Îşi aprinse o ţigară. S-a aşezat pe banca din faţa casei şi privea la nevastă-sa. A îmbătrânit. Pe tâmple îi curgeau zăpezi, dar pe chip i se mai zăreau încă urme de frumuseţe.
Când se întoarse de la câmp, nu mică i-a fost mirarea când aflat că văru-său Ion a vândut junca aia neagră lui Grigore a lui Constantin. Duminică trecută, la un pahar, vorbise să i-o dea lui. Îi dăduse un preţ bun. Avea ceva bani puşi deoparte, dar nu destui. Aştepta să treiere grâul şi să vândă o parte din el. Cu banii luaţi şi cu ce mai avea, putea să-şi ia o văcuşoară bună. N-ar vrea să umble prin târg pe la necunoscuţi.
N-avea astâmpăr. Se ridică, îşi aruncă mucul de ţigară şi cu vârful pantofului călcă pe el ca şi cum ar fi fost cine ştie ce namilă.
– Da, stai liniştit omule, că nu a murit mama vacilor, spuse femeia sa din bucătărie.
– Măi, femeie, tu ştii ale tale. Amu, iernatic avem, slavă domnului. A plouat şi s-a făcut. Fânul de la părău l-am adunat, numai bun de dus acasă . . .
– I-o fi dat mai mult, că hapsânu’ de văru-tău nu se mai satură. Parcă ar moşteni pământul aista. Doamne iartă-mă, zise Saveta, lovindu-se cu mâna peste gură, că-i în post.
– D-apoi a luat de la careva? Munceşte de-i plesnesc ciolanele şi vai de capul lui, poartă o cămaşă şapte ani.
– Dacă nu s-ar fi prăpădit aia bălană, acu’ aş fi liniştit. Da’ parcă poţi sta când nu eşti în rând cu lumea, cu gospodarii satului? N-ai tu o vacă, un cal, căruţă, nişte găini şi alte câte trebuie, degeaba stai la ţară, spuse Mihai, pregătit să se îndrepte spre poarta de la drum.
Era forfotă mare. Femeia se luase după el. Grigore al lui Constantin trecea cu junca de frânghie, cea pe care o luase de probă de la văru’ Ion.
Deschise poarta şi trase după el animalul care, parcă era scârbit de această plimbare. O legase de stâlpul gardului.
– Ţi-am adus vaca înapoi, că tare-i sălbatică, dă din picioare de parcă o intrat strechea-n ea.
– Da, eu cred că n-am avut ce face şi mi-am pierdut vremea cu tine. Ţi-ar trebui o vacă ce se mulge singură, tu numai să ţii căldarea şi să curgă laptele, îi vorbise omul oarecum încruntat.
Din dosul porţii, Mihai, cu sufletul uşurat, îi spuse nevestei sale:
– Amu, să spui că nu am noroc. Mâine merg să-mi aduc junca acasă.
Scriu pentru liniştea mea sufletească, mai bine sau mai rău, dar nu mi-am propus să devin scriitor.
Patru personaje mentionate plus „văcuşoara” in jurul careia se invirte dialogul, mie mi se pare ca-i mult prea mult pentru un text atit de scurt. Iti trebuia o poanta mai buna la final, ceva gen „moment”, ca in „momente si schite”.
Exemplu: Grigore al lui Constantin, care a luat vaca sa o probeze, s-o fi luat-o special ca sa o mulga. Ori il bucura gindul la 15 litri de lapte pe gratis or avea o atractie irezistibila catre ugerul vacii lui Mihai.
Exact nu stiu ce, dar cititorul se asteapta la mai mult decit o simpla conversatie pe care o poti auzi in personalul de Silistea. Zic si eu..
Voi căuta să mai adaug ceva care să schimbe textul.
Mulţumesc pentru lectură!
Am adăugat la textul postat. Ce părere aveţi?
ÎNVOIALA
Îşi aprinse o ţigară. Stătea pe banca din faţa casei şi privea la nevastă-sa. A îmbătrânit. Pe tâmple îi curgeau zăpezi dar pe chip i se mai zăreau încă urme de frumuseţe.
