Norma ajunsese deja cu bine în bătrâna Siracuza, în ciuda insistențelor lui Vincenzo de a nu părăsi Taormina, și implicit, pe el, lăsându-l din nou cu ochii în soare, adică pe fratele ei de lapte, Vincenzino, și asta pentru cine știe ce bogătan bătrân, de care Norma, pesemne, se îndrăgostise pe nepusă masă.
Însă Norma fusese, și de data aceasta, neînduplecată. ”Nu e bătrân, Vincenzo. E compozitor!”, îi spusese, atunci, lui Vincenzo, reușind, în stilul ei caracteristic, să abată discuția de la faptul că mai mereu își alegea amanți dintre bărbații mult mai în etate decât ea, care, musai, ar fi trebuit să fie de un rafinament deosebit și de ce nu, de o substanțială generozitate, când venea vorba de a îndeplini cele mai fine capricii ale unei femei tinere și inteligente, așa cum era și Norma. În fond, Rodrigo, adică noua cucerire a Normei, nu era italian, ci spaniol. Închiriase o casă veche de vacanță tocmai în Siracuza, ca să își definitiveze ultima lui bucată simfonică, cum Rodrigo Gonzales era, deja, desigur, un cunoscut compozitor de piese clasice, recunoscut în toată lumea bună a muzicii de gen. Pur și simplu, găsise, acum, interesantă locația aceea siciliană, adică Siracuza, după care compozitorul numise, de altfel, și noua sa piesă simfonică, bineînțeles, ”Siracusa”. De fapt, atmosfera aceea vetustă a Siracuzei îl inspira foarte bine pe compozitor și îl provoca ca să găsească cele mai fine bucăți armonice. Cam din aceste foarte simple motive își alesese să își scrie cea de-a paisprezecea simfonie pe pământul italian insular. ”Un compozitor spaniol, Vincenzo! Și are doar 51 de ani! De fapt, a compus nu mai puțin de 23 de bucăți muzicale, dintre care 13 simfonii, interpretate, acum, pe tot mapamondul, și asta de către cele mai prestigioase orchestre muzicale… Viena, Londra, Paris, bineînțeles, Roma… Îți vine să crezi, caro Vincenzo? Spune, nu mă iubește, cu adevărat, Dumnezeu, dragul meu fratellino?”. Cam acestea fuseseră, de fapt, cele câteva cuvinte ale Normei către Vincenzo, rostite înainte ca femeia să părăsească Taormina, cu un bilet sans-retour spre Siracuza. Și asta fără ca Norma să bănuiască, măcar câtuși de puțin, faptul că iubirea lui Vincenzo se întindea, de ceva vreme, dincolo de sentimentul acela al apropierii firești dată de faptul că ei doi fuseseră, practic, crescuți de aceeași femeie, chiar dacă nu le fusese amândurora și mamă de sânge.
La o primă vedere, dacă este să ne gândim puțin la Norma, Rodrigo îi păruse asemeni celorlalți amanți mai în etate pe care îi mai avusese și până atunci. Adică la fel ca oarecare dintre aceia aleși, de fapt, pe sprânceană. La fel de respectuos, la fel de rezervat în cuvinte, nu mai puțin atent când îi oferise, cu galanterie, brațul, ca să o conducă înspre locuința din cărămidă veche, mirosind, parcă, a lemn ud de trandafir, unde plănuiau să rămână mai bine de o săptămână de zile. De fapt și de drept, Norma nu știa prea bine de ce prefera astfel de amantlâcuri, astfel de relații sortite, de fapt, din start, eșecului. Să fi fost aceasta din cauza acelei predispoziții ale femeii de a se lăsa în mrejele ispititoare ale unui oarecare rafinament, la care, altfel, nu ar fi avut acces? Pe care, probabil, bărbații mai tineri și mai puțin avuți nu i l-ar fi putut oferi? Cine să o mai înțeleagă, de fapt, pe Norma, cine să mai priceapă sufletul ei întortocheat… Cu dezamăgirea de a găsi doar o casă de vacanță ca multele în Siracuza, adică una destul de veche și, în plus, prost întreținută, Norma era de fapt pe punctul de a face cale întoarsă spre Taormina, cu toată dezamăgirea de a nu fi fost tratată exact ca o prințesă. Însă poate pianul din sufragerie, poate faptul că Rodrigo era, cu siguranță, un compozitor ”foarte interesant”, o împiedicase, atunci, pe Norma, să se întoarcă spre Taormina. ”Să rămâi.”, îi spusese. ”Tu și Siracuza sunteți, de fapt, cele două mâini care îmi vor definitiva simfonia. Pianul acesta amărât a început să cunoască, mai întâi de toate, mâna ta mică, apoi şi pe cealaltă, aceea bătrână și plină de praf a Siracuzei.”, conchise bărbatul, privind-o, elocvent, pe Norma. Și, auzind toate acestea, Norma se hotărâse, pe dată, să rămână.
