Privind deja de o bună bucată de vreme ambii cardinali la pânza pictată cu atâta iscusință încât cu greu i s-ar fi putut găsi vreun cusur și negăsindu-i de fapt niciunul, însă realizând că orice nemulțumire, cât de mică, ar fi avut de fapt o importanță majoră, anume aceea de a le confirma superioritatea în fața tagmei pictorilor, întrucât viziunea lor religioasă, fiind unica incontestabilă, le-ar fi permis o mai bună pătrundere a misterelor ce musteau în îmbinarea măiastră a culorilor, în timp ce o opinie complet favorabilă ar fi fost o poziție mai greu de susținut, întrucât era imposibil ca un pictor atât de tânăr să nu greșească ceva, o mantie dezvelind prea mult piciorul vreunui apostol, o expresie prea umană a vreunui cristos spoit, un gest nepotrivit cu tonul eminamente religios al lucrării, își spuseră că ceva în neregulă trebuia să fie, deși nu ieșea în evidență la prima examinare, și chiar dacă opera de față nu ar fi conținut niciunul dintre aceste elemente anticonformiste, se gândeau cei doi cardinali, privind deja, spuneam, de o bună bucată de timp tabloul lui Rafael, ceva nemulțumitor s-ar fi găsit cu siguranță, acel ceva se găsește mereu oriunde dacă se privește cu atenție, pentru că nimic nu e perfect, nici măcar perfecțiunea. Astfel, înainte de a se întoarce spre Rafael, care aștepta cu brațele încrucișate, molfăind de zor o pară și oftând la intervale regulate, cardinalii, simțindu-i privirea intensă, conveniră în tăcere asupra cărei zone a picturii trebuiau să insiste în observațiile lor. Tensiunea fu atenuată de Boromeo, care indică spre mijlocul tabloului cu degetul. Bartolomeo înțelese acel gest fără un contact vizual direct.
Sunt prea coloraţi în obraji apostolii, spuse Boromeo, cineva ar putea interpreta greșit idealul creștinesc al ascetismului.
A fi slujitorul domnului presupune înstrăinarea trupului, continuă Bartolomeo, trecându-și mâna peste pântecele generos, și prin asta se înțelege nu doar excluziunea sa din toate practicile lumești, ci și deseori flagelarea sa aspră, mai cu seamă atunci când ne știm păcătoși. E convenabil, de aceea, pentru a fi în conformitate cu adevărul propovăduit de biserică, ca imaginile sfinților să se apropie cât mai mult de acest ideal. Figurile lor trebuie să exprime suferința, asprimea și cucernicia.
Preacuvioșilor, exclamă Rafael deîndată, ceea ce spun preasfințiile voastre este primul lucru pe care îl învățăm în această artă, alături de nenumărate alte canoane legate de pictura în serviciul Bisericii. Însă dacă am vrut aici să evidențiez ceva anume prin roșeața obrajilor, aceea a fost rușinea pe care nu doar apostolii, ci și toți sfinții din ceruri o resimt față de o asemenea nedemnă guvernare cum este cea actuală a Bisericii.
Spunând acestea, Rafael se îndreptă spre ieșire, gândindu-se la că niciodată nu va mai picta pentru Biserică, așa cum făcuse tatăl său, de aceste plăgi ale societății nu avea nevoie pentru a evolua, având cunoștințe la Urbino, la curtea lui Montefeltro, putea executa tablouri la comandă pentru aristocrație, nu degeaba îl numiseră maestru la șaptesprezece ani iar un adevărat maestru, Perugino, îl lăsa să-i termine tablourile încă de la treisprezece, nu conta că se afla la Roma, acolo unde era mai ușor ca patru din cinci aristocrați să fie preoți, nici la Florența situația nu fusese mai roză, de aceea plecase, va pleca și de aici dacă va fi nevoie, va deveni pictor internațional la curtea lui Maximilian întâiul, arhiduce de Austria, sau a lui Sigismund cel Bătrân al Lituaniei sau a lui Vladislav al II-lea al Cehiei, acolo ar privit ca un dumnezeu al picturii, până și turcii l-ar recunoaște drept ceea ce era, și doar turcii nu aveau nici o idee despre pictură, de acord, poate nu era cea mai bună soluție, însă trebuia să se îndepărteze de acea mocirlă densă în care i se scufundau picioarele înainte să apuce să i se scufunde și calamurile și să picteze doar cu apă și noroi.
