Mon roi – Dacă mă iubeşti, lasă-mă să trăiesc!

„Mon roi” este al patrulea film regizat de Maïwenn – fosta soţie a lui Luc Besson.

După ce l-am văzut pe Vincent Cassel în Mesrine (Inamicul public numărul 1 şi Instinct de criminal), Lebăda Neagră (Black Swan) şi La Haine, trebuia să-l văd jucînd şi în această producţie din 2015, care oricum îmi fusese recomandat de doi prieteni apropiaţi.

Mon roi este o poveste de dragoste dintre o avocată, Tony, şi un patron de restaurant, Georgio. Tony este jucată de Emmanuelle Bercot, care a luat premiul pentru interpretare feminină la Cannes.
Tony îl ştie din vedere pe Georgio din studenţie, îl remarcase ca playboy (mare afemeiat) în barul în care lucrase ea picoliţă. Douăzeci de ani mai tîrziu îl recunoaşte într-un club. (Vă daţi seama, pe voi nu v-ar recunoaşte vreo femeie nici după cinci, dar, Vincent Cassel are figura aia de bad boy, greu de uitat). Tony îi aruncă priviri peste ringul de dans, el o remarcă de asemenea, apoi ea se duce la masa lui şi în joacă îi face gestul pe care obişnuia să îl facă el fetelor pe-atunci: îşi vîră degetele în frapieră şi-l stropeşte pe faţă. El este destul de surprins, pentru că după atîta timp nici măcar nu-şi mai amintea de acest gest, dar puţin mai tîrziu, într-o conversaţie, ea îi spune: “le stropeai ca şi cum le invitai să se culce cu tine”. Dintr-odată gestul ei copiat capătă semnificaţia unei invitaţii căreia Georgio îi dă curs.

Filmul oscilează mereu între prezent – Tony aflată într-un centru de recuperare locomotorie –, şi flashback-uri din trecut, piese de puzzle din care, puţin cîte puţin, înţelegem ce fel de relaţie există între cei doi.

În planul “prezentului” filmul debutează cu accidentul ei pe o pîrtie de ski, urmat imediat de nişte întrebări aluzive ale unei doctoriţe: insinuează că deprimarea/subconştientul ar putea fi (latent) în spatele accidentului. Cu alte cuvinte acesta a fost “semi-provocat” sau mai mult decît atît. Scenaristul preferă să lase această întrebare (a fost sau nu o tentativă de sinucidere?) fără răspuns. Eforturile de recuperare, imobilitatea genunchiului, durerile prin care trece – sînt imagini care te încarcă negativ şi care contrastează cu veselia flashback-urilor “de dincolo”. Ştim cu certitudine că se va întîmpla ceva rău. Fericirea va fi de scurtă durată, nu avem nici un dubiu, aşa cum nu avem nici un dubiu care dintre cei doi va fi vinovat de eşecul relaţiei.

El este exuberant, miştocar, plin de energie: vorbeşte la masă, pe stradă, face glume oriunde, chiar şi în pat – unde nu are nici un fel de inhibiţie. Este aproape opusul ei. Mi-am dat seama de-abia la final că în nici o scenă ea nu vorbeşte obscen dar faptul că tolerează limbajul lui, dă senzaţia că o face.
Georgio pare că ar vrea în sfîrşit să renunţe la viaţa zbuciumată de pînă atunci, fapt şi mai evident cînd îi spune că ar dori un copil de la ea. (Cum zice Brian Adams “you really love a woman when you can see your unborn children în her eyes”). Şi cu toate astea, odată cu sarcina ei (urmată de o cununie civilă) relaţia ia o turnură urîtă. Nu vă povestesc însă chiar tot filmul. Pentru ea, relaţia devine un fel de capcană a vieţii, e asemeni unui animal care şi-a prins piciorul într-un lat şi simte nevoia să şi-l roadă pentru a scăpa cu viaţă.

E un pic de neînţeles ce îl face pe el să tot revină la ea. Evident, nu poate să se schimbe, nu poate fi altul decît a fost pînă la ea. Femeia ideală nu l-a putut aduce pe calea cea bună, dar nici cel care a fost înainte nu mai e. Se află la rîndul lui într-un fel de purgatoriu pentru tot restul vieţii. Înainte să se fi întîlnit, el era 100% fericit cu viaţa lui aşa cum era ea. Faptul că el îşi pierde veselia, face filmul de două ori trist. A rămas doar gura de el – este probabil motivul pentru care ea zîmbeşte la ultima scenă.

https://www.youtube.com/watch?v=5hpRsa_doS4

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.