Portarul

Am profitat de ocazie ca să mă strecor pînă la lift. I-am spus liftierului că vreau să verific dacă mi-am încuiat maşina şi am urcat la parter, numai că odată ce s-au închis uşile în urma mea, nu am luat-o spre ieşire, ci am început să alerg în sensul opus, spre locul de fumat. Voiam ca de acolo să-mi verific mesajele pe mobil şi să o sun pe mama. Din grabă, a fost cît pe ce să mă izbesc de simpaticul domn, micuţul portar. Era pe culoar, aplecat chiar lîngă uşa toaletei de la parter, unde se află şi o ţîşnitoare cu apă potabilă. Era atît de însetat încît pentru o clipă am sperat că voi trece neobservat pe lîngă el. Dar în secunda următoare s-a îndreptat, şi-a şters mustăţile cu batista şi m-a rugat să nu mai alerg pe culoare, pentru că nu e voie.
Părea pregătit să-mi înşiruie şi alte reguli. Mai mult ca să-i abat gîndurile, l-am întrebat despre roman, dacă mai avansase.
“Toată noaptea am scris la el. Am fost atît de absorbit, că nici n-am observat cînd aţi plecat aseară! Se întîmplă aici acţiunea, în capitală. Ea este designer, creatoare de modă. Cînd era copilă, părinţii ei au divorţat şi ea a rămas la maică-sa. A avut şi o iubire, în adolescenţă, cu un coleg de clasă, o iubire platonică, dar o iubire adevărată, cum sînt primele iubiri. Apoi s-a întîmplat o nenorocire, mama ei s-a îmbolnăvit şi a murit. A continuat să aibe grijă de ea, tatăl ei vitreg.”
Eu îl întrebasem cum merge romanul, iar dumnealui începuse să mi-l povestească pe tot! Nu mă simţeam în largul meu, pentru că eram orişicum în timpul programului. Dacă prezenţa lui pe coridor era justificată, din moment ce patrularea prin companie îi intra în atribuţii, a mea nu era. Mai mult decît atît, probabil că vreo altă toaletă fusese închisă temporar pentru curăţenie, pentru că, dintr-un făcut, imediat ce s-a pornit să-mi povestească romanul, un puhoi de lume a început să se reverse pe lîngă noi şi să intre la toaletă, de parcă jumătate din companie începuse să sufere chiar atunci de-o gastroenterită. De ce mi-era mai jenă, de-aia parcă venea şi mai multă lume, dar în acelaşi timp mi-era nu ştiu cum să-l întrerup din povestit. Se vedea că devenise foarte prins de creaţia lui, a cărui început se asemăna destul de bine cu Cenuşăreasa.
“Tatăl vitreg a încercat să o abuzeze şi atunci ea a fugit de acasă, tocmai la Deva, unde avea o mătuşă. Mătuşa a pus-o în legătură cu un patron libanez care investise într-o fabrică de confecţii şi cînd a văzut-o arabul aşa talentată, a trimis-o la nişte cursuri de specializare la Paris, bineînţeles, pe banii lui. Peste ani a ajuns respectată în domeniu. Bine, vă spun pe scurt, nu vreau să vă ţin…”
Aproape că am vrut să-i mulţumesc şi totuşi, pe de altă parte nu m-am putut stăpîni să-l întreb:
“Cum de nu s-a cuplat cu patronul, dacă era un om aşa de bun? Diferenţa de vîrstă?”
“Nu! Nu asta! Era homosexual. N-am putut face nimic aici.
Libanezul chiar i-a dat jumătate din acţiunile fabricii pentru că în cei zece ani de cînd venise ea acolo, îşi triplase vînzările! Dar, cu toate că fata o ducea extraordinar, n-a mai putut găsi iubire. A avut cîteva relaţii, însă nimic care să se asemene cu iubirea din liceu, la care se gîndea uneori, mai ales în serile cînd era singură şi melancolică.”
Am auzit nişte paşi apropiindu-se şi cînd am întors capul l-am văzut pe domnul Iosifescu îndreptîndu-se spre toaleta de lîngă noi (venise devreme la serviciu!) dar tot mi-a fost jenă să plec şi să las bătrînul portărel vorbind singur chiar spre sfîrşitul poveştii, cînd devenise atît de acaparat de propriul roman încît nici nu mai sesiza că trec oameni pe lîngă noi.
Am schiţat un gest de salut spre domnul Iosifescu, dar fie nu m-a observat, fie m-a ignorat intenţionat.
“Băiatul rămas în urmă – de adolescent zic – a suferit mult. N-avea nici o idee de ce plecase ea aşa, fără să-i dea nici cel mai mic semn. Fata chiar îşi lăsase la el oarece obiecte – nimicuri cu valoare sentimentală mare, pe care nu le recuperase vreodată. El tot spera că ea se va întoarce după ele. Şi anii au trecut. Anii s-au tot scurs. El s-a îmbolnăvit de o boală… cînd şi cînd era măcinat de nişte convulsii similare cu epilepsia, dar e o boala complet diferită, rară, care te ia pe fondul unor frustrări inimaginabile – în carte i-am dat şi numele ştiinţific, în fine, ce mai încoace şi-ncolo, băiatul a ajuns un ratat. A început să ia droguri, să bea, de cîteva ori a trecut milimetric pe lîngă sinucidere.”
Domnul Iosifescu a ieşit de la toaletă şi s-a îndepărtat, din nou fără să-mi acorde cea mai mică atenţie, ca şi cum nici nu eram acolo, ca şi cum rămăsesem să dorm cu capul pe birou sau nu l-ar fi interesat de mine nici cît negru sub unghie! M-am indignat, dar i-am făcut semn portarului să continue şi să grăbească un pic povestea.