Când se întoarse de la câmp, nu mică i-a fost mirarea când a auzit că văru-său Ion a vândut junca aia neagră lui Grigore a lui Constantin. Duminică trecută, la un pahar, vorbise să i-o dea lui. Îi dăduse un preţ bun. Avea ceva bani puşi deoparte, dar nu destui. Aştepta să treiere grâul şi să vândă o parte din el. Cu banii luaţi şi cu ce mai avea, putea să-şi ia o văcuşoară bună. N-ar vrea să umble prin târg pe la necunoscuţi.
N-avea astâmpăr. Se ridică, îşi aruncă mucul de ţigară şi cu vârful pantofului călcă pe el ca şi cum ar fi fost cine ştie ce namilă.
– Da stai liniştit omule, că nu a murit mama vacilor, spuse femeia sa din bucătărie.
– Măi, femeie, tu ştii ale tale. Amu, iernatic avem, slavă domnului. A plouat şi s-a făcut. Fânul de la părău l-am adunat, numai bun de dus acasă .
– I-o fi dat mai mult, că hapsânu’ de văru-tău nu se mai satură. Parcă ar moşteni pământul aista. Doamne iartă-mă, zise Saveta, lovindu-se cu mâna peste gură, că-i în post.
– D-apoi a luat de la careva? Munceşte de-i plesnesc ciolanele şi vai de capul lui, poartă o cămaşă şapte ani.
– Dacă nu s-ar fi prăpădit aia bălană, acu’ aş fi liniştit. Da’ parcă poţi sta când nu eşti în rând cu lumea, cu lumea din sat? N-ai tu o vacă, un cal, căruţă, nişte găini şi alte câte trebuie, degeaba stai la ţară, spuse Mihai, pregătit să se îndrepte spre poarta de la drum.
Pe la amiază era forfotă mare. Femeia se luase după el. Grigore al lui Constantin trecea cu junca de frânghie, cea pe care o luase aseară de probă de la văru’ Ion.
Deschise poarta şi trase după el animalul care, parcă era scârbit de această plimbare. O legase de stâlpul casei.
– Ţi-am adus vaca înapoi, că tare-i sălbatică, dă din picioare de parcă o intrat strechea-n ea.
– Da, eu cred că n-am avut ce face şi mi-am pierdut vremea cu tine. Ţi-ar trebui o vacă ce se mulge singură, tu numai să ţii căldarea şi să curgă laptele, îi vorbise omul oarecum încruntat.
– Lasă că mai sunt animale pe lumea asta. N-a murit sămânţa vacilor. Am să merg joi la târg şi ‘oi găsi o vacă bună de lapte, spuse Grigore îndreptându-se spre poarta cea mare.
– Da şi mie cine îmi decontează laptele muls aseară şi azi dimineaţă. Că l-ai muls şi te-ai folosit de el. L-ai pus la prins sau l-ai dat la maşină să faci vreo doi bani.
-Lasă că nu sărăceşte lumea de la câteva kile de lapte. Le-ai dat de pomană de sufletului lui taică-tu că l-am visat săptămâna trecută.
– Da, de pomană dau în fiecare dimineaţă la câine şi la mâţă câte o cană mare şi o bucată de măligă.
– Am să-ţi dau la toamnă câteva ţăpoaie de trifoi când l-oi aduce acasă ca să nu ieşi în pierdere, săracu’. Amu mă duc că ţipă prăşitul în ţarnă şi n-are cine să mă ajute.
Din dosul porţii, bucuros de întorsătura luată, Mihai, îi spuse nevestei sale:
– Amu, să spui că nu am noroc.
Da, suna mult mai bine finalul in forma asta..
Puteai sa faci „edit” si sa-l inlocuiesti in text direct, nu in comentariu.
La inceput, in citeva locuri suna mai natural mai mult ca perfectul:
Îşi aprinse o ţigară. Stătea pe banca din faţa casei şi privea la nevastă-sa. A îmbătrânit. („Se gindea ca imbatrinise, si el, dar parca ea mai mult”) Pe tâmple îi curgeau zăpezi dar pe chip i se mai zăreau încă urme de frumuseţe.
Când se întoarse de la câmp, nu mică i-a fost mirarea când a auzit că văru-său Ion a vândut junca aia neagră lui Grigore a lui Constantin. („Cind se intorsese de la cimp, nu mica ii fusese mirarea auzind ca Ion vinduse junca….” sau „Pe drumul de intoarcere de la cimp nu mica ii fusese mirarea la auzul vestii ca …”)
Spor la scris in continuare!