Demnitatea pe care mi-o pot permite

Nu am fost conştient chiar de la început, din extratereştri ani optzeci ai adolescenţei, de condiţia aparte a scriitorului în lumea asta a noastră din Est. Totul s-a limpezit încetul cu încetul în mintea mea, alternând elanuri lipsite de temei şi disperări potolite, planuri măreţe şi renunţări amare. Este o luptă care nu seamănă cu tipul de luptă din Vest. Nici acolo nu este uşor, evident, dar aici e ceva parcă mai mult, dar şi mai puţin cumva, un sacrificiu asumat şi neasumat în acelaşi timp, o permanentă nesiguranţă şi lipsă de motivaţie pe care trebuie să le înfrunţi, o nedreptate ubicuă şi persistentă care ţine nu numai de sistem, rău şi nărăvit în rele din comunism, dar şi de oameni.
Valori sucite şi întoarse pe dos că nu le mai recunoaşte nimeni, derapaje şi deviaţii comportamentale la toate nivelurile, asaltul imposturii, în fine, situaţii de toată jalea. Nu am fost conştient de marginalitatea trăirii vieţii „himeriste” pe aici, dar acum că încep să mă dumiresc cu adevărat, înţeleg câtă singurătate este, la urma urmei, în asumarea pe cont propriu a durerii care nu este numai a ta şi despre care aproape că nici nu poţi vorbi fără să te gâtuiască emoţia şi fără să te simţi jenat. Chiar aşa, sentimente paradoxale. Stinghereală când s-ar cuveni mândrie legitimă. Vinovăţie când ar trebui revoltă. Resemnare când orice dram de speranţă ar fi pur şi simplu salvator.
Aşa se face că scrisul îmi devine uneori un fel de carapace protectoare, iar atunci când îl trec pe linia moartă, cel mai adesea din cauza constrângerilor pe care viaţa le presupune mereu – cu asupra de măsură pe aceste meleaguri dragi – nu mă simt foarte bine. Mă gândesc la timpul scurt al vieţii care ni s-a dat, la răspunderea pe care o avem pentru darurile lăsate de Dumnezeu şi la câte şi mai câte lucruri de acest fel. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că dramatizez, pentru că ştiu că nimic nu se compară cu viaţa propriu-zisă şi că e o prefăcătorie detestabilă să te văicăreşti că n-ai putea trăi fără scris şi aşa mai departe. Aşa că scriu în continuare când pot, mă strecor printre întâmplări, evenimente şi obligaţii, cu program sau la întâmplare, fără să mă plâng prea mult, dacă se poate deloc, întorcând foaia înainte, însufleţit de aceste stări şi sentimente amestecate, nişte expresii mai nelămurite de fapt ale idealurilor acelea măreţe despre care se vorbeşte în cărţi.
De fapt, dimineţile la scrisul la roman sunt – înţeleg tot mai bine – asemenea unor încălziri ale motoarelor pentru restul zilei. Au devenit aşa, în timp. Oamenii cu care am de a face în paginile „poveştii” pe care o construiesc sunt la fel de vii în mintea mea ca toţi cei pe care îi întâlnesc prin locurile prin care îmi duc viaţa, la serviciu, la şcoală, peste tot. Este uimitor câtă putere asupra realităţii cotidiene are imaginaţia atunci când este pusă în funcţiune, fie şi aşa, după un program disciplinat, cum se întâmplă cu proza, dar şi la întâmplare, ca în cazul poeziei. Pot spune că scrisul de dimineaţă, care m-a adoptat încetul cu încetul în ani, este şi un exerciţiu de „gimnastică psiho-socio-emoţională” care mă ajută să-mi fac intrarea în iureşul de zi cu zi.
Nu am reuşit să trăiesc din scris şi, foarte probabil, cu excepţia unei situaţii fericite şi norocoase în care lumea din Vest va căpăta brusc interes pentru romanele sau chiar pentru poeziile mele, nici nu voi reuşi. Dacă vânzările de roman la una dintre cele mai importante edituri din România nu depăşesc, în majoritatea cazurilor, cifra 1000, ce speranţe mai poţi avea? De la optsprezece ani, în paralel cu scrierea cărţilor, am fost încadrat, cum se spune, în câmpul muncii mereu. Am avut o slujbă şi, uneori, cum se întâmplă şi de ceva timp încoace, chiar două odată. Şi am considerat această situaţie cât se poate de firească, demnă, nu mi-am făcut iluzii şi nici nu mi-am alimentat aiurea frustrări de tot felul, pentru că am înţeles din vreme că aşa funcţionează societatea asta a noastră.
Poate că dacă aş fi trăit singur, fără familie, mi-aş fi permis – cine ştie? – o viaţă boemă şi nu ştiu cum, la limită, mai indiferentă la cele pământeşti, cum găseşti prin cărţi despre scriitori şi artişti. Sau poate că nici aşa. Nu, sigur, nici aşa. Nu ştiu. În fine, lucrurile astea ţin şi de firea omului, iar eu nu sunt foarte aventuros în această privinţă, recunosc. Cum mi-ar fi stat în tot acest timp, căsătorit şi cu doi copii, să o fac pe scriitorul nedreptăţit de societate care se plânge că scrie fără să fie răsplătit şi aşa mai departe? E limpede, nu era cazul să îmbogăţesc şi eu povestea aceea cu artişti şi scriitori neînţeleşi şi nerecunoscuţi şi să ajung, încetul cu încetul, să fiu întreţinut sau cine ştie cum, aşteptând ceva de la cineva, de undeva.
Pe de altă parte, nu zic că nu ar fi drept ca societatea şi statul să-şi reconsidere atitudinea faţă de artişti şi scriitori, dar eu am înţeles din prima, dacă mă pot exprima astfel, că aşa merg lucrurile în general cu scriitorii şi aşa merg lucrurile în ţara noastră, aşa că mi-am scris cărţile în timpul meu liber, în afara serviciului şi – uneori, pentru peroade de câteva luni – în nişte rezidenţe occidentale (obţinute în urma unor conscursuri internaţionale) în care am beneficiat de condiţii care m-au făcut să mă simt cu adevărat scriitor profesionist. Şi asta e tot.
E demnitatea pe care mi-o pot permite în această poveste, în lumea noastră. La urma urmei, pot considera că scriindu-mi cărţile în aceste condiţii am făcut toată viaţa voluntariat, că tot e la modă acum. La urma urmei, am oferit ceva, nu am luat nimic de la nimeni. Şi aşa va fi şi de aici înainte. Cât va fi.

