Cum să te „scuteşti” de taxe. Iluzia visului american

Aproape orice sistem de guvernare funcţionează pe baza colectării de impozite. Sînt foarte puţine state care nu opresc impozite cetăţenilor. Aşa numitele paradise fiscale – de cele mai multe ori sînt nişte insuliţe, cum e cazul Bermudei sau insulelor Cayman. Unele state din Golful Persic, cum ar fi Qatar, Bahrein. Nici în Cuba nu se plăteşte impozit :)

Sînt mai multe feluri de taxe: individuale (pe salariu), cea aplicată corporaţiilor, taxa pe valoarea adăugată, asigurarea socială, taxe vamale, taxa de drum, etc. Banii se folosesc pentru plătirea bugetarilor şi tot ce ţine de stat: pentru dezvoltarea economiei (pachete de stimul economic), sănătate, educaţie, pentru dezvoltarea infrastructurii şi a obiectivelor strategice, pentru apărare, pentru plata datoriilor externe.
În ţările bine guvernate, cum e Suedia, Norvegia, plătirea impozitelor e privită favorabil de către cetăţeni – deşi rata taxării e enormă în comparaţie cu cea a României (50% pentru un salariu de 70.000$). De fapt, în Suedia, agenţia care se ocupă cu colectarea taxelor este clasată pe un onorabil loc trei într-un top al reputaţiilor din cadrul unui sondaj făcut cetăţenilor acestei ţări. Plăteşti dar ştii pe ce dai banii!

În România impozitul e fix de 16%. În Canada este gradat, exact ca în Suedia, dar banii nu sînt folosiţi la fel de inteligent şi ca dovadă deficitul este 1.3 trilioane de dolari sau 84 % din GDP, în timp ce în Suedia este 40% din GDP.

Oamenii urăsc să plătească impozite cînd îşi pierd încrederea în buna funcţionare a unui stat, cînd politicienii sînt corupţi, cînd un procent semnificativ al populaţiei cîştigă bani la negru (şpăgi, comisioane pe sub mînă). Sau cînd sistemul se complace de zeci de ani într-o birocraţie absurdă în care trebuie să stai la coadă chiar şi pentru a plăti aceste taxe. În ce priveşte birocraţia, povestea mea preferată este cea în care compar cît mi-a luat să scot certificatele de naştere ale copiilor: cele canadiene versus cele româneşti. Cele canadiene mi-au venit prin poştă la două săptămîni după ce am făcut cîteva click-uri pe un website. Pentru cele româneşti am luptat aproximativ nouă luni, dar asta e altă poveste foarte lungă, în care am avea de-a face cu ambasade, imprimante care nu funcţionau, formulare de completat de mînă, valize diplomatice, ştampile, notari, o funcţionară de la primărie care înjura la telefon (vorbea singură e adevărat, dar auzeam şi eu) şi o altă funcţionară drăguţă care ne-a trecut un CNP “din burtă” pentru că documentul adevărat se pierduse (fusese un incendiu la sectorul trei, şi asta e, hîrtiile iau foc). Bineînţeles, pe lîngă stres, cele româneşti au costat mult mai mult decît cele canadiene.

