătură covorul, netezindu-l şi electrizându-şi perii blonzi ai antebraţului. Se lăsă în voia noului fior, se întoarse cu faţa către tavan, închise ochii şi îşi împinse corpul în covor de parcă ar fi dorit să se afunde în el.
Căldura şi moliciunea ce-i cuprinse spatele, micile înţepături ale firelor mai aspre care-i desenau flori pe coapse, gâdilările din spatele genunchilor contrastau cu recele ce o apăsa de deasupra, o ţintuia de podea şi o împingea într-o ameţeală care-i rotea capul şi o făcea să respire sacadat, în ritmul palmelor înfipte în ciuful transpirat, frământat cu vigoare.
Călcâiele săpau în urzeala rugoasă şi degetele picioarelor se căţărau unele peste altele, pleoapele îi tremurau… lipsea el… dacă ar vedea-o acum… pielea erupse, înfiorându-se din nou, înghiţi în sec şi buzele…, nu, nu, şopti, muşcându-şi buzele şi deschizând ochii.
Picioarele se legănară înspre exterior şi buricul i se înălţă, recăpătându-şi rotunjimea. Zăbovi ca să-şi găsească suflul şi să-i dea timp tremurului ce încă n-o stăpânise deplin să se potolească. Dar liniştea i se păru rece şi înfricoşătoare.
Începu să-şi mişte când braţele, când picioarele în arcuri de cerc… sabatul! Îşi desprinse pielea de covor şi admiră ridicarea plăpândă, în răstimpuri, a firelor purpurii.
Le-ar impresiona pe fete dacă ar deschide covenul din mijlocul unui cerc. Poate nu şi pe Diana, Marea Preoteasă, care participase la dintr-astea în America şi la Stonehenge. Dar pe celelalte… cretă. Cu nişte cretă albă ar putea…, nu, nu, de unde să facă rost de cretă? Sare! Sarea ar fi bună. Mamă-sa avea sare dintr-aia grunjoasă pentru murături şi alte pitroceli, cum le numea. Ce ironie, cu sarea de la murături să traseze un cerc magic! Ah, nu, tot nu e bine. Sarea e pentru ritual, şi dacă trasează şi cercul tot cu sare, poate bloca fluxul şi comunicarea. Nu, trebuia ceva tematic, mai ales că întâlnirea avea un scop precis.
Brighid patrulă de-a lungul şi de-a latul covorului în timp ce-şi aruncă peste cap roba neagră cu glugă. Admiră „templul”. Cearceafuri albe acopereau calculatorul, televizorul, canapeaua, vitrina şi oglinda, lăsând impresia unei case nelocuite. În schimb, masa contrasta cu un acoperământ roşu-aprins pe care trona ca un obelisc o lumânare groasă, albă, iar de o parte şi de cealaltă, un bol transparent şi un glob pământesc.
Brighid îşi făcu o cruce, repezind un „Doamne-ajută!” şi ieşi din sufragerie.

*

Când Brighid le invită pe fete în sufragerie şi le arătă templul, Diana, Marea Preoteasă găsi prea mic şi nepotrivit cercul din petale roşii de trandafir amestecate cu boabe de orez, desenat parcă de un compas. Celelalte însă, în frunte cu durdulia Demi, o lăudară şi se grăbiră să-şi lase taioarele şi genţile cu laptopuri, aruncându-se asupra prăjiturelelor în formă de semilună pregătite de Brighid.
– O să-l distrugem cu picioarele şi ritualul îşi va pierde din putere, zise Diana.
– Ba eu cred că merge foarte bine, zise Demi, albul pentru puritate şi roşu pentru sacrificul necesar renaşterii Pământului.
– Se zice Mother-Earth, dragă! Hai, că n-avem all day, spuse Diana şi începu să se dezbrace, alături de restul surorilor.
Lui Brighid, care purta deja roba neagră, nu-i rămăsese decât să privească mai direct, mai cu coada ochiului, corpurile fetelor care îşi etalau formele prin faţa ei fără nicio inhibiţie.
