La capătul drumului

(Text înscris la Maratonul literar – aprilie, 2016)

Mircea a ajuns după-amiază în capitală și s-a cazat la Intercontinental. Cei de la recepție care îl știu de multă vreme, abia l-au recunoscut. Și-a lăsat barbă și poartă ochelari fumurii. În ultimele luni a slăbit și pare mai înalt. E tăcut și distant. Se știe că de ani de zile, ori de câte ori vine la București, în interes de serviciu sau pur și simplu ca să se plimbe, stă în același hotel și, pe cât posibil, la același etaj. Al unsprezecelea.
De sus, de pe terasă, se aude vag zgomotul străzii. Mircea privește în gol. Orașul se întinde de jur împrejur, până hăt departe, dar el nu-l vede. Bărbatul și-a făcut un plan și e hotărât să-l respecte. Se apropie cu pași mici de balustradă.
Retrăiește momentele importante ale vieții lui. Ziua în care a întâlnit-o pe Irina, călătoria în Italia și lupta lor disperată cu o boală teribilă. După ce ea n-a mai fost, el a încercat din răsputeri să meargă mai departe și s-o uite. A fost ultima ei dorință. S-a străduit, dar n-a reușit. Dorul l-a îmbolnăvit. Și când a înțeles că fără ea, viața lui n-are niciun sens, a decis să plece.
Oftează, își face cruce, se apleacă peste balustradă și trece dincolo.

_ Ce-nseamnă să fii enolog?
Nedumerirea Irinei, tânăra pe care abia a cunoscut-o, e sinceră și amuzat, Mircea îi răspunde ca la carte . Are un ton de profesor care vrea să se facă bine înțeles. De fapt, nu e prima oară când întâlnește pe cineva care nu cunoaște termenul.
_ Enologia e știința, arta și tehnica de a produce vinul.
_ Aha. Interesant. E artă și știință în același timp. La fel e și arhitectura mea. Dar de ce enolog și nu vinolog?
_ Spune-mi cum vrei! Nu contează! Termenul vine din greacă. Oenos înseamnă vin.
_ Acum e clar.
_ Și mai trebuie să știi că un enolog sau un oenolog, urmărește evoluția vinului. Îl analizează cu atenție de parcă ar fi o ființă care se naște, crește, se maturizează și uneori moare.
_ Vinul ca ființă? La asta nu m-am gândit! De fapt, da, ai dreptate. Nu e cazul meu, dar unii consideră că vinul le poate fi cel mai bun prieten.
_ Și mai mult. Enologul se poate întoarce în trecutul vinului sau poate să-i prevadă viitorul.
_ Adică ești un fel de istoric combinat cu un fel de ghicitor?
_ Doar în ceea ce privește vinul. Așa mi-a fost dat. Mi-am petrecut copilăria într-o vie. Era via bunicului și a străbunicului meu, undeva în Transilvania, într-o zonă de deal. Copil fiind m-am jucat adesea printre butoaiele imense din pivnița bunicului meu. Și tot el m-a învățat multe. Mi-a repetat adesea că vinul e ca omul. Fiecare soi are și părți bune, și părți rele.
_ Dacă tot ești ghicitor, poate că știi să-mi citești în palmă?
_ S-ar putea să știu.
Irina îi intinde zâmbind o mâna mică și delicată. Mircea intră-n joc. Ia mâna tinerei pe care abia a cunoscut-o și o privește cu atenție. Irina e minionă, slăbuță și are o mână ca de copil. Ochii ei negri, expresivi și pătrunzători îl cercetează cu atenție. E clar că n-are răbdare.
_ Hai, spune ceva. M-ai făcut curioasă.
_ Să-ți spun, să nu-ți spun?
_ Spune odată! Ce vezi acolo?
_ Bine, hai să-ți spun. Fii atentă! Ai grijă de sănătatea ta fiindcă linia vieții tale mi se pare cam scurtă. În rest nu văd nimic important.
Tânăra își retrage mâna ca arsă. S-a speriat, e clar că previziunea lui Mircea a înspăimântat-o fiindcă s-a albit la față. Bărbatul se simte obligat s-o liniștească.
_ Iartă-mă. Habar n-am să ghicesc. N-am știut ce să spun și… Am făcut o glumă proastă!
_ De fapt, n-aveai cum să știi, dar mama mea n-a trăit prea mult. Doar treizecișicinci de ani. Mă tem să n-o moștenesc. Se pare că-i semăn. Când a murit, eu eram mititică. Mergeam la grădiniță. Și totuși n-am uitat-o. Uneori am visat-o, alteori am simțit-o lângă mine. Săraca mama!