Impozitul e o “invenţie” capitalistă iar guvernul care l-a introdus în premieră mondială (în 1861) a fost cel american. Americanii sînt deci răspunzători pentru introducerea a două concepte. Pe de o parte ideea “visului american”: acumularea unor valori substanţiale pornind de la nimic, prin muncă, creere de capital sau investiţii. Pe de altă parte, contribuţia către stat şi poliţia de colectare a taxelor (şi nu există în vreo ţară fisc mai temut cum e IRS-ul Statelor Unite). În realitate, visul american, şi tot ce vine odată cu el (casă, piscină, două maşini, o casă de vacanţă, barcă cu motor, etc), te ţine prins în cursă, pentru că toate “accesoriile” visului sînt cheltuieli pentru care trebuie să munceşti în plus. Dar orice fel de cheltuieli ai face, oricît de nesăbuite, statul are grijă să-ţi oprească automat impozitul pe salariu. Sînt bani pe care nu-i vezi niciodată şi din start eşti obişnuit astfel să nu-ţi pară rău după ei. Pe de altă parte, dacă ai o afacere, impozitarea nu se face automat ci la sfîrşitul anului (sau trimestrial, în funcţie de veniturile companiei). De data asta banii sînt rulaţi în contul firmei şi contabilul tău va calcula cît datorezi la final statului. Sînt bani pe care i-ai ţinut întîi în mînă apoi te-ai uitat după ei cum se duc. Rămîi cu o senzaţie de regret, şi e normal să faci tot posibilul să nu-i dai.
E firesc să urăşti ceva care te îndepărtează de un vis (taxele) dar asta se întîmplă de cele mai multe ori cînd trăieşti într-un loc care nu-ţi place. De exemplu, te afli într-un oraş din România, eşti sătul de sărăcie, corupţie şi drumuri proaste şi ai vrea să ai destul de mulţi bani ca să stai măcar şase luni pe an într-un loc decent. Să nu depinzi de serviciu. Sau, te afli în Canada, eşti sătul de şase luni de iarnă pe an şi vrei să ai destul de mulţi bani ca să te muţi într-un loc decent, să nu depinzi de serviciu.
Ca plătitor de taxe ar trebui să te uiţi în jurul tău să analizezi cîteva familii din pătura ta socială, la vreo 10, 20, 30 de ani distanţă de tine, pentru a vedea cum se descurcă, cît sînt de mulţumiţi de viaţa lor. Pot accesa sistemul medical, pot trăi decent din pensiile lor, etc. Un răspuns negativ (în medie) ar trebui să te îngrijoreze pentru că e posibil să ajungi şi tu exact acolo. Investeşti într-un sistem care nu-ţi va returna mai nimic din investiţie. Şi atunci trebuie să încerci să nu depinzi de el. Dar dacă nu depinzi de el şi nu-ţi oferă sprijin, de ce plăteşti impozit?

Sistemul capitalist este construit în aşa fel încît impozitarea să poată fi evitată de cei bogaţi, cu acces la informaţie (o echipă formată din avocaţi şi contabili). A fost celebră declaraţia lui Warren Buffet, bine-cunoscutul investitor, “nu mi se pare corect să plătesc mai puţin impozit decît secretara mea” (procentual, bineînţeles). Cei mai bogaţi 1% ai planetei deţin la fel de mult cît restul de 99% şi situaţia asta nu ar fi posibilă dacă taxarea s-ar face într-un mod etic. Iată un alt motiv pentru care din ce în ce mai mulţi din cei 99% nu sînt mulţumiţi că plătesc taxe.

Dar cu cît s-ar colecta mai puţine taxe cu atît sistemul ar merge mai prost, pînă s-ar ajunge la colaps sau pînă cînd s-ar schimba ceva substanţial.
Într-un capitalism sălbatic, cum e în România acum, oamenii au impresia că tot ce contează este proprietatea privată. Ideea e să acumulezi avere cu orice preţ. Defrişezi păduri, accepţi/ceri mită că e netaxată, faci contabilitate frauduloasă, construieşti clădiri fără autorizaţie (şi te descurci după aceea), nu ţii cont de reguli, nu ţii cont de poluare, nu ţii cont de codul etic – pînă la urmă calci pe cadavre pentru a-ţi atinge scopul. Rezultatul este cel pe care-l vedem prin unele părţi ale României. Spaţiul public are aspect de ţară bananieră: nu aparţine nimănui, deci nu interesează pe nimeni. Gunoaie, bălării, clădiri abandonate, cabluri alandala, maşini ruginite, iarna nu dă nimeni zăpada pe aleile dintre blocuri. Dar totul arată “a occident” în casele sau apartamentele proprietate personală (baia, bucătăria, aparatura, ceramica) mai ales în mediul urban. Pe cît posibil, fiecare şi-a creat paradisul lui de 60 de metri pătraţi.