Diana, cu abdomenul ei întins ca un şniţel bine bătut, cu braţele mlădioase, picioarele zvelte şi coama de păr negru până la fese, nu putea fi decât Mare Preoteasă. Îi luase locul lui Demi de când revenise din Anglia. Şi o invidia pe Demi doar pentru sânii ei venusieni, pe care îi săruta la fiecare ritual.
Demi, cu genunchi elefantini apăsaţi de pulpe marmorate cu irizări vineţii şi pântece proeminent părea mai degrabă o zeiţă preistorică.
Brighid o îndrăgise mereu şi susţinuse că Demi merita să fie Marea Preoteasă, nu datorită trupului, ci spiritului ei. Dacă Mama-Pământ s-ar întrupa, n-ar putea avea un lăcaş mai bun.
Celelalte fete se încadrau mai mult în linia Marii Preotese Diana, devenind peste noapte vegetariene şi obsedate de a arăta cât mai bine skyclad, înveşmântate cu cerul.
Priveliştea familiară de părţi anatomice feminine îi induse Brighidei un tremur neplăcut, un neastâmpăr ştiind că, la un moment dat, toate acele femei îşi vor lepăda robele negre care acum se prelingeau peste trupurile lor şi vor începe ritualul sărutului, lăsându-se pradă unei frivolităţi care nu o dată degenerase.
La început, dezinhibarea şi „Do what thou wilt shall be the whole of the Law. Love is the law, love under will” repetat mantric o asiguraseră pe Brighid că mai toţi adepţii sunt înflăcăraţi de aceleaşi idealuri şi porniri. Treptat, începuse să descopere printre ei mulţi care aveau doar porniri neastâmpărate. Iar Diana nu făcea excepţie, mai ales că avea autoritatea venită din America unde fusese unsă ca Mare Preoteasă. Cum anume, nu povestise niciodată, obligată de un jurământ magic. Ea îşi trase ultima o robă roşie. În timp ce-şi verifică telefonul, se apropie de Brighid.
– O să mai aşteptăm puţin, pentru că am o surpriză pentru tine. Astăzi te facem maestră a Cercului. Ştii ce înseamnă asta, nu?
– Devin membră cu drepturi depline şi pot să practic ritualuri singură, fără observator.
– Dar, ceremonia…ştii ce presupune, nu?
– Las-o în pace, n-o speria aiurea, interveni Demi. Nu e obligată.
– Demi, darling, când vei fi tu Mare Preoteasă, atunci să te pronunţi. Ce încredere vom avea în Brighid dacă se sustrage de la ritual?
– Nu vreau să mă sustrag de la nimic. Ce trebuie să fac?
– Să te uneşti cu Marele Preot! zise Diana şi râse spre celelalte.
– Vine şi Laur azi? şopti către Demi una dintre surori.
– Azi? Păi… Brighid căută ajutor în ochii lui Demi.
– Nu e obligatoriu, asta poate s-o facă de una singură, după ceremonie. Nu trebuie noi „să observăm”, zise Demi.
– Demi, stay out. Habar n-ai de ritualuri. Aici nu e joacă de copii. Operăm cu forţe şi energii periculoase. Brighid trebuie să-şi dovedească devotamentul. Cu martori. Asta, dacă vrea să devină cu adevărat vrăjitoare.
Brighid se înroşise şi îi vâjâia capul. Cu siguranţă, Diana nu glumea şi nici nu exagera. Citise şi ea prin revistele aduse din Anglia care sunt etapele. Dar să se cupleze cu un bărbat aproape necunoscut de faţă cu toate prietenele ei, i se părea nepotrivit, cel puţin. Pe de altă parte, avea şi Demi dreptatea ei. Ritualul putea fi înţeles şi simbolic. Încercă o ultimă eschivă.
– Trebuie neapărat azi? Parcă ne adunasem să lucrăm pentru curăţirea Mamei-Pământ şi pentru oprirea încălzirii globale.
– Corect, n-ar trebui să amestecăm lucrurile, zise şi Demi.
– Sacrificiul tău, Brighid, va încununa acest efort, întări Diana.
– Şi cine, mă rog, e acest Mare Preot? Noi îl cunoaştem? se grăbiră celelalte vrăjitoare să afle.
