Ecuația vinului

  (Text înscris la Maratonul Literar – Aprilie, 2016)

”Realitatea e totdeauna
Mai puțin sau mai mult
Din ceea ce ne dorim.
Numai noi suntem mereu
Egali cu noi înșine.”

– Fernando Pessoa

   Lui Pavel Nedelcu, prieten și scriitor 

Cuvintele se rostogoleau fără încetare în sala mare, iar lumina filtrată prin ferestrele înalte pudra halatele angajaților cu o strălucire nefirească. Stăteau adunați în jurul noului intern, un tânăr care le prezenta, acționând diferite butoane, procesul prin care strugurii purtați de benzile transportoare sunt răsturnați în trei cazane mari din inox. ”Și totul cu un simplu buton”, le spuse, ridicând în aer degetul care pornise mașinăria. Cei din jur se priviră cu coada ochiului, apoi aplaudară scurt, câțiva dintre ei reușind chiar să zâmbească. După această manevră, tânărul tehnician acționă un alt buton – din înalt începură să se coboare ușor trei brațe metalice, la capătul fiecăruia în parte, un disc metalic, gros de câțiva centimetri, având rolul, intuit de pe acum de toată lumea, de-a presa și stoarce până și lacrimile boabelor de strugure. ”Mi-amintesc de mama care punea capacul pe oala cu ciorbă”, glumi Marc, care privea din spatele tatălui său, ținându-se de pantalonii acestuia și fiind singurul care, din când în când, mai punea câte-o întrebare tânărului prestidigitator. Râseră cu toții, apoi, când discurile se întorceau din martiriul strugurilor, copilul se smulse de lângă tată-său și alergă lângă primul cazan, de unde culese câteva bobițe pe care le aruncă, jucăuș, în gură. ”Ah, Viognier”, murmură, lăsându-și brațele pe lângă corp și închizând pentru câteva clipe ochii, ca într-un extaz. Tatăl se înroși și-i făcu semn băiatului să se întoarcă imediat. Îi apucă urechea în glumă și îl ciupi scurt. Nu voia ca ceilalți colegi ai săi să creadă că fiul său cunoștea deja toate soiurile importante de struguri. După acest scurt episod, menit să destindă atmosfera și să-i facă pe cei prezenți să schimbe primele impresii, tehnicianul se depărtă de masa pe care era așezat panoul de control al mașinăriei și se coborî la baza primului cazan, unde se afla un furtun ce străbătea toate cele trei recipiente și care, continuându-se sinuos pe suprafața imaculată a sălii, se pierdea în burta unui dispozitiv cubic, din metal, și acesta prevăzut cu tot felul de butoane, care avea rolul de a filtra și grăbi procesul de fermentație a vinului. Totodată, filtrul, căci așa se numea, determina calitatea, aroma, iar pe un ecran minuscul prezenta cât la sută este Marsanne, Syrah, Viognier sau Roussanne. Mai mult decât atât, printr-o tehnologie nouă, mustul era supus unei presiuni menite să determine gustul și valoarea pe care vinul în care urma să se transforme avea să o aibă peste o sută de ani. ”Dar asta este imposibil!”, strigă Marc Dupont, prietenul directorului și cel care se ocupa cu distribuirea la nivel local. ”Imposibil e, răspunse insolitul tânăr, ducându-și degetul la tâmplă, până când cineva încearcă și reușește.” Cu toții rămaseră tăcuți la remarca plină de tâlc.