Acum cîţiva ani am vizitat Barcelona şi am stat aproape o săptămînă la un B&B. Găsisem apartamentul în care am stat pe site-ul cu acelaşi nume iar locaţia era în inima oraşului, aproape de strada aceea a lor de promenadă, La Ramba. Gangul pe care am intrat arăta rău ziua şi groaznic noaptea. Uşa de la intrare văzuse vremuri bune poate cu vreun secol în urmă, iar casa scării avea aspect lugubru – dar uşa apartamentului arăta super, deşi era dotată cu vreo trei zăvoare şi un sistem de închidere securizat cum nu mai văzusem. M-a întîmpinat un spaniol mărunţel, pe nume Gabriel. Apartamentul îl împărţise în cam multe secţiuni dar se prezenta aproape impecabil. Nouă ne reveneau două camere delimitate cu o perdea, în timp ce “apartamentul” nostru de două camere era separat de restul printr-un perete rabatabil din sticlă opacă. De partea cealaltă a holului era cazat un cuplu de nemţi şi mai exista o cameră în care stăteau două fete. Gabriel ăsta făcea incredibil de mulţi bani din apartamentul ăla destul de mic şi mai avea unul. Era un tip volubil, simpatic la vreo 35 de ani.
În perioada cît am stat acolo a început să erupă vulcanul din Islanda – dacă mai ţineţi minte în aprilie 2010 a fost o săptămînă de haos total pentru companiile aeriene -, dar pe mine nu mă afecta pentru că venisem cu maşina conducînd de la Paris şi urma să plec spre Coasta de Azur apoi, mai departe, în Italia. Nemţii de alături începuseră să stea ca pe ghimpi pentru că li se terminase concediul şi nu puteau pleca. Gabriel venea din cînd în cînd să verifice provizia de lapte, ouă, şi fructe din frigider, stătea un sfert de oră cu noi, dacă ne găsea acasă, apoi pleca.
Într-o dimineaţă, uşa s-a zguduit de lovituri puternice. Am deschis ca să găsesc de partea cealaltă un poliţist, o procuroare, un agent de la poliţia economică, un reporter şi un cameraman care deja mă filma. Îl voiau pe Gabriel dar înăuntru nu eram decît noi, turiştii. Voiau să le dovedesc că stau “legal” aşa că le-am arătat rezervarea şi chitanţa printate de pe situl B&B. Mi-au cerut să-l sun pe Gabriel ceea ce am şi făcut. După ce i-am explicat situaţia nefericită care-l aştepta, prima lui întrebare a fost “De ce le-ai deschis uşa?!” Pe moment mi s-a părut cam absurdă întrebarea (Cum să-mi treacă prin cap să nu o deschid?!) dar i-am spus totuşi că o sa fiu mai prudent pe viitor…. Şi totuşi nu au trecut mai mult de zece minute şi a trebuit să deschid iar uşa: din spatele ei se auzeau urlete disperate şi somaţii în spaniolă. Am mai deschis-o deci cît să-l văd pe Gabriel trîntit pe scări sub un poliţist care îi potrivea cătuşele la spate. Bietul Gabriel ţipa “Ayuadame” dar nimeni nu-l ajuta. Nemţii se uitau îngroziţi, cred că nu mai văzuseră cătuşe de aproape în viaţa lor.
Cu Gabriel arestat rămăsesem stăpînii apartamentului pînă la ieşirea lui din închisoare. Odată pe zi venea o rusoaică să facă curat şi de la ea aflasem că Gabriel era închis în timpul judecării procesului pentru neplata taxelor. Rusoaica plîngea şi ea pentru că lucra la negru şi fără Gabriel trebuia să se întoarcă în Rusia unde avea de întreţinut o familie (îi vedeam cînd vorbea cu cu ei pe skype la laptopul din bucătărie). Eu mă simţeam destul de prost, deh, ca ăla care deschisese uşa fără să se gîndească.
Şi într-o zi i-am spus rusoaicei aşa: “Transmite-i lui Gabriel ideea asta: la proces să spună că de obicei nu cazează turişti, sau nu aşa mulţi, dar i s-a făcut milă de noi pentru că nu aveam unde sta, era o situaţie umanitară… datorită haosului provocat de cenuşa vulcanică… să nu dormim pe aeroport cu copii mici, etc etc.” Rusoaica a spus mai departe şi ideea a funcţionat. Partea distractivă a fost că rusoaica nu i-a divulgat şi amănuntul că ideea fusese a mea (poate spera şi ea o mărire de salariu) iar Gabriel a vrut să pară mai inteligent decît era, aşa că atunci cînd l-am întrebat cum a reuşit să scape mi-a dezvaluit cu mîndrie ideea mea ca şi cum îi venise lui.
Sînt sigur ca o duce mai bine cu apartamentele lui la negru decît o duc eu scriind romane şi textele astea fără sens pe aici :)

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.