– Trebuie să sosească în curând.
– Bine, dar am putea începe fără el? Nu avem la dispoziţie prea mult timp.
– I know, I know. Începem fără el, dar o să terminăm cu el. Ceva comentarii, Demi?
– E casa Brighidei, ea decide, răspunse Demi şi păşi în cercul de petale şi seminţe.
Celelalte adepte se conformară, aducând în centrul cercului masa cu lumânarea, iar Diana deschise poşeta aflată lângă bolul cu apă şi scoase o baghetă magică, un cuţit, un săculeţ şi o pentagramă. Definitivă altarul, aşezând noile obiecte, şi ridică mâinile spre cer, în timp ce fetele formară un cerc în interiorul celui creat de Brighid. Una dintre vrăjitoare trase draperia şi în sufrageria cu covor persan şi cerc magic se lăsă întunericul.
Brighid, cu globul pământesc în mâini, se aşeză într-o parte, în afara cercului.
Demi aprinse lumânarea, iar una dintre surori sună un clopoţel. Diana aşeză bolul peste pentagramă şi, înfigând cuţitul în apă, începu incantaţiile, repetate murmurat de restul adeptelor.
– Te exorcizez, creatură a apei, ca să te curăţeşti de orice impuritate şi necurăţie a lumii fantasmelor. In the name of Cernnunos and Cerridwen.
Diana stropi cu apă şi cu ingredientul misterios din săculeţ în cele patru puncte cardinale, cerând aerului, pământului, focului şi apei să le însoţească în invocarea Zeiţei şi în curăţirea Mamei Terra.
Bighid abia auzea ritualul. Gândurile se năpustiră asupra „lui”, a Marelui Preot, a bărbatului necunoscut şi-l devorară. Nu-l doreau pe el, ci pe un altul. O fierbinţeală i se aprinse în piept. Privi spre globul ţinut în palme şi se simţi deasupra Pământului, plutind. Sunetul de clopoţel, murmurul înfundat, fâşâitul robelor şi întunericul ce o îmbrăca o aruncară într-un vacuum surd şi mut, încremenit şi îngheţat. Iar înăuntrul ei, lavă. Materialul i se lipi de spatele ud, pliuri şi cute o pipăiau neruşinat şi mirosul de muc ars îi lovea pântecele, împingând sucul gastric până pe limbă. Se îndepărta, rotitoare, cu mâinile lungindu-i-se peste Pământul tot mai mic şi eoni de ceţuri se buluciră spre planeta muribundă care apuse între faldurile genelor. Căzu.

*

„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, sfânta jertfă cu pace a o aduce!”cântă preotul, prelungind „frică” şi „aduce”, iar enoriaşii se ridicară din genunchi.
Biserica, luminată doar de trei lumânări aprinse în faţa altarului, pe un sfeşnic, părea o catacombă unde adepţii, temându-se de vreo prigoană, se înghesuiseră unii în alţii.
Dascălul răspunse cuvintelor răguşite ale preotului cu imnuri întortocheate împinse parcă de valvele plămânilor lui printr-o tubulatură complicată, răsucită, ascunsă în gâtlejul taurin, lăsând conţinutul neinteligibil cocoţat pe minarete prăpăstioase. Cercetă cu un ochi demografic feţele participanţilor, confirmându-şi că străduinţele sale se adresează unor babe surde, îmbrobodite, unei doamne cu părul permanent şi privire absentă, şi unor moşnegi care dezbăteau, la concurenţă acustică cu el, doctrine partinice.
Grăbi puţin răspunsurile liturgice, expulzându-le de data aceasta pe o coloană dreaptă, fără ocolişuri, ascunsă în spatele nasului, fapt care le forţă pe babe să se trezească din cuvioşia obişnuită, singure în mijlocul cântării lălăite, privind cu ochi plini de fervoare necreştină spre ţârcovnicul care a uitat pravila.
Slujba se termină, în cele din urmă, şi dascălul fu încolţit de babe care-i amintiră că nu aşa se cântă, iar moşnegii îi strânseră mâna, lăudându-l că a scos-o atât de repede.