Denis Alphonse Bernard se născuse și crescuse în Rhône. Glumea tot timpul și spunea că felul său de-a fi se asemăna cu istoria departamentului în care crescuse. ”M-am rupt de jumătatea mea când încă n-apucasem s-o cunosc de-a binelea, fiindcă tatăl ei o trimisese de mică să învețe la Lyon; ne-am separat precum Rhône de Loire.” După absolvirea facultății de viticultură, pe care o urmase mai mult la îndemnul familiei, a intrat ca asociat și om bun la toate pe podgoria tatălui său. Obișnuia să se trezească primul în casă și, rezemat de fereastra deschisă ce cuprindea întinderea de viță-de-vie, citea romanele singurului autor pe care-l simpatiza, de la care simțea că învață și pentru care, atunci când tatăl l-a obligat voalat să urmeze tradiția familiei, a fost aproape gata să dea cu piciorul la toți strugurii și toate butoaiele cu vin din lume și să se retragă într-un cătun unde să scrie și să-și citească cărțile preferate. Îl descoperise pe Hermann Hesse într-un mod cu totul neașteptat. După ce prima dragoste îi fusese luată de sub nas la vârsta de doisprezece ani, fiind un copil precoce, pe care lucrătorii și prietenii domnului Bernard-tatăl îl stimau și apreciau pentru vivacitatea sa, care se manifesta sub forma celor mai ascuțite ironii, a simțit pentru prima oară durerea cea mai acută și mai mușcătoare dintre toate câte există: cea a singurătății. Într-o dimineață cu ploaie, când culegătorii stăteau sub o prelată și fumau țigări răsucite și glumeau între ei, Margot, singura persoană careia Denis i se confesase și-i spusese totul despre Matilde și despre brusca ei plecare la Lyon, îl văzu pe băiat în bătaia ploii, printre rândurile cu viță-de-vie, izbind cu un băț lung în ciorchinii care-i ieșeau în cale. Și-a tras gluga de la pelerină pe cap și a ieșit după el în ploaie. Era în picioarele goale și atunci când alerga, simțea cum tălpile i se afundă în pământul ud. Se opri în dreptul lui Denis. Băiatul era ud până la piele. ”Ce faci aici de unul singur”, îl întrebă, desfăcându-și brațele și cuprinzându-l pe băiat cu pelerina într-o îmbrățișare. ”Margot, crezi c-o să se-ntoarcă?” Femeia înțelese despre ce este vorba și, ca să-l liniștească, îi răspunse că cel mai probabil Matilde va veni acasă în toate vacanțele și că atunci o va putea vedea și, cu învoire de la tatăl său, va ieși să se joace cu el. ”Dar viața mea nu mai are niciun rost fără ea, Margot, știi?” Fără să-și dea seama, Margot schiță un zâmbet pe care băiatul îl observă : ”Râzi de mine la fel ca toți ceilalți”. Îi răspunse că motivul pentru care zâmbea era unul foarte simplu : toată întâmplarea îi aducea aminte de copilăria ei, când fusese îndrăgostită de lăptarul care în fiecare dimineață îi lăsa la fereastra camerei sale o sticlă cu lapte dulce. ”Și ce s-a întâmplat, întrebă băiatul, v-ați căsătorit presupun.” Femeia a roșit și i-a răspuns că nu, bărbatul murise la scurt timp de o boală necruțătoare și, la fel ca el acum, suferise foarte mult, însă ce o salvase se afla într-o carte, într-un roman mai exact, pe care bunica ei i-l dăduse ca leac pentru ieremidele tinereții. ”Despre ce carte este vorba?” se interesă băiatul. ”Vino cu mine înapoi în casă și-ți promit că ți-o voi împrumuta, însă trebuie și tu să-mi promiți că vei avea grijă de ea”.  Romanul se numea Siddhartha, și toate cele aproape o sută șaizeci de pagini Denis le citi într-o singură dimineață. Îl înțelegea pe tânărul Siddhartha, cu care i se părea că seamănă. Și el voia să dobândească înțelepciunea, și el voia să se inițieze în tainele secrete ale vieții, i se părea și lui că natura îi vorbește, în special atunci când se trezea primul, iar de afară nu răzbătea niciun glas omenesc. Însă cuvântul pe care natura i-l susura în ureche nu era același cu cel la care fluviul sfânt îl făcea părtaș pe Siddhartha. El nu auzea Om, cuvântul care cuprindea în sine toată obârșia neamului omenesc, de la primul, cu care această istorie a început, și până la ultimul, în urma căruia, atunci când totul va fi doar ruină, o ușă se va închide pentru totdeauna. Denis auzea peste tot doar numele Matildei.