“Într-o zi, ea a surprins o conversaţie la servici. Un dialog între doi tehnicieni, care o bîrfeau chiar pe ea! Îşi dădeau cu părerea, de ce o femeie aşa de frumoasă şi realizată continua să fie singură, mai mult încă, fără să fi fost zărită vreodată la braţ cu vreun bărbat. Este lezbiană şi se ascunde, toţi marii designeri sînt pe invers, se ştie! Ea a rămas ascunsă şi nu a făcut niciun scandal, nu i-a dat afară, dar acea discuţie a afectat-o foarte tare, într-atît încît a început să-şi neglijeze cariera… A început să se simtă din ce în ce mai singură şi mai nefericită…”
M-am uitat spre geam să văd ce fel de vreme era afară sau poate pentru că povestea lui tristă îmi crease şi mie o uşoară stare de melancolie.
“Acum îl sună!”, a sărit bătrînul domn, dintr-odată mai agitat, roşu şi supărat, aratînd cu degetul spre biroul lui de la intrare, unde se afla un telefon. Am privit nedumerit spre intrare, cu scopul de a vedea cine se afla lîngă telefon. Dar nedumerirea n-a durat decît o secundă – intrarea holului era absolut pustie. Am dedus că tot acolo trebuia sa se afle de bună seamă şi manuscrisul neterminat, probabil închis în vreun sertar al biroului. Evident, rămasese cu povestea, chiar la acest punct culminant spre care arăta cu degetul.
“Îl sună chiar acum! Crezi că el o s-o accepte înapoi, după atîţia ani de suferinţă?”
“…Da?” am rostit, prudent.
“Nu!” s-a înfierbîntat el şi mai tare. “În nici un caz! Nu pot să fac una ca asta, deşi îmi dau seama că cititorul asta ar vrea! N-o să las să se întîmple una ca asta! N-o să permit!” şi în timp ce repeta mesajul, ca pe-o mantră, nu mai avea nimic din portarul de adineori, se transformase într-un demiurg atotputernic, cu ochi scăpărători şi nas acvilin, de şoim, iar din gură, cuvintele îi ieşeau ca o lavă topită, sfîrîind şi împroşcînd stropi fierbinţi. Într-adevăr, făcea ce voia cu personajele alea ale lui, avea control complet, era cel mai carismatic portar-scriitor pe care-l întîlnisem!
“Deci sînteţi la final, chiar la punctul culminant… Îmi imaginez că nu vă e uşor, cu atîta lume care trece şi vă întrerupe mereu.”
“Da, aşa e. Finalul plus încă două capitole de terminat. Un monolog al îndrăgostitului – foarte mişcător – precum şi discursul ei la plecarea din fabrică, discurs ţinut în faţa a cîtorva zeci de muncitori – gîndiţi-vă că trebuie să sune cît mai natural. Apoi o să trebuiască să spună şi patronul libanez cîteva cuvinte de despărţire, ceva vesel, care să contrasteze cu tristeţea ei. Aici, la discursul lui, chiar nu am nici o idee. Mi-e greu să mă transpun în pielea unui mare patron arab, vă daţi seama…”
Brusc, mi-am amintit de nişte foi de hîrtie, foi pe care în timpul şedinţei ţinute de big guy, scrisesem toate replicile lui mai importante. O făcusem ca să-mi testez cunoştinţele de engleză, pentru că totul era deja tradus chiar de-atunci, din timpul şedinţei.
M-am scotocit peste tot, pînă le-am găsit. În buzunare, mai aveam şi alte foi împăturite pe care mîgzălisem ceva legat de conjectură, apoi portofelul cu acte, legitimaţia, mobilul, cheile de la apartament şi cheile de la sertar, pe care mă chinuiam să nu le scot la vedere (Cu alte ocazii, portarul mă întrebase de cîteva ori dacă pînă la urmă găsisem cheile şi întotdeauna minţisem că nu.)
I-am oferit foile explicîndu-i despre ce era vorba.
“Puteţi să scrieţi replicile rînd cu rînd, dacă vă plac. Ăsta nu e plagiat. Este sută la sută realitate.”
În timp ce lua foile, şi-a făcut aparitia pe culoar şi liftierul, care, ajuns în dreptul nostru, a grăbit paşii, uitîndu-se în partea cealaltă – unde nu era nimic de văzut decît peretele gol.
“I-am dat mai demult mocofanului ăsta o întrebare-capcană, în care a căzut la fund, ca bolovanul. Din păcate, am rîs un pic de el şi de atunci nu prea mă mai suportă. Dealtfel, te-ar uimi foarte tare să afli cîţi manageri, sau chiar ingineri, nu sînt în stare să răspundă nici la o ghicitoare simplă! Eu mă tot mir cum de-or putea să treacă de interviuri şi să obţină nişte posturi bine plătite unde – să fim cinstiţi! – nu trebuie să facă mai nimic! Viaţa nu este altceva decît un lung proverb: fă-mă mamă cu noroc şi de restul mă voi ocupa singur.” şi-a încheiat el pledoaria, oftînd adînc.
Apoi el mi-a mulţumit frumos pentru foi, iar eu mi-am reluat drumul către locul de fumat.
Afară, mobilul a prins viaţă. Avea toate liniuţele la semnal, deşi de jur împrejur erau blocuri peste tot. A bipăit de cîteva ori, semn că primea mesaje – multe mesaje şi apeluri pierdute. Dintre ele, trei erau de la mama, cinci de la doctorul Crişan şi opt de la Eva, despre care aproape uitasem!

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.