Preotul îi mirui pe toţi, ungându-i cu mână energică la capătul căreia cruciuliţa cu untdelemn sfinţit însemna frunţile plecate, lăsând miros pătrunzător şi zgârieturi usturătoare.
– Iubiţii mei, astăzi voi ţine un cuvânt mai scurt decât de obicei, că nici vocea nu mă ajută.
Babele reveniră la imobilitatea din care le scosese mirungerea, moşnegii, aşezaţi în strane, îşi continuară pe şoptite confruntarea parlamentară, iar dascălul, fierbând în strană, privi ceasul şi lumânările care-i fumegau din sfeşnic. Doar doamna cu părul permanent se postă în faţa turmei de credincioşi şi ascultă cuvântul scurt al părintelui.
– Dar, aşa cum zice Scriptura, Domnul mult ajută celui ce se încrede în El. Şi tocmai această neîncredere, această lipsă de credinţă a adus omenirea în starea în care se află. Căci, în ciuda a ceea ce se crede, necredinţa are efecte văzute şi nevăzute. Ori, dacă cele nevăzute sunt, de fapt, păcatele despre care numai noi şi bunul Dumnezeu ştie, cele văzute le vede toată lumea. Şi care ar fi, vă întrebaţi, nu?
Ochii preotului se măriră şi călătoriră peste capetele credincioşilor care se confundau în imobilitate cu sfinţii pictaţi în spatele lor. Numai doamna cu părul permanent tresări şi îşi făcu o cruce mare. Mulţumit de efect şi de pauză, preotul continuă scurtul cuvânt.
– Ei bine, iubiţii mei, necredinţa conduce la stricarea lumii. Şi stricarea asta se vede peste tot, chiar dacă noi nu o vedem. Uite, spre exemplu, mâncarea pe care o mâncăm. Ne mai satură ea pe noi? Şi eurile astea pline de chimicale? Deşi există ca să facă totul mai bun, mai mult strică. Şi eurile astea unde ajung după ce noi le consumăm? În pământ, în apă, în aer şi otrăvesc totul, pe noi, şi pe animale, şi pe plante. Noi stricăm lumea. O otrăvim. Să ne mai întrebăm oare de ce există încălzire globală? Păi ăsta e semnul cel mai clar că cuvintele Scripturii se adeveresc. Păcătoşenia noastră grăbeşte apocalipsa. Pământul devine cald ca să primească pe diavoli. S-au deschis porţile iadului şi duhoare aceea, căldura de acolo a invadat Pământul. Asta e încălzirea globală, iubiţi credincioşi. Aşa o numesc oamenii de ştiinţă necredincioşi care refuză credinţa. Dar noi ştim care e adevărul. Ştim ce înseamnă această „încălzire”. Pământul s-a umplut de draci şi de slugile lui, unii chiar dintre noi, şi pustiesc şi pregătesc pământul creat de Dumnezeu pentru sfârşitul lumii.
Doamna cu părul permanent nu-l mai auzi. Vocea lui răsuna în urechile ei, dar cuvintele deveniseră un bâzâit. Afectată de tocurile cui care se înfipseră în covorul persan maroniu cu cruciuliţe galbene, începu să se foiască de pe un picior pe altul.
Îl analiză o vreme pe dascăl şi preocuparea lui pentru telefonul mobil cu dreapta în timp ce se se legăna cu stânga de crucea stranei, apoi le şâşâi pe două dintre babe care foşneau o pungă de plastic, părând singura deranjată. În cele din urmă, îşi concentră toată atenţia spre părintele care îşi continua cu aplomb scurtul cuvânt.
Nu era un bărbat arătos, dar nici de lepădat. Se gândi la haina lungă şi neagră, acum acoperită cu veşminte galbene, care ascundea trupul bărbatului. Cum o fi arătând când n-o poartă? Şi-l imagină fără burtă, păstrând barba şi ochii vii, mâinile catifelate care miros mereu a mir. De ce n-o fi având copii? Doar poartă verighetă, nu? Sau i s-a părut? Ciudat, îşi zicea doamna cu păr permanent, făcându-şi cruce ca să-şi alunge gândurile care o îmbiau să cerceteze acest mister.
