Domnul X

În ajunul Crăciunului, Lucia se învoise de la birou cu două ore mai devreme pentru a face ultimele cumpărături pentru această sărbătoare. Trecuse pe la magazinul din apropiere de unde luase o şampanie, o cutie de bomboane şi câteva  portocale,  apoi se îndreptă în grabă spre casă. Locuia singură , într-o garsonieră situată undeva în spatele magazinului „Eva”. Când intra în scara blocului, primul lucru pe care obişnuia să-l facă era să caute în cutia poştală.

De o lună şi jumătate, găsea la două – trei zile un plic în care se afla un bilet. Acesta era semnat doar „Domnul X” şi conţinea diverse sfaturi, întrebări şi alte cuvinte scrise de o persoană care dădea impresia că o cunoştea  pe Lucia. La început această poveste a pus-o pe gânduri într-o oarecare măsură, dar treptat s-a obişnuit cu ideea aceasta şi ajunsese chiar să-i facă plăcere momentul când citea aceste gânduri.

Lucia deschise uşa în grabă, îşi puse haina pe cuier, aruncă fularul cât colo pe fotoliul din hol şi, fără a mai sta mult pe gânduri, desfăcu plicul, scoase biletul şi citi cu nerăbdare rândurile aranjate ordonat pe hârtie:

„În această seară, stai acasă, vine Moş Crăciun !”

Aceeaşi semnătură cuminte în colţul din dreapta, jos. Femeia zâmbea şi o lumină îi inundă chipul. Se ridică de pe braţul fotoliului şi intră în bucătărie. Nu era o gospodină desăvârşită, dar la asemenea ocazii se străduia să facă o prăjitură sau alte bunătăţi pe care le pregătea mama sa când era acasă copil. Bradul îl împodobise cu o seară înainte, dar mai avea de adăugat nişte ciocolate şi câteva ghirlande. În depărtare se auzeau colinde.

La un moment dat, când aproape terminase de îmbrăcat bradul, iar beculeţele făceau din ochi, pe rând, din ce în ce mai des, se auzise soneria. Înainte de a deschide Lucia se uită pe vizor. Dincolo de uşă, în faţa sa, se afla un Moş Crăciun în carne şi oase. Nimic neobişnuit în asta pentru că în această seară, Moş Crăciun este la modă. Se opreşte  pe la cei mici şi chiar cei mari şi împarte daruri.

Se gândea că a greşit adresa, era o confuzie sau orice altceva, dar nu credea că bărbatul acesta deghizat în moş a venit  special pentru ea.

A deschis uşa. Moşul era tinerel, purta ochelari, barba albă îi atârna pe piept. Pe cap purta o căciulă roşie cu moţ alb, dar mănuşile de culoare neagră stricau aspectul la această ţinută de sărbătoare.

– Bună seara, spuse Moşul, dându-şi mănuşile de pe mâini. Le puse rapid în sacoşa pe care o avea în mâna dreaptă, dându-şi seama probabil că făcuse o gafă.

Surprinsă, Lucia îi răspunse moşului care s-a oprit în dreptul uşii sale  :

– Cred că aţi greşit adresa. Noi, sau mai bine zis eu, nu am copii, poate alături, la vecina.

– Apartamentul nr. 5, etajul III? o întrebă Moş Crăciun.

– Da, răspunse Lucia fără ezitare.

–  În această noapte, Moşul vine şi la cei mici şi la cei mari. N-aţi primit biletul meu? Eu nu vin niciodată neanunţat.

Văzând că se îngroaşă gluma, Lucia îl primise pe Moş Crăciun în casă. Nu putea să lămurească această problemă la uşă.

–  Intraţi, vă rog. Luaţi loc. Împodobeam bradul şi lucrul acesta îmi aminteşte de copilărie, atunci când eu şi sora mea aşteptam cu nerăbdare să treacă Moşul pe la noi. Da’ acum, sinceră să fiu, mă miră faptul în sine, dar mă şi bucură în acelaşi timp.

–  Daţi-mi voie să mă prezint! Mă numesc Gabi lonescu, vecinul dumneavoastră de la etajul IV. Ne-am întâlnit pe scări, dar nu aţi dat prea mare importanţă, spuse Moşul, aşezându-se pe canapea.

–  Domnu’ Ionescu, eu salut pe toată lumea care locuieşte în acest bloc şi nu numai. Dar nu-mi permit să discut cu persoane pe care nu le cunosc câtuşi de puţin, îi răspunse Lucia, puţin contrariată de spusele omului din faţa sa.

–  Sigur, aveţi dreptate, zise Gabi, oarecum stânjenit de această situaţie.

– Mă scuzaţi un moment. Voi face o cafea. Şi, pentru că este o seară specială, o dată la nu ştiu câţi ani s-a gândit Moş Crăciun să treacă şi pe la mine, vom închina şi o cupă de şampanie, spuse Lucia cu chipul iradiind de fericire. O fericire ascunsă pe care o aştepta de multă vreme.

Mirosul de cafea se împrăştiase prin întreaga încăpere. Ningea liniştit, iar glasurile de colindători se pierdeau în noapte. O noapte senină şi plină de stele.

Pentru o clipă crezuse că visează, dar când îl văzu într-un colţ de canapea pe Moş îşi dădu seama că totul e real. Prea real ca să nu fie adevărat.