În timp ce Rafael ieșea din biserică, o crăpătură a pavimentului prinse a se căsca de-a lungul navei centrale, înghițindu-i îndată pe cei doi cardinali.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Pictorul renascentist are o scurtă controversă cu doi reprezentanți ai clientului. Întrucât clientul său este Biserica, el are prerogative extra-comerciale și para-artistice la care pictorul nu are drept de argumentație. Se decide așadar să rezilieze contractul. Același umor cu tentă de sarcasm, aceeași frazare amplă, ca o mantie de cardinal, cu care ne-a obișnuit Pavel.
Inspirat ca întotdeauna în alegerea numelor personajelor. Cei doi cardinali se numesc Boromeo și Bartolomeo (un fel de Lolek și Bolek). Bartolomeo vorbește despre ascetism și flagelare ”trecându-și mâna peste pântecele generos”.
Ai reușit din câteva trăsături să conturezi cu curaj și pricepere personajul lui Rafael. Parcă l-am văzut molfăind din pară, disprețuitor față de cei doi prelați.
Sfârșitul suprarealist se justifică fie și prin faptul că nu s-a mai auzit de cei doi cardinali și că Rafael a pictat în liniște chiar pentru Vatican. Mi-a plăcut și sunt de acord cu ceea ce spune aici Florin, despre ”frazarea amplă, ca o mantie de cardinal”. Citind această povestire am avut senzația că trebuie să existe și o continuare – fiindcă am plecat prea brusc din lumea lui Rafael.
Florin, îți mulțumesc pentru apreciere, nu mă așteptam să citești și să și răspunzi.
Daniela, ai intuit totul foarte bine. Exact ce am vrut să transmit, numele cardinalilor, pântecele generos, ochi fin ca întodeauna. Cât despre sfârșit, a se vedea expresia: a intra în pământ de rușine. Referitor la faptul că trebuie să existe o continuare, iarăși ai dreptate, numai că nu pot să postez chiar totul pe Liternautica. Câțiva ași continuă să-mi rămână în mânecă. Mulțumesc!
Citind eu prima frază și căutând să-i descopăr sensul, chiar dacă am citit-o de foarte multe ori, tot am impresia că *ceva* nu se leagă bine, adică nu se poate delimita o propoziție principală cu subiect și predicat, ceea ce mă împiedică să înțeleg cine ce face în paragraful cu pricina. Pentru că, eliminând toate circumstanțialele introduse prin gerunzii de la început, propoziția principală ar trebui să se găsească undeva pe aici:
și chiar dacă opera de față nu ar fi conținut niciunul dintre aceste elemente anticonformiste, se gândeau cei doi cardinali, privind deja, spuneam, de o bună bucată de timp tabloul lui Rafael, ceva nemulțumitor s-ar fi găsit cu siguranță
Eliminând propoziția „se gândeau cei doi cardinali…„, rămâne
și chiar dacă opera de față nu ar fi conținut niciunul dintre aceste elemente anticonformiste… ceva nemulțumitor s-ar fi găsit cu siguranță
adică: ceva nemulțumitor s-ar fi găsit cu siguranță.
Aceasta este însă o propoziție care nu se leagă deloc cu restul frazei, întrucât are un verb la diateza pasivă, ceea ce denotă faptul că autorul acțiunii nu este prezent în propoziție, iar restul frazelor gravitează în jurul impersonalului *ceva*. De aici starea de confuzie.
Ce înseamnă să ai prieteni care se pricep! Am să revăd fraza inițială.
Într-adevăr, prima frază ar trebui împărțită în două sau perfecționată. Eu aș mai lucra și la ultima frază: „înghițindu-i deopotrivă pe cei doi cardinali” – lăsând ori „cei doi” ori „deopotrivă” sau și mai bine, în opinia mea: „înghițindu-i pe cardinali”. Fragmentul mi-a trezit interesul, așa că aștept momentul când vei putea posta întregul text pe site.
Pavel, nu se poate spune ca ma pricep, ci (eventual) că am învățat unele chestii după ureche. Sunt inginer programator, am facut politehnica. Am intrat in campul literaturii SF, un gen minor, singurul loc unde pot accede neprofesionistii. Sintaxa frazei mi s-a fixat doar prin natura meseriei, caci limbajele de programare se bazeaza pe o gramatica rigida.
Okay! Am modificat și prima și ultima propoziție, după cum prietenește am fost sfătuit. Mulțumesc, să ne citim cu bine!
Richelieu și Mazarin mi-au spus că n-au mai găsit nimic în neregulă.
Athos.