La ceas de graniță (fragment)

A trecut trenul.

Încet, pe șinele rotind ca unse s-au fluturat ușor scântei de foc. Aceasta e imaginea pe care o am când închid ochii, în încăperea mea de vagon de cușetă, singur, tupilat în plapuma trasă bine peste mine. Se mai încheie încă o zi. Poate de dimineață, atunci în mijlocul somnului dulce, o să mă trezesc cu aceleași sclipiri care se strecoară până la mine dintre razele călduțe ce picură printre răbrelele jaluzelelor, niciodată închise bine până la a se încăleca una peste alta. Uneori îmi trec mâna peste o bună parte din perdeaua metalică ca să simt cum tremură sub ea, un alt fel de sacadat grăbit dat de un alt fel de tren, unul aflat acum peste ferestrele prăfuite și care nu face decât ruta între un bine definit început și un foarte clar sfârșit, baza de la care începe să apară ca mascat, coșul de gunoi.

Am bilet de Suceava. De câte ori îl citesc în mine parcă tremură brazii codrilor și săgețile bătăliilor din strămoși se înfig țepene în cadrul feros al mijlocului meu modern de transport, care dacă până acum nu și-a deșirat legăturile dintre vagoane și nu și-a răsuflat din corp șuruburile și lipiturile de sudură (adesea turnate sub duhneală etilică), atunci la adăpostul armat al foștilor străjeri, alias bravi haiduci pur sânge, își poartă zdravăn de bine și cu o mare vitejie toată călătoria și pe mine la loc sigur, odată cu ea.

Fără frică, legănatul meu necontrolat în acest pat de împrumut îmi aduce foarte aproape aminte de perioada intrauterină, când făptura mea era purtată și tot așa de constant legănată de pe-un picior al mamei pe un altul, ori de câte ori în acele aproape nouă luni fără vreo două mai exact, se ridica pe cele două membre inferioare și făcea ce fac, printr-un mod natural, toți bipezii. Probabil ca și atunci, în pântecul mamei, aud la fel de distorsionate sunetele urlate și scârțâite ale roților ca și al prinderilor ce saltă periodic îmbinările de linie. Te-duc-te-aduc! Nici un cântec de leagăn nu e mai dulce, s-ar putea poate compara doar cu graiul ce mă va întâmpina în gările dintre Suceava și Botoșani. Acolo parcă cântă mierla, duios și arhaic cu aer simplu duhovnicesc. Te-duc-te-aduc! iar astfel dispare fantezia muzicală în huruitul legănatului.

Îmi place „Trenul Foamei” așa cum mi-a plăcut de mic. Atunci mă cățăram peste bunica și peste ceilalți pasageri, dar nu la cușetă ci acolo cu tot poporul, la clasa a doua, printre plase de rafie și miros tăios de brânză sărată. O, ce mai puțea a țăran! Dar mie nici că-mi pasă, somnul meu acapara toată bancheta de patru locuri și liniștea curgea, la îndemnurile bunicii ca și a doamnelor din compartiment și moțăiam cu toții fără alte temeri pe ritmul bălăngănat al vagonului.

Țin minte micile tăblii numerorate crescător. Erau pe alocuri șterse și murdare de jeg. Iar containerul de gunoi lipsea mai mereu din compartiment. Pâlpâitul neonului era deranjant dar cumva făcea un cuplu perfect cu zgomotul șinei, încât după o călătorie Botoșani-Timișoara îți reveneai abia a treia zi după ce prindeai sub picioare nemișcarea unui teren static. Era „trenul foamei” veșnic înghesuit. Plin până la refuz. Bagajele tronau pe holuri. Controlorul ajungea cu greu să-și manifeste funcția și dacă erai fără bilet mergeai înspre toaleta vagonului cu domnul controlor și acolo, loc tactic ales căci nimeni nu vroia să fie în apropiere măcar, darămite în ușa cabinei de toaletă de unde provenea un parfum pe care poate turtă de beat îl puteai refuza în nări, acolo deci se tranzacționa suma unui bilet care să te ducă cu buzunarele încă destul de pline la destinația dorită. Eu eram prea mic pentru a vedea direct cum se proceda toată învârteala aceea iar locul cu pricina îl evitam fiind stăpân pe mine, atât cât poți fi de stăpân la o vârstă fragedă, încât de la atâta concentrare asupra interiorului intestinelor mele, rămâneam apoi o zi balonat și-n imposibilitate. Plăcute amintiri, când țin minte că un taică, cu căciulă de Astrahan și urechi lungi ieșite pe după dânsa, de i se vedeau pe sub blăniță niște șuvițe neclăite de păr neordonat, și-a făcut bine merci treaba mică pe ușa cabinei de toaletă că doar pe om îl scăpau nevoile astea și Șeful Controlor cu un cetățean „discutau” în budă. Altă dată, și printre puținele ori când, cu bunica de mână ne fofilam câș-câș până la toaletă, țin bine minte cum era blocat culoarul de un munte de frigider, de întrecea un metru încă bine de tot, deși bunica îl depășea îl înălțime și eu priveam în sus să îi văd capătul.