– Norma, spune-mi! Ești bine?
– Da, Vincenzo, normal! Ştii, poți să mă suni pe numărul ăsta oricând. Îți dai seama că numai de plimbări în Siracuza nu avem chef. Adică eu și Rodrigo!
– Poftim?
– …
– Ce ai vrut să spui, de fapt, Norma?
– Adică… Știi, Vincenzo? Cunosc Siracuza așa cum îmi cunosc și prompria-mi persoană. Bineînțeles că nu îmi mai arde să mă plimb pe aici, prin nesuferitul ăsta de oraș plin, parcă, de strigoi vechi, oraș pe care, de altfel, îl ştiu aşa ca în palmă…
– Norma…
– În cătunelul aista pustiit și încărcat de construcții de piatră, loc bun numai pentru pietre şi smocurile alea nesuferite de ierburi, cu șerpi care te-ar mușca de picioare, cum să rămâi aici, dacă nu ar fi de fapt un compozitor foarte interesant lângă tine? Cum să-ți spun? De privesc, pe fereastra asta prăfuită, spre clădirile care stau, parcă, să se dărâme, mai că le-aș lăsa pe toate naibii, ca să mă reîntorc în Taormina… Tu la ce te gândeai, Dio mio? Spune-mi, Vincenzo, te gândeai acum, la tâmpenii?
– Nu, Norma, îți jur! Nu mă gândeam la nimic…, se auzi glasul sfâșiat, de la celălalt capăt al telefonului. Norma, de ce nu te întorci, totuși, în Taormina?
– Rămân, de fapt, cu Rodrigo!
– Norma…
– Nu pot să mai vorbesc, Vincezo! Rodrigo…. Trebuie să văd ce mai scrie, ce mai spune despre piesele lui pentru vioară, să pot să îl ascult. Avem și un pian, știi? Rodrigo este extrem ocupat acum cu ultimele lui armonii, de fapt acum șlefuiește ”Siracusa”, ultima lui simfonie. Ultimele armonii, Vincenzo, acum înțelegi? Rodrigo Gonsales, ai auzit tu, vreodată, de numele ăsta? Știi, travaliul la ultimele armonii, perfectarea lor, presupune un grad absolut de implicare a compozitorului în ceea ce scrie, pentru fiecare instrument din orchestră. Asta mi-a spus-o Rodrigo Gonzales, desigur. Îți dai seama, Vincenzo, ce interesant? Câtă finețe aici, câtă desăvârșire! Degetele lui, felul cum muzica adevărată se așază pe clapele pianului… Perfetto! Nici Dumnezeu nu s-ar descurca mai bine aici, pe cuvânt! Dio mio!
– Norma!
– Da, bine! M-ar nenoroci în mustrări Il Santo Padre Francesco! Așa de nesăbuit îți vorbesc, Vincenzo!
– Bine, Norma. Să ai grijă de tine!
– Am!
– Te mai sun!
– Caro mio!
– Să ai grijă, Norma!
– Am, normal că am! Ce-ți veni, Vincenzo? Te-ai țicnit?
– Cum, Norma? Eu? Nu fi copilă!
– …
– Norma?
– …
– Norma?
În timpul acesta, Rodrigo Gonzales se apropiase, deja, de Norma, o cuprinsese, cu tandrețe, în brațe și prinsese să o mângâie ușor peste rochia subțire, de vară. Surprinsă de gest, femeia scăpase receptorul, care se apucă să atârne, în gol, singuratic. La celălalt capăt al liniei, se auzea încă vocea lui Vincenzo, strigând, undeva, în eter: ”Norma!… , Norma!…”
– Trebuie, neapărat, să așez, acum, receptorul! Nu am apucat să îl așez cu bine în furcă!, spuse, nițel fâstâcită, femeia, încercând să scape, acum, din îmbrățişare.
– Astfel, bărbătușul ăla o să te lase, pentru totdeauna, în pace! Lasă-l, un pic, să se zbată!
– Rodrigo!
– Lasă-l să urle!, îi spuse bărbatul, cu o voce nițel apăsată, totuși deranjată. Un bărbat nu înțelege nimic, Norma, până când își dă seama că, de fapt, femeia de lângă el nu îi mai aparține. Cam așa e cu bărbații, Norma!, spuse, încercând să îi ghicească cu mâinile, încă, formele. Trebuie să înțeleagă că nu îi mai aparții!, adăugă, nițel întristat, începând să își dea seama că ar fi trebuit să renunțe la gândul de a o mai atinge, acum, pe Norma.