Deși era un bărbat încă zdravăn, înalt și cu niște umeri lați și rotunzi, Denis Alphonse era singurul care ședea pe un scaun, mai în spate. Îl ascultase pe tânărul care promitea ca tehnologia viitorului să le ușureze oamenilor munca. Strugurii vor fi culeși, apoi purtați pe benzi speciale, răsturnați în cazane speciale, totul avea să fie special, inclusiv produsul final. Îl ascultase și-l urmărise acționând toate acele butoane, însă după ce fiul lui Rolan făcuse gluma aceea care le stârnise tuturor râsul, simțise în genunchi și la încheieturi o durere ascuțită, care-l făcuse să închidă ochii pentru câteva clipe. Se gândea că la cincizeci și cinci de ani durerile de felul acesta sunt mai mult decât normale. ”Și spuneți-ne, dacă mașinăria asta le face pe toate, mai puțin să bea vinul, rolul nostru, cât de curând, va fi să spălăm putina și să ne retragem pe la casele noastre, iar in fiecare dimineață, la prânz, să deschidem câte-o sticlă de Châteauneuf-du-Pape și să ne scărpinăm la ceafă, gândindu-ne cât de departe au ajuns invențiile dumneavoastră și cât de înapoi a trebuit noi să ne dăm ca să le facem lor loc.” Cu toții râseră și se întoarseră spre Denis, care își masa brațele. Se ridică din scaun și se apropie de tânărul imberb. ”În ultima vreme mă gândesc mult la anii copilăriei, știți, începu el să le zică tuturor, continuând să-l privească totuși doar pe tehnician, îmi amintesc de bunicul, care avea un fel al său de a-și ține degetele atunci când era la cules, încât niciun clește nu se încumeta să reteze ciorchinii mai repede și mai bine; ținea un coș împletit dedesubt și îl umplea cu câțiva zeci de struguri în câteva minute. (Ceilalți murmurau și dădeau din cap în semn că așa este.) Apoi, după ce butoiul proptit în curte se umplea puțin peste jumătate, bunica își sumețea fusta înflorată și, ajutându-se de o scăriță sprijinită de gura vasului, sărea înăuntru și începea să frământe sub tălpile-i groase, crăpate, care-o susținuseră atâta vreme pe ea și pe țâncii pe care-i adusese pe lume, strugurii. Ce fel mai juca și mai râdea, câteodată intra și bunicul, iar atunci eu trebuia să cânt la muzicuța pe care mi-o cumpăraseră special pentru ocaziile de acest fel. Râdeam toți trei, iar eu n-am sa uit niciodată mirosul de struguri dulci care se ridica și stăruia în aer mai multe zile pe acolo pe unde călca bunica.” Cât timp vorbise Denis, privirile tuturor se fixaseră sus, dincolo de ferestre, la cerul albastru, pe care câțiva nori scămoșați îl străbăteau în tihnă. Își aminteau vremurile acelea, crescuseră acolo împreună, se formaseră împreună, băuseră aceleași soiuri de vin, nu aveau cum să rămână impasibili la imaginile evocate de Alphonse.
Fiindcă urcase scările destul de repede, se odihni câteva clipe înainte de-a se îndrepta spre recepționera hotelului, care îl observase de cum dăduse în lături ușile batante din sticlă. Holul era foarte mare. În partea stângă, în spatele unui ghișeu înalt, zincat, se afla un panou pe care erau trecute numerele fiecărei camere în parte, iar lângă, atârnate pe un suport, cheile. Din tavan, un candelabru imens își lăsa lumina caldă, filtrată prin zecile de cristale ce se clătinau aproape imperceptibil. Văzând covorul roșu ce acoperea pardoseala până în capătul celălalt, unde începeau alte scări, care duceau la etajele superioare, Denis zâmbi, gândind că aici avea să fie tratat ca un star de cinema. După ce se familiariză suficient cu locul și nu remarcă niciun pericol, apucă cu o mână ceva mai sigură geamantanul și se îndreptă spre tânăra în uniformă, așezată cu un catastif gros în față. Îl întâmpină un băietan de o becisnicie înduioșătoare: purta, ca și recepționera, o uniformă alcătuită dintr-un pantalon negru de stofă, decolorat în zona genunchilor de la nenumăratele purtări, o cămașă albă, scrobită, vârâtă pe jumătate în pantalon, cu mânicele scurte ce lăsau la vedere două încheieturi albe și slabe. Se recomandă drept picolo și, observând nedumerirea de pe chipul lui Denis, se aplecă cu o mână întinsă spre valiză, vrând să o apuce. Denis nu avu timp să reacționeze, fiindcă din stânga sa auzi vocea tinerei care îl invita să se înregistreze. ”Fiți fără grijă, Mateus se va ocupa de bagajul dumneavoastră, răspunse aceasta, apoi continuă, privindu-l pe bărbatul din fața sa, neștiind încă la ce categorie de vârstă să-l încadreze : Domnul dorește o cameră pentru noapte?” Denis se fâstâci. Din filme sau din romanele romanțioase știa că întrebarea aceasta o primeau personajele frivole și cu îndoielnice înclinații, care soseau la hoteluri scumpe, în miez de noapte, cu tinere înfierbântate atârnate de braț. Însă acesta nu era și cazul său. Aproape că se simți nevoit s-o corecteze pe tânără și să-i spună că scopul său era să se odihnească și să se plimbe prin împrejurimile împădurite ale Rhôneului nordic, unde spera să se poată pune iarăși pe picioare după concedierea care îl afectase mult. Plânsese ca un copil în primele zile, însă nu fiindcă rămăsese practic fără niciun ban, activitatea pe care o întreprindea ca enolog la fabrica de vin fiind pentru el singura sursă de venit, ci din cauză că se simțea depeizat, scos pe ușa din dos după aproape patruzeci de ani în care își îndeplinise cu stoicism îndatoririle, făcându-se cunoscut în breaslă pentru talentul aproape înnăscut de-a ști cum să obțină vinurile cele mai fine.