Orice perindare afară din compartiment era un nou loc de a mai descoperi ceva. Eram mut de uimire când vedeam cum câte un bărbat punea mâna pe sub fusta unei femei ce ieșise pe culoar la o țigară, cu poate soțul rămas dormitând pe bancheta mirosind a piele bătătorită și a scame transpirate. De obicei femeia rămânea toată noaptea în compania individului iar când trebuia să coboare din tren își trezea bărbatul, amețit poate încă de somn sau poate și de ceva ce ajută să adormi, și își cărau bagajele târâș până la ușă, unde femeia era aia înhămată ca un catâr ce suie la munte, cu plase de rafie din care împletitura stătea acuș a pocni, în special pe la încheieturi. Toți călătorii odată coborâți pe peron aveau dâre de nădușeală pe fețele lor, de la efortul de-a apuca cârdul de bagaje din compartimente, de-a le târî până la ușa vagonului, de la oboseala de a-și supraveghea bagajele când treceau anumiți călători călcând la propriu în picioare troienele de geamantane și plase, călători ce se perindau mereu dintr-un capăt de tren într-altul, parcă goniți de hăitași. După ce trenul șuiera de câteva ori anunțând apropierea gării și frâna cică mai cu tact că să nu-și răstoarne conținutul, tot se revărsau echilibrele pasagerilor unele peste altele sau peste bagajele care se întâmplau să alunece în direcția de mers. Îi vedeam de la geam pe cei coborâți cum se chinuiau să se îndepărteze cu grabă mare de vagoane. De-atunci mi-am promis să nu călătoresc cu toată casa după mine, nici în tren, nici cu altceva, dar în special cu trenul. Și mai e și grija purtată fiecărui bagaj, riscul de a nu ți le fura careva, cum amenința veșnic bunica când spunea că omul care călătorește singur și ațipește puțin, se poate foarte bine trezi fără nici un bagaj, chiar de sub nasul lui. Așa circulau vorbele dacă mergeai undeva cu trenul. Astfel că bunica, se împrietenea la cataramă cu alte bunici, mămici, tătici și cupluri proaspăt căsătorite. Cum eu dormeam beneficiind din plin de condiția mea de copil ce ocupă puțin și cântărește cât un sac de cartofi căci făceam ce făceam că ajungeam să-mi întind picioarele pe ceilalți pasageri, bunica profita de afiliația nouă cu domnii din compartiment și trăgea de obicei un somn ca de veci. Moțăia cu sforăituri de om bătrân și fumător. Culmea era că pe tren nu obișnuia să fumeze. Dar politică tot făcea. Adică ce alt subiect de vehiculare largă putea aborda, și mai ales cu niște necunoscuți. De cele mai multe ori îî punea pe toți la punct când era vreo contradicție de opinii politice. Și avea întotdeauna ca un as în mânecă facultatea ei, munca ei de economist-șef și funcțiile pe care cu puțin timp înainte să mă nasc eu le deținea. Să fii director economic la combinatul din Reșița era ceva, sau peste toată partea de vest a cinematografelor, la care se mai adăuga și conducerea unei firme de import-export. Avea bunica un palmares impresionant pentru mai toți ceilalți pasageri pe care îî puteam noi întâlni, în toți anii de călătorit împreună cu trenul.

Toată poliloghia discuțiile din compartiment era pe un ton acut, calculat de rece și înfiorător. Răsuna în mine ca o emisiune de telejurnal transmisă dintr-un studiou mișcător, de unde peisajele ce-mi treceau prin fața ochilor, de acolo din spatele geamului erau parcă o înlănțuire de picturi peisagiste unite prin viteza cu care trenul părăsea un cadru și intra în altul. Așa zis patul sau de fapt ce ținea loc de pat, adică mai precis canapeaua de mușama de la clasa a doua sau fotoliul de pânză bordeaux de la clasa întâi, căci condiția biletului era strâns legată de bugetul bunicii din acel an, mă ținea cumva ascuns de societatea oamenilor mari, ferit de zgomotul dezbaterilor prin „te-duc, te-aduc-ul” repetitiv ce venea ca un mir peste urechile mele lipite cât mai strâns de tapiseria culcușului și doar astfel reușeam să adorm.

Ioana Bianca Miulescu

DomnisoaraMi