Cel mai mult îi plăcea să se spovedească la părintele. El asculta fără să intervină în timp ce ea îşi plângea tot năduful. Şi când, la urmă, îi punea mâinile pe cap, ea stând în genunchi şi răsuflând eliberată, şi o apropia de trupul lui, mirosind a mir, şi ridica epitrahilul, ei îi venea să-i apuce picioarele, să le strângă în braţe, să se arunce cu gură lacomă peste el şi să-l posede acolo. Îşi imaginase asta de atâtea ori. Şi totul doar pentru că fusese singurul bărbat din viaţa ei care o ascultase. Valul de năduşeală o făcu să-şi clămpăne gura şi trase trei cruci cu limba şi trei cu mâna ca să iasă din ispită.
– Aşadar, fraţilor, feriţi-vă de această „încălzire”, căci carnea ne îndeamnă la păcat. Fără credinţă, abandonaţi în lumea întunericului, vom fi pradă celui rău. Iubiţi-vă, lăsaţi-vă iubiţi, căci asta e porunca cea mai mare. Iar Domnul cel mare şi iubitor, ne va salva şi vom câştiga raiul. Căci nu pământul este patria noastră, nu are rost să ne zbatem pentru el, ci împărăţia din ceruri la care cu toţii să nădăjduim şi pentru care să ne pregătim cu spovedanie şi curăţire de păcate. Mergeţi în pace. Amin!
– Amin! Să trăieşti, părinte! răspunseră credincioşii, făcând cruci mari de mulţumire că părintele terminase scurtul cuvânt.
– Părinte, aş avea o rugăminte, dacă se poate, se apropie doamna cu părul permanent.
– Spuneţi, vă ascult.
– Aş vrea să mă spovedesc.
– N-aţi fost şi săptămâna trecută?
– Da, părinte, dar am o problemă şi…
Babele se adunaseră ciorchine în spatele doamnei şi îi opriră destăinuirea. Nemulţumite, îşi făcură cruci şi rostiră în grup.
– Blagosloviţi, părinte!
– Domnul! făcu preotul o cruce mare în aer.
Cât turma binecuvântată se îndepărtă, părintele şi doamna se priviră în ochi, sub clocotul dascălului.
– Pot pleca, preacucernice?
– Sigur, domnu’ dascăl, sigur. Ne vedem mâine.
– Sărut-dreapta, părinte, făcu tânărul fără să se obosească să atingă mâna clericului.
– Păi, atunci, haideţi, zise părintele punând mâna pe umărul doamnei cu păr permanent. Vă ascult.
Preotul îşi puse epitrahilul peste haina neagră şi lungă, iar doamna cu părul permanent îngenunchie. Dascălul izbi uşa de la intrare şi biserica, luminată doar de o singură lumânare care pâlpâia în sfeşnic, se prefăcu în mormânt.
Preotul se întinse după cartea ce stătea pe strană, iar doamna îşi pierdu echilibrul, fiind nevoită să se prindă de piciorul preotului. Mirul îi străbătu nările, ameţind-o. Preotul o prinse de braţ.
– Uşurel, uşurel. Haideţi, spuneţi-mi, ce vă frământă?
Doamna cu părul permanent îl privi pe părintele ce-i zâmbea încurajator.
– E foarte complicat.
Doamna cu păr permanent se sprijini de celălalt picior al preotului, coborî privirea, trase aer în piept. Urcă cu mâna pe piciorul preotului până la mijloc şi se ridică din genunchi.

*

Brighid îşi lepădă roba şi păşi în mijlocul cercului, în locul mesei care fu mutată de surori într-o parte. Demi o susţinu de braţ.
– Sigur ţi-ai revenit?
– Sigur, îi răspunse Brighid.
Diana ridică cuţitul şi-l introduse într-un pahar larg, cu picior, plin cu vin roşu. Apoi, cu o eşarfă albastră, veni către Brighid şi o legă la ochi. Brighid mai apucă să-şi vadă surorile renunţând la robe şi să audă un ciocănit întreit. Apoi uşa de la sufragerie deschizându-se.
