De ce, se întrebă ridicând privirea spre cer, chiar în momentul în care soarele se ascundea în spatele unui nor rotund de mici dimensiuni, nu pentru a-l introduce pe Dumnezeu în discuție, întrucât aceea nu era o discuție, mai degrabă un monolog sau un solilocviu, întrebarea fiind, deci, una retorică, ci pentru a-și relaxa puțin gâtul, care îi amorţise câtă vreme completase formularele necesare sub ochii reprezentanților legii și ai ordinii, adică, pentru a le da un nume mai ușor de recunoscut, sub ochii celor doi polițiști. Aceștia, înainte de a afla motivul pentru care N. venise și chiar înainte ca acesta să îi salute, ba chiar deîndată ce intră pe ușa edificiului, îi indicară cu arătătoarele, amândoi în același timp, un maldăr paralelipipedic de hârtii albe, flancat de un pix cu pastă neagră, legat cu un subțire lanț de metal de un suport de plastic, lipit de blatul neted de lemn a biroului.
Completaţi un formular!
Bună ziua, spuse N. încercând să pară politicos.
Completaţi un formular întâi!
În fața unei atât de categorice dispoziții, peste care nu se putea trece nici măcar pentru a se schimba un salut, care nu ar fi durat, probabil, mai mult de câteva secunde și nu ar fi conținut decât iluzia unui interes formal pentru starea interlocutorului, așa cum mereu se întâmplă între persoanele politicoase, un Bună ziua poate fi urmat de Cum mai merge sau Ce mai faceți, deși e adevărat că asta ar presupune o cunoaștere preliminară, o circumstanță anterioară care să ne permită să afirmăm, Îl cunosc din vedere, sau Ne-am mai întâlnit o dată, dar eram pe fugă (întrucât mai mereu suntem pe fugă, prinși în ritmul nebun al societății civile, care nu ne lasă timp nici pentru a ne da bine seama unde ne aflăm sau în ce direcţie ne îndreptăm în fiecare moment al unei zile, de aceea se întâmplă ca deseori să dăm nas în nas cu oameni la fel de dezorientați ca și noi, iar atunci ridicăm vocea și gesticulăm nervoși, niciunul nu e mai puțin deconcertat decât celălalt, Ce nu te uiți dom’le pe unde mergi, Eu m-am uitat, dumneata ești de vină, Dacă eram eu de vină, aș fi recunoscut, În fine, s-o lăsăm baltă, adevărul e că și eu mă grăbeam, Păi și unde vă duceți așa grăbit, Habar nu am, dar am o treabă urgentă de rezolvat, Și eu la fel, Unde, N-aș putea spune, dar mă grăbesc, în plus, nici eu n-am avut timp să-mi dau seama bine), iar când circumstanța lipsește, ca în cazul de faţă, un Cum mai merge nu ar fi fost poate potrivit întrucât N. nu se mai întâlnise cu polițiștii în trecut, deci nu ar fi putut afirma că îi știa din vedere, însă măcar un Cu ce vă putem ajuta sau Cu ce problemă pe la noi ar fi putut spune, iar N. ar fi putut atunci explica totul, sau măcar o parte, înainte de a scrie orice, întrucât avea nevoie de lămuriri de ordin procedural, însă în fața unei atât de autoritare dispoziții, spuneam, sau, mai degrabă (dacă N. ar fi luat în considerare expresia polițiștilor și tonalitatea vocilor lor), în fața unui ordin atât de categoric, N. trebui să se conformeze și să se aplece cu răbdare asupra formularelor, gândindu-se că, odată dusă la capăt formalitatea birocratică, polițiștii s-ar mai fi binedispus.
Se așeză la birou (de fapt, o masă de lemn nu prea comodă), luă pixul în mâna dreaptă și începu să completeze spațiile punctate, încercând să rotunjească bine fiecare literă pentru a facilita munca celor care ar fi descifrat mai târziu datele. Poate au și un spațiu pentru salut, își spuse N. mai mult pentru a glumi cu sine însuși, nu pentru că ar fi fost momentul potrivit pentru glume, ci pentru a se mai îmbărbăta. Până la urmă, dacă așa se proceda, nu avea de ce să protesteze. N. se supunea legii, pentru că legea era singura entitate care îi mai putea oferi, deși un însoțitor din ce în ce mai rar, ca un bătrân căruia picioarele nu îi mai permit să iasă din casă, un sentiment de siguranță. Celor care îţi oferă siguranță, acea siguranță distantă, rece, care deși nu îți aparține este a ta, trebuie să li te supui, dar și asta, desigur, în limitele propriei demnități. De aceea N. își spuse că va pune piciorul în prag imediat ce va termina de completat formularul, că va prelua controlul discuției și va reuși să afle ceea ce voia. Nu era nimic mai simplu în aplicarea acelui gând în realitate. Chiar dacă ar fi riscat să pară impertinent, până la urmă nu putea să se prefacă pentru multă vreme că știe cum merg lucrurile, fără să aibă certitudinea, ale cărei origini se găsesc întotdeauna într-un răspuns ferm și sintetic, că a venit în locul potrivit și a făcut ceea ce trebuia să facă.