Vasile Baghiu

Poet, prozator și eseist, fondator al himerismului poetic, a publicat în ultimii ani un volum de proză scurtă și două romane: Punctul de plecare, Planuri de viață, Fericire sub limite. De asemenea, este autor al mai multor volume de poezie, între care Gustul înstrăinării, Febra, Depresie, Metode simple de încetinire a timpului, Respirație asistată, Avantajul de a nu câștiga nimic. A obţinut prin concurs mai multe burse „writers-in-residence” în Occident şi a apărut cu traduceri în reviste din străinătate. Este inclus în antologii precum O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu sau Manualul vânătorului de poeți de Nicolae Coande. A primit mai multe premii, între care Premiul Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi, Premiul Liviu Rebreanu, Premiul Patrel Berceanu. A avut diverse experienţe de muncă, între care şi pe aceea de asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, care i-a inspirat o mare parte dintre scrieri. Ca profesor a publicat un ghid-manual în șapte volume pentru învățământul sanitar (Teoria și practica nursing) și mai multe articole de specialitate. Este iniţiator şi susţinător în oraşul său al proiectelor educaţionale Sănătatea lecturii și Cultura sănătății. Psiholog în domeniul promovării sănătății, trăieşte la Piatra Neamţ și călătorește frecvent în Europa. Aleargă și participă la curse de alergare, experiență care stă la baza romanului Confesiunile unui scriitor alergător, publicat în 2022 parțial pe citestema.ro, în pregătire acum la o editură.