– Hai că a sosit, zise Diana.
– Bună, fetelor!
– Late, my friend, very late!
– Sorry, răspunse vocea, uşor răguşită, a bărbatului.
Trupul lui Brighid se buburuză şi capul se orientă după mişcările venite din partea necunoscutului. Hainele acestuia aruncate spre canapea trimiseră o adiere răcoroasă peste Brighid. Şi un damf de mir.
– Demi, cine-i? Îl cunoşti? zise Brighid.
– Nu, dar arată bine, să ştii!
– Mi-e frică!
– N-are de ce, sunt eu aici. N-o să-ţi facă nimic din ceea ce nu vrei.
Surorile începură să chicotească şi să şuşotească. Brighid simţi ceva rece în dreptul sânilor. Se retrase.
– Stai, e cuţitul ritualic. Trebuie să depui jurământul. Hai, ia-o de mâini.
Brighid simţi mâini catifelate şi calde apucându-le pe ale sale. Din instinct, le-a retras.
– Nu te teme, o încurajă acelaşi glas uşor răguşit.
– Bine, sunt gata.
– O să te ung cu sacred oil şi cu vin magic, iar Marele Preot o să te sărute, zise Diana.
Brighid dădu din cap şi simţi imediat un lichid rece şi uleios prelingându-i-se de pe buze pe sâni, pe abdomen, căutându-şi drum tot mai jos, printre firele rebele ca nişte şerpişori înfierbântaţi şi picurându-i peste picioare. Brighid strânse mâinile bărbatului şi aproape imediat simţi răsuflarea lui venindu-i peste nări, buzele lui culegând lichidul dintre buzele ei, de pe sâni şi din buric.
Brighid se trase înapoi, zâmbind gâdilată. Speră să nu meargă mai departe. Mâinile ferme ale Marelui Preot o ţintuiră, apucând-o de coapse, strângându-i-le până la refuz. Afundarea gurii şi a nasului o făcură să tresalte şi să-şi tragă trupul într-o parte, dar mâinile lui puternice se împotriviră, îi împinse fesele înainte şi-i cuprinse cu gura larg deschisă…
– Au, stop! Opreşte-te! strigă Brighid, împingându-i capul şi înlăturându-şi, dintr-o mişcare, eşarfa de pe ochi.
– Brig?
Glasul nou venea dinspre uşa larg deschisă a sufrageriei unde doamna cu părul permanent înghiţi în sec înainte de următoarea interpelare. Îşi făcu o cruce mare, lentă, neterminată.
– Domnul dascăl?
Brighid şi restul vrăjitoarelor dezbrăcate îl priviră pe bărbatul gol, cu nasul şi gura pătate de roşu, îngenuncheat în faţa ei.
– Fuck! reuşi Diana să rupă tăcerea, dând peste globul pământesc care sări din suport şi se rostogoli până în picioarele doamnei cu părul permanent.
– Brig, ce se întâmplă, mamă, aici?
Brighid se repezi spre primul cearceaf şi-l trase peste ea. Mama lui Brighid aprinse lumina şi înaintă spre grupul de oameni dezbrăcaţi din sufrageria ei, înghesuiţi într-un cerc din petale de trandafir şi boabe de orez desenat pe covorul persan.
– Diana, Demi, ce-i cu voi, fetelor?
Fetele culeseră ce apucară de pe jos ca să se acopere cât de cât. Domnul dascăl îşi recuperă hainele, date din mână în mână, şi, acoperindu-şi erecţia ce-l făcea să umble cocoşat, ieşi din sufragerie.
– Sărut-mâna!
Brighid, înveşmântată în cearceaf, veni spre mamă-sa şi o luă de umeri, conducând-o afară din sufragerie.
– Brig, poţi să-mi explici ce-i aici?
– Îţi explic, lasă-ne să strângem şi-ţi explic.
Doamna cu părul permanent îşi privi fiica şi acceptă învoiala.
– Ţi-am zis eu că Diana asta e satanistă. Nu m-ai crezut.
– Hai, vorbim mai acuş.