După ce încheie formalitățile și primi cheia de la cameră, o mai privi câteva clipe pe recepționeră. Chipul ei îi amintea de cineva, însă nu știa de cine. Părul, strâns într-un coc la spate, era blond, iar câteva fire răzlețe și ieșite din pieptănătură i se plimbau pe chipul măsliniu, cu ochi verzi. Deasupra buzei superioare, peste care trecea deseori cu limba atunci când vorbea, avea o aluniță discretă. Pe sub cămașă, Denis îi desluși pieptul plin, cu sânii tari. Un lănțișor argintat se pierdea în interiorul micului decolteu. Când se ridicase să-i aducă cheia, Alphonse se înfioră pentru un moment : ceafa mică a fetei, cu perișorii înmuiați în transpirație și răsuciți în mici cocoloașe îl făcură să-și imagineze mâna sa apucând tandru și masând cu vârfurile degetelor suprafața aceea fină. Când întinse mâna să primească cheia, i se păru că fata îi atinse ostentativ palma deschisă cu vârfurile degetelor, pe care le ținu acolo mai mult timp decât era normal. Însă, probabil, doar i se părea.
Avea camera douăzeci și doi. În fața ușii, pe holul lung și îngust de la primul etaj, privi lung în jurul său înainte de-a intra. Îi plăcură de la bun început culoarea pereților și micul balconaș care dădea într-o curte mică, de unde se vedea grădina hotelului. Ceva mai încolo, reuși să zărească o autostradă, pe care mașini mici, încolonate, înaintau în noapte. Denis își ridică privirea și rămase uimit când observă luna, care i se păru mai mare ca niciodată. Împresura grădina de sub balcon cu o lumină albă, candidă, care dădea impresia, atunci când adia vântul, că toate florile au viață proprie, că se zgribulesc și că se strâng între ele șușotind cu greierii și păsările de noapte. După ce își scoase lucrurile din valiză și le așeză în ordine în dulapul din fața patului, pe care era un televizor, Denis făcu un duș rapid, după care se băgă direct în pat. Așternutul era rece, iar când se înveli cu cearșaful alb și satinat, gândi că prin acel pat, sub aceeași învelitoare, privind poate ca și el clarul de lună și ascultând zumzetul vieții de afară, se mai preumblaseră oameni cu care nu avea nicio legătură, pe care nu-i cunoscuse niciodată și pe care nici nu avea să-i cunoască vreodată, tineri care  s-au iubit pentru prima oară, fumând apoi la balcon țigări rulate și discutând despre impresiile avute, bătrâni întrebându-se ți-ai luat medicamentele, da, le-am luat, o mamă îngrijorată din cauza fiului căruia febra nu mai contenește să-i scadă, mami, liniștește-te, dragule, mami e lângă tine. Denis gândi că la fel de bine, toți acei oameni ar putea fi morți. Își spuse : ”Stau într-un pat în care deunăzi a stat cineva care acum nu mai poate sta în niciun pat, în afară de cel de sub pământ”. Adormi cu acest gând și visă, până aproape de dimineață, chipul recepționerei. Stătea întinsă pe un divan roșu, într-o cameră aflată în semiobscuritate. Pielea, care continua să strălucească, era de culoarea gingiei de leopard. Se sprijinea în cotul drept pe mai multe perne care, atunci când se răsucea, scârțâiau ca zăpada de sub ghetele unui străin. Cu cealaltă mână își acoperea sexul. La picioarele ei, pe pat, dormea un cățeluș făcut ghem. În vreme ce Denis îi citea de pe niște foi, fata se mângâia și din când în când gemea ușor : ”…mi-aș fi putut aținti privirea la fereastra ta până te-aș fi zărit, în camera luminată, trecând dintr-o parte în alta, cufundată în treburile tale. aș fi putut cumpăra o trusă de geometrie ca să măsor cu precizie pașii tăi și să pot astfel călca numai pe ei. ți-aș fi putut trimite flori, scrisori, ți-aș fi putut scrie o carte, un volum de poezii, aș fi făcut un film, aș fi compus o melodie, dar tu ai vrut doar să lași pe cerul meu