– Este fratele meu, e Vincenzo! Probabil s-a îngrijorat, acum, de moarte!
– Vincenzo? Fratele tău, Norma?, spuse, acum surprins, încetând să o mai mângâie şi încetând să o mai caute cu mâinile.
– Da, Vincenzo! Il mio caro fratellino!
– Nu… Îți jur, te iubește!, spuse, din nou, bărbatul, de undeva din adâncul pieptului, într-o limbă italiană ușor chinuită.
– Tu sei pazzo! Ești nebun!
– Unele lucruri se simt, Norma!, răspunse, resemnat, Rodrigo. E ca și cum ai ști exact ce şir de note, ce armonie urmează să mai fie scrisă mai departe pe partitură, e ca și cum ai intui unele lucruri, mai înainte de a le cunoaște așa după cum trebuie. Compozitorul de o anumită factură poate simți chiar totul, Norma, și asta în cel mai firesc mod cu putință. De pildă, știu că ești atrasă de bărbați care mi-ar semăna, oarecum, cu toate că și mie îmi lipsește acel ceva care te-ar determina să rămâi mai mult timp aici, în desuetudinea asta a Siracuzei. Ar trebui să rămâi, dacă ai vrea să mă iubeşti, în desuetudinea asta care pe mine mă inspiră atât de mult. Cât despre bărbatul de la telefon… Înțelesesem, ştii, cu totul altceva, prinzând, din greșeală, cele câteva frânturi din conversația de adineaori. De fapt, îi cam spuneai ”Caro mio”, lui Vincenzo acesta al tău, acestui Vincenzo stupid, care, spui acum, că îți e frate! Merde, zic şi eu aşa cum spune francezul, merde!
– Rodrigo…
– Știi, dacă nu aș fi fost al naibii de iute la minte, nu aș fi reușit niciodată să scriu o simfonie cu adevărat izbutită. La fel cum înțeleg structura cea mai intimă a unei partituri, tot așa devoalez și lucrurile acestea extrem de simple, de care m-am lovit atâția ani nenorociți, până acum. Adică o femeie care, pur și simplu, îi aparține altuia, ce dracu poate fi mai lesne de priceput?
– …
– Spune-mi, Norma… Cum stau, de fapt, lucrurile?, și apucând să rostească toate acestea, bărbatul o privi cu compătimire pe Norma, ca și când s-ar fi privit, de fapt, pe el însuși, înțelegând, deja, că pierduse bătălia cu propriile-i așteptări, în ceea ce o privea, desigur, pe tânăra femeie.
– De fapt, încă de copii ne cunoaștem, adică eu și Vincenzo… Nu suntem chiar frați!, spuse Norma, pătrunsă, dintr-odată, de un acces de tandrețe, dacă era să se gândească, acum, la Vincenzo. În tot acest timp, Rodrigo se oprise, desigur, demult, în a o mai alinta pe Norma și se retrăsese undeva mai departe, pe canapeaua din piele destul de comodă, privind-o, în continuare, pe Norma, care continua să se explice, pe îndelete, așa frumoasă și tânără, cu pulpele ei mari pe care bărbatul știa acum că nu le va mângâia niciodată.
– Lui ti ama bene! El te iubește, Norma!
– Știu asta!
– …
– Pot să îl sun?
– Bineînțeles că poți, Norma!, icni bărbatul, cu o voce resemnată. Culese apoi ziarul italienesc ce se odihnise undeva, la îndemâna mâinilor sale, se apucă să îl răsfoiască. Nu înțelesese, desigur, nimic, în afara neliniștii Normei, care încerca să îl sune, acum, pe Vincenzo.
– Vincenzo, alooo?
– Norma?
– Eu sunt, nebuna de Norma! Da… S-a cam întrerupt. Nu prea știu cum să îți explic, Vincenzo…
– Ești bine, Norma?
– Da, normal!
– Vin să te iau, dă-mi adresa!
(…)
– Continui să te învârți prin sufragerie de două ore pline, așteptând-l, atât de frumoasă și supărată, pe Vincenzo, iar eu, tot de două ore și un pic, nu am mai scris nici măcar două acorduri… Suntem doi proști, Norma! De ce nu mă lași să îți masez puțin gleznele?
– Nu te atinge de cercurile mele. Exact așa ți-aș fi spus și eu, înlocuind, desigur, cercurile alea cu altceva. Acum înţelegi?
– Poftim?
– Asta spunea, odată, Arhimede… Acestea ar fi fost ultimele lui cuvinte, înainte de a închide ochii pentru totdeauna.
– ???
