Deși titlul cărții ne poate duce imediat cu gândul la un roman polițist, această impresie va fi destrămată încă de la lecturarea primelor pagini, de unde ne vom da seama că ne aflăm de fapt în fața unei lucrări cu totul deosebite, atât prin stil cât mai ales prin tema sau temele prezentate. Deîndată ce vom lectura primele rânduri ale volumului, unde este descrisă organizarea Arhivei Generale (practic, echivalentul a ceea ce numim astăzi Starea Civilă), ne vom da seama că am intrat într-o lume pe jumătate absurdă, în care lucrurile sunt legate prin fire obscure, alcătuind un mecanism ce nu reflectă întru totul realitatea. Ei bine, dacă cel mai bun mod de a începe o carte este acela de a șoca cititorul, Saramago își joacă aici asul foarte bine. Iar dacă există cititori cu baze mai solide în operele sale, ori care au măcar o idee despre curentul suprarealist, cu siguranță autorul va reuși, dacă nu să-i șocheze, măcar să le captiveze atenția.
Arhiva Generală este, deci, locul de muncă al registratorului Jose. Jose este un bărbat de vârsta a doua, care locuiește singur. La începutul romanului este descris ca un muncitor responsabil, preocupat doar de propriul său rău de înălțime, care apare atunci când este nevoit să se cațere pe scară, la serviciu, pentru a ajunge la vreun dosar aflat pe rafturile de sus. Proporțiile acestui edificiu al Arhivei sunt intenționat exagerate. Fără să fie precis, Saramago dă ideea unor măsuri excesive, atât în înălțime cât și în lungime. Iar dacă cu înălțimea registratorul Jose poate, cu chiu cu vai, să coabiteze, când vine vorba de lungimea edificiului, lucrurile stau cu totul diferit. Nimeni nu știe cât este de profundă Arhiva Generală. Unii s-au pierdut în întunericul acelui labirint zile întregi până să fie găsiți și scoși la suprafață, iar regula principală pentru personalul arhivei este fidelă întocmai mitologiei labirintului. La fel ca Tezeu, cei care vor sau sunt obligați din motive de serviciu să exploreze acel sector, trebuie să-și lege de picior o sfoară pentru a nu rătăci calea de întoarcere. Ce este însă cel mai important: sectorul aparține morților. Cu alte cuvinte, fișele persoanelor decedate se află acolo, iar cele care aparțin persoanelor încă în viață la vedere, aproape de ghișeu.
Domnul Jose are o pasiune: colecționează într-o anumită ordine articole de ziar și reviste ce conțin știri despre diferite persoane faimoase. Până aici, nimic neobișnuit. Lucrurile se complică însă atunci când impiegatul nostru, folosindu-se de poziția pe care o are în arhivă, încearcă să colecționeze și datele biografice (sau mai bine zis personale: data nașterii, data căsătoriei sau a divorțului și, dacă e cazul, data morții) ale acestor personaje faimoase. Într-una dintre expedițiile sale nocturne în arhivă (la care are acces prin peretele propriei sale locuințe), dă peste o fișă care îi atrage atenția. O fișă a unei femei necunoscute, pe care, din greșeală, protagonistul o mută de la locul ei. Din acest moment, viața domnului Jose se va schimba complet. Monotonia existenței sale anterioare se transformă într-un dinamism exacerbat, într-o continuă tensiune. Domnul Jose aproape că uită de sine însuși și de propriile responsabilități, vrând cu orice preț să atingă un scop: găsirea femeii necunoscute.
Totul este descris de Saramago cu umor sarcastic și fină parodie uneori, alteori cu sensibilitate și compasiune, folosind o tehnică a construcției dialogurilor a cărei precursoare în literatura modernă a fost chiar Virginia Woolf, însă dezvoltată și, aș îndrăzni să spun, perfecționată. Replicile sunt introduse în corpul narațiunii, fără a se trece la capăt și sunt lipsite de linie de dialog, ghilimele sau orice element convențional care să le anunțe; înțelegem că prsonajele vorbesc doar după prezența majusculei, care este reluată la începutul fiecărei replici, despărțită de replica precedentă prin virgulă. Deseori, prinși în procesul cursiv al lecturii, nici nu mai realizăm cine cui îi răspunde, însă nici nu contează: într-atât de bine este scris dialogul că îl putem considera o narațiune de sine stătătoare, paralelă cu cea reală. Oricum, nu cred că e cazul să intrăm în panică: Saramago e un abil păpușar, ce mânuiește în același timp și cu aceeași pricepere atât propriile personaje, cât și proprii cititori. Scrierea sa este ca rotirea Pământului: știm cu toții că se mișcă, însă nimeni nu simte nimic. Recomand cu încredere acest roman tuturor celor care vor să descopere un scriitor original, caustic, savuros, genial. Iar odată cu recomandarea, voi lasa și o provocare: cititorul este provocat să rețină fie și doar un singur nume, altul decât cel al protagonistului.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Un subiect de carte foarte generos, biblioteca – labirint și cărțile (Numele Trandafirului e un exemplu), care poate fi un model al memoriei scriitorului. Aș vrea să citesc cartea asta.
Ce rețin în primul rând e că m-am ofticat când am citit romanul ăsta. Avusesem o idee asemănătoare și-n plus îmi propusesem să nu folosesc în roman nici măcar un nume. Dar după ce i-am expediat în gând o înjurătură lui Saramago, m-am bucurat din plin de lectura cărții, care-a devenit una dintre preferate. Să citești „Peștera”.
Ce retin in primul rind e ca am intilnit un stil nou de a trata absurdul, diferit de Kafka. Am citit si Pestera, asemanatoare ca stil. Orbirea e scrisa intr-un stil diferit, mai comercial. In general, in spatele povestilor lui Saramago, simti o gaura neagra: pesimismul ateului convins (nu am citit inca interviuri cu el, dar imi propun sa o fac, si sa descopar sper, ca am dreptate), neincredere in oameni, blazarea individului-furnica pierzindu-si individualitatea intr-o mare de indivizi la fel ca el. Genialitatea scrierii lui Saramago in cazul asta (la fel ca si in Pestera) provine chiar din asta, descrierea a nimic deosebit.
Arhiva numelor mortilor se extinde de la an la an, cea a viilor ramine mereu cam la fel, si micul functionar, fara sa protesteze, nu intelege de ce a fost gindit planul astfel, si nu mult mai logic, cu fisele mortilor aproape de birouri. Asta apropo de „a vorbi despre moarte in mai multe feluri” :)
Mulțumesc pentru comentarii și, Mihai, pentru recomandare!