–  Deci dumneavoastră sunteţi expeditorul biletului, spuse într-un târziu Lucia!. Da, şi mă bucur că am reuşit să te cunosc. Te urmăresc de mult timp şi n-am găsit o metodă mai originală decât aceasta cu biletele, îi spuse Gabi, gustând din cafeaua aburindă.

–   La început, m-a mirat această întâmplare, dar m-am obişnuit cu ea; chiar erau momente când aveam nevoie de aceste gânduri. Nu vreau să par sentimentală, dar, uneori, singurătatea muşcă cu disperare din noi şi atunci ai nevoie de asemenea momente care să compenseze durerea lăuntrică, tristeţea şi tot răul care ne înconjoară. Vorbesc despre mine, dar despre persoana ta nu ştiu Mă voi adresa direct, fără pronume de politeţe, mă simt mai în largul meu. Vorbesc mult, nu?! Acelaşi lucru mi-au spus şi colegele de serviciu. Sigur, eu nu le-am băgat în seamă. Şi apoi, cred că e normal, pentru că într-o zi de asta, cât e ea de mare, nu apuci să spui un cuvânt pentru că nu ai cui! Aş putea să vorbesc singură sau cu un lucru din casa asta, dar vecinii ar crede astfel că am luat-o razna. Asta înseamnă că atunci când vine cineva la mine eu să vorbesc cel mai mult, zise Lucia, într-un discurs interminabil.

–  Îmi place să ascult gândurile celor din jur şi de aceea mi-am ales meseria, dacă-i pot spune aşa, de profesor. Aşa că ai în mine un ascultător înrăit, încheiase Moş Crăciun.

–  Te-am văzut într-o zi întâmplător eram în balcon, cu un diplomat negru de care nu te prea lipseşti, subliniase Lucia plină de curiozitate.

–  Da, am nişte manuale, testele elevilor şi alte mărunţişuri pe care le iau cu mine la şcoală. Diplomatul e o amintire de familie. L-am primit de la tata când am terminat facultatea, la vreo doi ani după revoluţie. Era bolnav, iar aerul curat de la ţară îi făcea bine. Stătea în grădină, la umbra unui nuc şi mă aştepta. Mama pregătise o plăcintă cu mere, iar tata reuşise să-mi ia din pensia lui, cadou un diplomat…

Amintiri. Uneori e plăcut să te întorci în trecut, alteori e dureros, mai ales când personajele principale s-au dus într-o altă lume, spuse Gabi, cu o imensă tristeţe în priviri.

– Şi eu m-am născut la ţară, zise Lucia. Lucrez în oraşul acesta uitat de lume de zece ani. Sunt ingineră la o firmă de confecţii. Merg deseori în sat şi-mi încarc bateriile. Mai trăieşte tata, mama s-a dus acum doi ani. De atunci totul pare pustiu. Amintirile mă urmăresc la orice pas. l-am spus tatii să vină să stea la mine, dar nu se poate dezlipi de locul acela unde a trăit o viaţă de om. Am o soră învăţătoare acolo în sat care îl ajută. În seara asta îi aştept să treacă pe la mine să petrecem sărbătorile împreună.

După acest moment de întoarcere în trecut, Lucia se ridică din fotoliu, deschise uşa la dulapul din sufragerie şi scoase o sticlă de şampanie.

– Nu beau şampanie decât la zile mari şi astăzi este o zi mare, având în vedere şi faptul că Moş Crăciun s-a abătut şi pe la uşa mea.

–  Apropo de Moş. E cam uituc. El dă cadouri la început, copiii spun poezii, dar eu cutreier în lung şi-n lat prin viaţa ta şi apoi scot şi eu cadoul. Poftim. La mulţi ani! Sănătate şi tot ce-ţi doreşti să se împlinească, spuse Moşul, emoţionat într-o oarecare măsură.

– Mulţumesc, asemenea şi ţie! Serveşte o cupă de şampanie! Dar tot n-am înţeles cum ţi-a venit ideea cu Moş Crăciun şi de unde ai făcut rost de haine, îl  întrebase Lucia pe Domnul X.

–   Un coleg de şcoală m-a rugat să fac pe „moşul” pentru fiul său de 5 ani, iar costumul l-am luat cu împrumut de la magazia şcolii. Nu ştiu în ce măsură l-am imitat, dar pentru mine a fost o bucurie să fiu în pielea lui pentru câteva ore, spuse Moşul, uitându-se la ceas. S-a făcut târziu. A trecut timpul fără să ne dăm seama. Dă-mi voie să mă retrag şi trebuie să-ţi mărturisesc că mă bucur că am reuşit să te cunosc şi că ne vom întâlni şi în zilele următoare.

Oarecum timidă, Lucia îi spuse „La revedere”. Închise uşa.

Moş Crăciun se retrase discret, lăsând în urma sa o undă de tristeţe. Lucia se bucura ca un copil la gândul că Moş Crăciun prin darul său reuşise să-i schimbe viaţa. Acest dar în zilele ce vor veni va purta un nume.

Lăcrămioara

Scriu pentru liniştea mea sufletească, mai bine sau mai rău, dar nu mi-am propus să devin scriitor.