întunecat un zmeu multicolor, care să planeze la întâmplare și care să fie promisiunea unei noi zile însorite. tu n-o să mă iubești niciodată; sunt un om singur, iremediabil de singur, odată cu dispariția ta mi s-a refuzat o altă inimă. organul palpitând ușor e în buzunarul hainei tale, printre chei, ambalaje, biletul de tramvai și degetele tale strânse ca să se încălzească. îmi imaginez niște ființe din viitor, care vor veni cândva pe planeta asta tărcată, distrusă de turpitudinea seminției noastre, de lăcomie, ură și, cea mai rea dintre toate, indiferență. mi le imaginez pe aceste creaturi fantastice găsind rândurile pe care tu acum le asculți și, tălmăcindu-le în limba lor complexă și de neînțeles, făcând din literele acestea încinse ca un fier înroșit, cu care stigmatizezi și martirizezi epiderma, următoarea Iliadă, următoarea Divina Commedie, următoarea Eneidă, Epopee a lui Ghilgameș, s-ar ridica o cultură și o civilizație pe cuvintele mele, s-ar preda în școli, aș fi tradus și comentat, mi s-ar atribui intențiile cele mai nebănuite, când tot ce-am vrut a fost să-mi plâng durerea precum un lup căruia i s-a prins laba într-o capcană năucitoare, într-o noapte cu lună plină.
Se trezi obosit, cu un gust amar în gură. Peste noapte se făcuse mai rece, și fiindcă nu inchisese balconul, acum avea nasul înfundat. Își făcu o cafea. Se îmbrăcă sport, își puse într-un rucsac câteva fructe, agenda de buzunar și termosul. Când ieși, privi scurt înspre ghișeu, sperând c-o va zări de fată, însă cea care îi zâmbi și-i dădu bună dimineața era una nouă. ”Probabil că azi-dimineață a ieșit din tură”, murmură Alphonse.
Spre deosebire de partea sudică, unde se născuse și își petrecuse cea mai mare parte din viață, Rhône-ul nordic era mult mai împădurit. Temperatura era aici mai coborâtă pe tot cuprinsul anului: de aceea se și obțineau vinurile cele mai tari. Pe când era copil, Denis avusese un prieten, Marc, care acum întreținea fabrica de vin din partea aceasta a departamentului. Nu își mai putea aminti trăsăturile sale din copilărie, însă spera totuși ca reîntâlnirea să le readucă amândurora cheful de a povesti îndepărtatele zile fericite când se întreceau cu bicicletele printre rândurile cu struguri, cu toți culegătorii pe urmele lor, dornici să-i ciomăgească.
Se abătu de la drumul care-l purta spre fabrică, și se avântă în pădurea de fagi ce se ridica înaltă în dreapta lui. Îi plăcea foșnetul frunzelor atunci când le călca. Se așeză pe un buștean și își încordă, închizându-și ochii, toate simțurile. Prin dreptul pleoapelor strânse începu să se înfiripe o amintire. Era la bunicul său în vizită. Cu toții stăteau așezați în jurul mesei și mâncau. Se scăpau înjurături, peste masa din lemn, carafa era purtată dintr-o mână în alta. Singur într-un colț, Alphonse îi privea din vis pe toți oamenii aceia. Auzi glasul bunicului său, pe care însă nu-l putea vedea. ”Mergi în ogradă și dă-i Marianei ceva de mângare, Alphonse”. Băiatul se repezi la mâna întinsă a bunicului, care ținea câteva resturi de morcovi fierți. Le luă, apoi își încălță la iuțeală bocancii și ieși afară. Mariana era iapa lor. Era bătrână, cu un pântec imens, care atunci când ostenea de la atâta tras la căruță se contracta și dilata ca o pungă în care sufli și apoi tragi aerul înapoi în plămâni. Alphonse o prefera pe Mariana oricărei alte orătănii din ograda bunicului său. Animalul se lăsa mângâiat, ronțăia resturile direct din palmă. Avea o culoare brună și un nechezat pe care Denis i-l recunoștea cu mult înainte ca animalul să frământe din copite în fața porții. După ce-i apucă bucățelele de morcov din palmă, având grijă ca din întâmplare să nu muște și mâna micuță a lui Alphonse, calul