Când uşa se închise, fetele sloboziră înjurături care să le scape de roşeaţa din obraji. Se îmbrăcară fără să mai schimbe nicio vorbă şi dispărură una câte una, salutând cu mâna. Diana îşi strânse uneltele magice şi o îmbrăţişă pe Brighid.
– Îmi pare rău, girl. Am greşit că l-am chemat pe fuckerul ăsta.
– Păi, aduci necunoscuţi, asta te-au învăţat în America? sări Demi.
– Habar n-aveam că e dascăl. Dacă ar şti ăia de la biserică pe unde umblă. Dar mai bine că s-a întâmplat aşa. Sper că rămâi cu noi, nu?
– Nu ştiu, mai vedem, zise Brighid.
Diana o sărută pe frunte şi ieşi. Demi scoase din rucsacul ei un cazan mic.
– Hai nu mai fi supărată, Brighid, o îmbunez eu pe maică-ta.
– Lasă, nu-i nevoie. Mă descurc eu.
– Uite, ăsta ar fi fost cadou pentru iniţiere. Nu mai sunt aşa sigură c-o să-l foloseşti.
– Mulţumesc!
Cele două fete se îmbrăţişară şi Brighid o conduse. Când se reîntoarse, purtând un trening, o găsi pe mama ei privind la scena din sufragerie cu globul pământesc în braţe. Cercul fusese răvăşit de picioarele grăbite ale prietenelor ei.
– O să trebuiască să aspirăm tot orezul ăla. Nu-l mai putem folos la nimic.
Brighid veni şi-şi îmbrăţişă mama. Nu plângea, dar pieptul îi sălta cu oftaturi. Lăsă cazanul pe masă, iar mama puse globul pământesc peste, chiar în gura vasului de fier.
– Şi pentru ce eraţi voi dezbrăcaţi şi domnul dascăl se închina la tine?
– Făceam un ritual de salvare a Pământului.
– Halal ritual. Nu ştiai că pământul e blestemat şi plin de diavoli? Aşa ne-a zis azi părintele.
– Unul sigur e angajat la el.
Cele două femei râseră. Mama privi într-un colţ al camerei.
– Ai ascuns şi icoanele? Voi chiar sunteţi satanişti. Brig, ce naiba?!
Brighid ridică cearceaful de pe televizor. Trei icoane aşezate cu faţa în jos.
– Apropos, de ce te-ai întors aşa devreme? Înainte veneai noaptea de la spovadă.
– Azi am avut mai puţine de zis, îi răspunse mama şi roşi toată.
– Ce s-a întâmplat, zi-mi!
– Lasă, că-ţi zic. Spune-mi tu cum salvaţi pământul dacă vă prostiţi dezbrăcaţi şi alde-alea.
– Păi îl scăpăm de încălzirea globală.
– Ştie şi Ionuţ cum încerci tu să scapi pământul de încălzirea globală?
– El nu trebuie să afle despre asta. S-a terminat.
– Aşa să fie, Brig.
Brighid scoase de după canapea aspiratorul şi începu să tragă prin tubul plimbat peste covorul purpuriu petalele de trandafir şi boabele de orez.
Aspiratorul înghiţi şi colţul feţei de masă încât lumânarea aprinsă, căzu la baza cazanului peste care trona globul pământesc. Mama suflă şi o stinse.
– Aşa va fi, uite, ai oprit şi încălzirea globală.
– Asta mă face vrăjitoare sau sfântă?
Cele două femei se priviră, apoi continuară aranjarea sufrageriei. Mama strânse restul cearceafurilor, dar icoanele nu le mai agăţă pe perete, ci le puse în vitrină. Brighid aspiră covorul, urmărind perii purpurii înălţându-se spre ea, cuprinşi parcă de dor după trupul ei.
Brighid opri maşinăria, mângâie covorul, promiţându-şi că aici se va întâmpla, aici îl va aduce pe el.

Ioan Antoci

Fiecare are o poveste. Fiecare e o poveste. Eu sunt doar un povestitor.

Am scris, printre altele, Câinele japonez și Paradisul lui Mimi și Tibi.