Ascetul

Acțiunea trebuia demarată încă din zorii zilei de luni pentru ca până la sfârșitul săptămânii să fie totul gata, conform planului. Mai întâi deșertă conținutul fiecărui sertar în parte, pe covor, și sortă pe căprării mărunțișurile demne de donat și cele care aveau să ia calea tomberonului. Spre prânz, după o masă rapidă și modestă compusă din două mere, un ardei roșu și trei biscuiți sărați, trecu la operațiunea de ușurare a dulapului de mulțimea de blugi, sacouri, cămăși, tricouri, și cravate în exces, ba chiar și de pijamalele flaușate cu care îl cadorisise maică-sa la fiecare Crăciun și pe care, deși nu le purtase niciodată, nu se îndurase să le arunce.  Prea multe zorzoane, prea multe haine, prea multe obiecte, prea multe sortimente culinare nu fac altceva decât să-ți mențină spiritul într-o stare de astenie cronică datorată bulimiei achizițiilor și într-o stânjenitoare derută, într-o atmosferă apăsătoare prin care înaintezi anevoios, ca un măgar cu spinarea burdușită prin mocirlă. Cel puțin zece dintre cămășile pe care le pusese în sacii care aveau să fie depuși la intrarea în biserică erau nepurtate. Erau atâția oameni nevoiași pe lume și cine știe câte dulapuri de mici, mari burghezi burdușite de haine inutile, care se îngălbeneau în șifonier, neatinse!

Încă din adolescență se gândise la asceză ca la o posibilă evadare din prizonieratul rutinei și din sufocanta rețea de dependențe, care s-a tot ramificat în timp, dar viața îi jucase feste și îi dovedise și lui, ca și altora, că între intenție și faptă e cale lungă și uneori drumul e plin de hârtoape și gropi adânci.  Dicționarele nu erau tocmai consecvente în privința definiției termenului, dar Mihai era decis să dea credit celei care considera asceza ”un mod de viață care exclude excesul sau compromisul”. Renunțase la fumat de trei ani, la băutură de un an și jumătate și la alte stimulente inhalabile de câteva luni.
În ziua de marți avea să mărite mașina. Oricât de extenuantă ar fi fost istoria cu întocmitul hârtiilor, cu alergătura de la un birou la altul, cu inevitabilele controverse cu funcționarii publici, cu tradiționalele încăierări de la cozile de la Circa Financiară, merita efortul.  Asceza te eliberează, îți destupă simțurile îmbâcsite de zarva cotidiană și amețite de goana absurdă după te miri ce dorințe superflue sau false nevoi, îți purifică sufletul vlăguit de atâta vânare de vânt. Viețile noastre au ajuns să fie opace și îmbâcsite ca niște urechi înfundate cu dopuri de ceară, își spunea Mihai în timp ce aduna într-o pungă de gunoi lamele de ras de pe etajeră. Avea de gând să își lase barbă.

Miercuri donă cele două laptopuri și calculatorul mare din birou. Abia joi avea să își dea demisia, iar vineri să rezolve cu mobila. În odaia din mansarda în care avea să se mute nu avea nevoie de mai mult de un pat, comod, de câteva așternuturi, de un fotoliu, de o veioză și de un aparat de ascultat muzică. Muzica, da, era importantă. Avea să-și ia cu el toată colecția de CDuri. De citit urma să citească la bibliotecă; nu avea de gând să mai cumpere cărți, îl deranja ideea că o comoditate cum era aceea de a ține un volum în mână sau în pat, seara, la culcare, era plătită cu moartea unui copac.

Noua lui slujbă era una simplă, care să-l țină departe de tentația performanței și care să-l scutească de inflamarea orgoliului până aproape de pragul infecției așa cum i se întâmplase, adeseori, în postura de șef de departament.  Toate prilejurile de a cădea în ispită trebuiau eliminate, căci toate duceau mai devreme sau mai târziu în același punct mort și la aceeași frustrare, indiferent dacă era vorba despre vreun sortiment de oftică, de vreun resentiment mai explicit sau mai camuflat sau de vreo împielițată de revoltă ori de vreo porție de năduf amestecat cu fiere.  Trebuia să renunțe complet la acel stil de viață în care minciuna era moneda de schimb, iar ceea ce puteai cumpăra cu ea era un elixir care îți otrăvea încet sufletul și-ți distrugea bucuria de a trăi.

În prima duminică de aprilie a acelei primăveri întrârziate era totul gata. Dăruise tot ce avea sărmanilor, renunțase la slujba care îi asigurase un trai mai mult decât îndestulat și își luase un post de infirmier de spital, cedase apartamentul cochet din centru unor rubedenii sărace și donase toată agoniseala lui unor asociații de protecție a animalelor. Își anunțase cele câteva drăguțe de ocazie că va dispărea o vreme. Era pregătit. De când avusese revelația știuse, ca niciodată înainte, ce are de făcut. Doar o viață de ascet l-ar fi putut vindeca de năravul de a se risipi în activități ingrate, care îi sugeau timpul vital ca niște guri de vampir, de păcatul lenei, care îl împingea să ardă gazul la televizor, de meteahna preacurviei și de toate acele obiceiuri care îl mențineau într-o permanentă somnolență a simțirii. Își dorea să fie treaz și viu, cu simțurile purificate, încordate ca un arc gotic, pentru a putea fi apt să-și trăiască revelația, trup și suflet. La întâlnirea cu sublimul nu se face să te prezinți dopat, obosit, sictirit, pe șapte cărări, blazat și șef de întreprindere, cu servietă și cravată.

Revelația se numea Adina. Avea 30 de ani, 50 de kilograme, coapse braziliene și cupa C. Și niște ochi albaștri, migdalați, pe care i-ar fi invidiat și manechinele de la Hustler. Hipersensibilă. Genul sfios, dar receptiv,  zâmbet șăgalnic care poate provoca erecții.  La ora șapte seara, a acelei duminici cu copaci înfloriți, Mihai, eliberat de povara unei existențe agitate și anoste, care îl menținea într-o tensiune nesuferită chiar și în momentele de așa zisă relaxare sau voluptate și îl umpluse de vicii care îi provocau iluzia plăcerii și se lăsau cu forme de sevraj dezgustătoare, îmbrăcat în doar blugi și într-un tricou, fără nici un însemn distinctiv, era pregătit să își încredințeze sufletul PLĂCERII în stare pură.

Era gata pentru întâlnirea cu plăcerea perfectă.

Ilinca Bernea

Scriitoare, regizoare de teatru, doctor în filosofie.
Sunt pasionată de literatura, dansul și teatrul contemporane, filosofiile occidentale și de lumea grecilor antici. Mi-ar fi plăcut să fiu free-runner, e visul meu ratat. Iubesc scolile clasice de pictura flamandă și expresionismul austriac, umorul englezesc, muzica de cameră, mișcarea punk și câteva dintre trupele considerate dark-wave/postpunk. Mă consider un spirit androgin și o adeptă a gândirii sceptice.

ilinkars.wordpress.com/