începu să facă mici rotocoale pe loc, în semn de mulțumire pentru gustarea primită. Băiatul se amuză și își spuse în gând că bunicul nu avea de ce să se supere dacă el și Mariana făceau o plimbare prin împrejurimi. Eliberă lanțul calului și, poticnindu-se de câteva ori, reuși să sară pe crupă. Se apucă cu ambele mâini de coama mătăsoasă care mirosea a fân. Ieșiră în drum și lovi ușor animalul, care începu să meargă la trap. După ce lăsă câteva case în urmă, Alphonse schimbă direcția înspre troița care se afla aproape de ieșirea din sat. Când ajunse acolo, opri calul câteva clipe în fața troiții, ca să își facă sfânta cruce. Se afundară în câmpia ce se întindea dincolo se șosea, lanuri de porumb se zăreau în depărtare. Cuci se auzeau cum cântă de pe crengile salcâmilor înalți care străjuiau de o parte și de alta șoseaua șerpuitoare. De-odată, pe deasupra capului lui Denis, trecu un corb. Se lăsă atât de aproape, încât băiatul îi simți parcă fâlfâitul aripilor peste creștet. Mariana, pe care plimbarea o cam plictisea de ceva vreme și tot întorcea capul, făcând semn că ar vrea să întoarcă spre casă, din cauză că privea numai în pământ, se sperie teribil când văzu umbra păsării, o pată neagră ieșită ca din pământ, trecând în viteză pe sub ochii ei urduroși. Se ridică brusc pe copitele din spate, dându-l pe Alphonse de-a berbeleacul. Băiatul, fiind luat pe nepregătite, nu apucă să-și dispună în cădere brațele în așa fel încât să se apere de căzătură, izbindu-se cu tâmpla de o cărămidă.
Alphonse deschise ochii. Porticul pe care crengile fagilor înalți îl alcătuiau deasupra capului său fremăta ușor. Zări printre peticele de cer mai mulți nori de vată. Se ridică și își continuă drumul. După ceva timp, printre trunchiurile copacilor începu să se vadă, ridicându-se ca un munte în mijlocul pădurii, fabrica de vin a lui Marc. La poartă își dădu numele și cât paznicul merse să-l anunțe, se gândi la recepționeră. Ce-ar fi dacă aș invita-o la cină, se gândi. ”Aș putea să îmbrac fracul și să cer ospătarului o sticlă la frapieră.” Râse. ”Moș tâmpit, una ca ea nu are să se uite la tine.”
Paznicul se înapoie cu un bărbat scund și îndesat, cu o mustață neagră ce-i juca sub nasul roșu de băutură. Acesta, politicos, îi spuse că la acea fabrică nu există niciun Marc și că fabrica aparținea domeniilor abatelui Motinguer. Alphonse rămase descumpănit. Din depărtare se auzea sirena unei ambulanțe. ”Ce o fi și cu Marc ăsta, își spuse, își trimite angajații să-i gonească vechii prieteni”. Se răsuci pe călcâie și plecă. Sirena se auzea tot mai aproape. ”Cel mai bine ar fi să…”. Nu-și termină fraza, fiindcă ambulanța, scoțând un scrâșnet lung pe asfaltul crăpat, se opri în dreptul său. Din ea coborâră șoferul și…recepționera. ”Domnule Rodinguet, îl sondă ea, apropiindu-se amenințătoare cu un obiect asemănător cu un pistol, doar că ceva mai mic, de el, în sfârșit v-am găsit, faceți bine și veniți cu noi”. Nu-l lăsară pe Alphonse să îndrepte greșala. Numele său nu era Rodinguet. Tranchilizantul părăsi țeava pistolului și i se înfipse în coapsă. Ameți și căzu. Se vedea ca prin ceață ridicat și urcat cu targa în ambulanță. Înainte de-a porni, mai auzi doar cuvintele recepționerei: ”Bunică-su, ceva de genul, mare enolog. Mort într-un accident. S-a sufocat la fabrica de vin din cauza unei scurgeri de dioxid de carbon. De atunci, din pricina șocului, domnul Rodinguet și-a pierdut mințile. E închis aici de peste douăzeci de ani.
Ambulanța a întors și, fiindcă între timp soarele se ascunsese pe jumătate în spatele pădurii, Marc aprinse farurile.
Porniră.

Laurentiu Daniel

Citesc. Scriu. Si nu stiu pentru cat timp.

www.facebook.com/laurentiudaniel.ginghina