– Da, Arhimede. Chiar bine-cunoscutul Arhimede. S-a născut chiar aici, în Siracuza, în secolul trei, cred să fi fost, înainte de Hristos. De fapt, a studiat asiduu atât matematica, cât și fizica clasică, a făcut și puțină filozofie, asta ca să își ilustreze plastic gândurile lui extrem de exacte; după cum știi, a excelat, desigur, în hidrostatică, dar chiar și țâncii de pe aici știu asta. Cum am spus, acestea au fost cuvintele lui Arhimede, mai exact, ultimele lui cuvinte. A spus, de fapt, asta, și apoi a murit… Chiar și pe patul de moarte, delirul lui a îmbrățișat formele perfecte ale geometriei, și nu geometria propriului corp… „Nu te mai atinge de cercurile mele.” Desigur, Arhimede știa ce spune, înainte de a muri. Avea în minte geometria formelor perfecte.
– ”Nu te mai apropia de viața mea”, asta vrei tu să îmi spui. Astea sunt, de fapt, ultimele tale cuvinte, înainte să pleci de aici, din casa asta din Siracuza. ”Îl vreau, de fapt, pe Vincenzo…”, asta îmi cam spui tu, de fapt.
– Cam asta ar fi…
– De fapt, pricepusem din prima, încercam și eu să mai fac puțină conversație… De la o anumită vârstă încolo, îți cam lipsesc oamenii… Și Dumnezeu îți lipsește. În Spania, catedralele sunt pline de oameni bătrâni…
– În Sicilia, de turiști…
– Știu! Și eu, care sunt bătrân, am colindat multe biserici italiene…
– Nu ești bătrân, cum să fii?
– Nu sunt?
– Nu!
– Nu sunt?
(…)
– O să vină, desigur, Vincenzo… Și o să te ia, desigur, de aici, ducându-te pe brațe, înapoi, înspre Taormina, orașul perlă dinăuntrul Siciliei. Siracuza e atât de bătrână, că i se frâng oasele!
– E nesuferit de bătrână, Rodrigo!
– …
– Nu aș fi vrut să spun, de fapt, asta!
Bărbatul își ridicase, pentru o secundă, fața dinspre chipul cel brudiu al femeii, hoinărind cu privirea, acum, înspre pereții încăperii cu fereastră. ”Sunt la fel de scorojiți ca și mine…”, își spuse. Se ridică ușor, plictisit, simțind parcă o apăsare surprinzătoare în piept, pe care n-o luă însă defel în seamă. ”Câtă îmbătrânire…”, își spuse sărmanul Rodrigo, apoi închise, ușor, fereastra, care păcăni, veche, sub mâna lui. Totuși, destul de multă lumină în încăpere, care năvălea încă prin spațiul delimitat de tocul din lemn cariat, de culoare albăstrui-murdară. Bărbatul cuprinse, din nou, pereții scorojiți cu privirea, mângâindu-i, din ochi, pe fiecare. Dădu, apoi, de o fotografie în alb negru, probabil încă și mai bătrână, apoi privirea i se lovi, amărâtă, în podeaua degradată, care păstra zgârieturile atâtor lucruri fără vârstă, amprentate în ea. Toate îi părură lui Rodrigo extrem de îndepărtate, scufundate undeva în limba aceea străină, aceea a femeii și a Siracuzei care urmau, amândouă, acum, să îl lase din nou singur, pentru o bună bucată de vreme. În tot acest timp, Norma nu își mai găsea, de fapt, locul, așteptând, parcă, un cântec suav venit dinspre Taormina, abia plutind dinspre Taormina, cântec pe care compozitorul nu avea să îl ghicească, de fapt, niciodată. Femeia zăbovise, de fapt, undeva pe scăunelul din fața pianului, privind, încă neliniștită, înspre fereastra acum închisă. ”Câtă apăsare aici…”, icni bărbatul. ”Toate-s bătrâne, numai tu, Norma, nu ești!” Fără să îi răspundă oareceva bărbatului, Norma încercase în sfârşit să privească, acum, undeva dincolo de clădirile vechi, ca să le părăsească pe fiecare și să se întoarcă, cu gândul, acasă, în Taormina cea mereu proaspătă şi frumoasă ca o zgâtie.
–
Text participant la Concursul de proză Liternautica, ediţia a 3-a, cu tematică
https://liternautica.com/concurs-de-proza-scurta-liternautica-editia-3-2015/
15.05.1980
debut cu poezie în revista „Discobolul”, 2007
„Tresăriri”, roman, 2014, ed. Altip
„dacă aș fi fost copac, aș fi tânjit înspre cer, cum sunt om, mă apropii de un copac”
Lasă un răspuns