Trecuse deja un sfert de oră, timp în care cei doi polițiști își mâncaseră unghiile, se scobiseră între dinți, își aranjaseră mădularele, făcuseră cu ochiul unei domnișoare fascinante care se perindase în repetate rânduri pe hol, intrând și ieșind cu o tavă de cafele într-o, respectiv dintr-o cameră gălăgioasă din spatele ușii căreia se auzea o voce autoritară de bărbat între două vârste, Nelly, mai repede, scrie acolo, Merci pentru cafea, drăguță, Stai, acum poți pleca, mulțumesc, nu mai am nevoie de tine, când N. lăsă pixul din mână lângă formular și se ridică, puțin amorțit, în picioare. Cei doi polițiști îi luară foile din mână, și le pasară între ei de câteva ori, parcurgându-le cu atenție. N. simți atunci, cu acea calitate specifică celor care analizează lucrurile în tăcere cu o asemenea rapiditate încât gândul lor nu poate fi redat, momentul oportun pentru a-și clarifica nelămuririle.
Mă scuzați, începu el cu o voce nesigură, ridicând o mână, ca la școală. Mă întrebam dacă mi-ați putea răspunde la unele întrebări despre procedură. Nu cred că am înțeles, de pildă…
Veți primi acasă o înștiințare în maxim șapte zile lucrătoare, spuse răspicat unul dintre cei doi oameni ai legii.
Asta e foarte bine, însă aș vrea să știu dacă…
La revedere domnule N., interveni și celălalt polițist, apoi se întoarseră amândoi cu spatele, ocupați cu capsarea formularelor și introducerea lor într-un dosar de hârtie, pe care îl aruncară mai apoi peste un maldăr de alte dosare identice, înalt până la tavan. Dosarul rămase în vârful grămezii, lipit de scândurile albastre ale plafonului.
Un nor de praf se ridică deodată și prinse a se răspândi în întregul edificiu, înghițindu-l pe N. și pe cei doi polițiști. Soarele se ascunse în spatele unui nor rotund de mici dimensiuni.
De ce, se întrebă N. ridicând privirea către cer.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Un titlu de efect, cum și fragmentul este, de altfel (din punct de vedere stilistic). Doar paragraful „În fața unei atât de categorice dispoziții…” mi se pare nițel forțat.
Dacă mai ții minte, Mihai, îți cerusem părerea odată, în privat, cu paragaful acela. Și am ținut cont de sfatul tău, adică e refăcut și pot spune că, deși e lung, am tăiat mult din el. Încă ceva: nu e un fragment, e o proză scurtă cap-coadă.
Cu titlul, încerc o tactică de piață. Merci!
Pavel amuzant ca de obicei. Fragment sau proza scurta scurta, tot nu am inteles care este treaba cu norul (⚆_⚆)
Mulțumesc Diana! Cu norul, autorul nu se poate explica, e o metaforă literară! :)
Poate transmite mai multe lucruri, în funcție de tipul de cititor.
Eu as fi incheiat cu un ” In fine!” , pentru ca N. nu se lamureste in final cu nimic, intrebarea ramane fara raspuns atunci. Dar e placut articolul si mai ales modul cum ai ales sa redai presupusul dialog din cel de-al doilea paragraf mai lung. E comic iar titlul cred ca se potriveste intr-o oarecare masura, astfel incat te indeamna la citit.
Merci, Ioana!
Evident, fiecare cu propria idee :)
Într-o proză atât de scurtă ai reușit să mă duci cu gândul la „Căldură mare” de Caragiale dar şi la absurditate şi tentaculele birocrației („Bleak House”, „Procesul”). Personajele cu siguranță în afară de N sunt caragialești, iar norișorul apare exact când trebuie, ca un contrapunct. Iată o frază care mi-a plăcut mult, cu toate că „deşi” apare de două ori:
„N. se supunea legii, pentru că legea era singura entitate care îi mai putea oferi, deși un însoțitor din ce în ce mai rar, ca un bătrân căruia picioarele nu îi mai permit să iasă din casă, un sentiment de siguranță. Celor care îţi oferă siguranță, acea siguranță distantă, rece, care deși nu îți aparține este a ta, trebuie să li te supui, dar și asta, desigur, în limitele propriei demnități. De aceea N. își spuse că va pune piciorul în prag imediat ce va termina de completat formularul, că va prelua controlul discuției și va reuși să afle ceea ce voia. „
Ha ha, fantastică treabă, cea cu Caragiale. L-am apreciat dintotdeauna, deși nu îl descoperisem încă așa cum trebuie când am scris textul ăsta. L-am recitit ca să-mi amintesc, și consider că nu e nimic de schimbat (nu mă refer la deși-uri). E rar să citesc un text de-al meu mai vechi și să mi se pară încă bun. Mulțumesc :)