În luna de miere au fost la Florența. Au ales un hotel aproape de gară. Și nu întâmplător.
Cu vreo două luni înainte de nuntă, Irina și-a cumpărat o carte bine documentată despre Toscana. O carte cu de toate. Cu hărți, poze, informații amănunțite despre muzee, biserici și locuri deosebite. Apoi a pregătit călătoria cu grijă, de parcă ar fi avut de trecut un examen important.
_ Unde mergem azi?
_La Siena. E destul de aproape. Trebuie neapărat să ajungem acolo.
Au coborât din tren în gara Siena, o gară mult mai modernă decât se așteptau, și au întrebat cât e de mers până în centru. Cineva le-a răspuns “puțin” și au mers mai bine de două ore până în piața cea mare a orașului, a cărei măreție și frumusețe le-a tăiat răsuflarea. Au stat la soare, au mâncat pizza și înghețată și au vizitat orașul pe îndelete.
_Azi încotro?
_ Ceva mai departe. La San Gimignano.
Au luat un tren, l-au schimbat cu un autobuz care abia s-a târât pe un drum șerpuit de o frumusețe rară, s-au plimbat de colo colo prin San Gimignano și s-au despărțit tare greu de vechea cetate cu turnuri și cu străduțe înguste.

_ Azi încotro?
_ Azi îți propun să stăm acasă. Mă rog, un fel de a spune acasă. Vizităm Florența.
Evident, pentru Florența au avut nevoie de mai mult timp. Apoi s-au întors la gară. Și a urmat o vizită la Lucca. Un oraș cetate care i-a așteptat cu toți castanii înfloriți.
Mai aveau multe de văzut, dar săptămâna lor de miere era pe sfârșite. S-au iubit, s-au plimbat și au gustat câteva vinuri toscane alese de Mircea, dintr-o enotecă din apropierea hotelului. S-au împrietenit cu proprietarul magazinului care, impresionat de cunoștințele românului a hotărât să viziteze România și să testeze vinurile recomandate de Mircea.
Toscana i-a îmbrățișat cu căldură și le-a făcut o mulțime de surprize așa că s-au desprins tare greu din brațele ei. Și i-au promis să n-o uite.

Și viața lor a mers mai departe. Cu bucurii, cu planuri, cu probleme.
Le e bine împreună și amândoi își doresc copii. Amândoi vor o familie mare fiindcă și el, și ea au fost singuri la părinți. Mircea se visează tată de fetițe. Uneori și-o imaginează pe fiica lui cea mare. Râde tot timpul și inventează jocuri, cuvinte, personaje. Nu stă o clipă locului. E curioasă. Vrea să știe, să înțeleagă, să se bucure. Al doilea copil e tot o fetiță. E exact ca și mama ei. Cuminte și timidă.
Irina își dorește doi băieți care să semene cu tatăl lor. Să fie la fel de inteligenți, de buni și de tandri.
Și totuși ceva nu e în ordine. Irinei i-a dispărut pofta de mâncare și se simte epuizată, tot mai epuizată. N-o doare nimic, dar noaptea transpiră abundent. Dimineața se trezește lac de apă. Precis că ceva nu e în ordine. Își face analizele și descoperă o leucemie agresivă. Și toate visele lor se năruie brusc. Irina mai are de trăit doar câteva luni. I-a mai rămas foarte puțin timp.
Mircea nu poate să accepte că soția lui e condamnată la moarte. Trebuie să existe pe undeva un medicament salvator. Îl caută îndârjit.
Disperat, se străduiește s-o susțină, dar situația se agravează cu repeziciune. Stă de vorbă cu medicii și înțelege că nu se mai poate face nimic pentru soția lui.

După ce Irina, n-a mai fost, Mircea a încercat să-i respecte ultima dorință. S-a străduit să-i facă curte uitării. Dar uitarea nu i-a dat atenție. I-a întors spatele, sătulă de insistențele văduvilor de toate vârstele.
De fapt, Mircea trebuie să decidă ce-și dorește. Vrea să-și continuie viața sau vrea să-i pună capăt? Spre deosebire de soția lui, el poate să aleagă. Sau i se pare că poate să aleagă.

Monica Patriciu

Mishamona