Îl ascult de vreo oră vorbind pe Dan Puric. Îl ascult ca hipnotizată. Eu n-am prea ascultat basme nici când eram mică. Toate miturile prin care trăiesc mi-au fost întipărite în carne, sunt radiația trăirilor ancestrale care mi-au fost transmise genetic și care se manifestă ca un fel de instinct. Am crescut cu altfel de povești. Cei care mi le-au spus erau oameni în care orice urmă de idealism fusese înfrântă. De comuniști, de soartă, de hazard. Îl ascult pe Puric și mi se pare fabulos că un copil de zece ani poate vorbi cu atâta dezinvoltură și frenezie, că are atâtea cunoștințe și le asamblează cu atât de multă elocvență. Exaltarea lui are o uriașă putere de contagiune. Utopiile pe care le servește pe post de adevăr istoric au particularitatea că nu sunt proiectate în viitor ci în trecut. Dacă ar ști că sunt utopii ar avea un discurs evoluționist, dar el nu știe. El crede sincer că invocă o realitate consumată într-un trecut ancestral. Tocmai de aici decurge și puterea de fascinație a vorbirii lui, din credința cu care se amăgește, din intensitatea cu care investește adevăr într-un basm cu poporul român în rolul principal și cu o omenire putredă în opoziție, una alcătuită din ”străini”. E înduioșător maniheismul lui. Am fost și eu un cavaler Jedi în mintea mea, până la 10 ani. Puric știe ceva istorie, în sensul că e informat, dar nu înțelege nimic din ea, o subordonează utopiilor lui, o trece prin filtrul lor, o mistifică fără nici o pudoare, cu inocență, de asta sunt sigură. Dar nu despre Dan Puric e vorba în acest articol ci despre nocivitatea idealismului. Despre logica autistă care poate înflori chiar la umbra cunoașterii enciclopedice, aș zice chiar mai ales în mințile instruite. Știu, vorbesc ca un empirist. Raționalismul e o boală a gândirii, o intoxicare. Germenii lui sunt în idealism, desigur. Vindecarea, în renunțarea la ordonarea existenței pe criteriile unei logici reductive și la tentația de a sistematiza conceptual dorințe și fantasme. Basmele te rup de realitate, mai precis o întrerup. Realitatea e un film care poate fi curmat cu mai multă ușurință de constructe mentale perfect organizate logic decât de nebunie.
Fac o paranteză: inteligența și rațiunea sunt forțe cardinale ale manifestării umane, ele dau dimensiunea umanului, raționalismul este, însă, un reducționism, o deviere, o încercare a rațiunii de a prelua controlul, ilegitim, asupra a tot ce mișcă, asupra zonelor de gri și de necunoscut ale existenței și asupra a ceea ce nu poate fi înțeles decât altfel. Citiți interviurile cu Gellu Naum în acest sens.
Discursul lui Dan Puric este unul cât se poate de bine articulat, de coerent în sine, însă perfect auto-referențial. Tot ce spune se înscrie în regimul corolarului. El definește lumea, o dimensionează, dă formă trecutului și prezentului după chipul și asemănarea idealurilor proprii (chiar și lupta dintre bine și rău e o idealizare!), măsoară această lume cu măsurile lui și socoate că Dumnezeu a aranjat lucrurile cum nu se poate mai bine. Orice puști de 10 ani poate cădea în astfel de capcane. Mai ales dacă e isteț și are aplomb și încredere în sine. Acum câți dintre locuitorii planetei au depășit vârsta de 10 ani în înțelegerea și aprofundarea lumii e altă discuție. Vreau să fiu foarte clară: constat aceste lucruri fără nici un fel de indignare. Poziția mea e a unui empirist la masa de studiu, nu a unui alt idealist exaltat care condamnă pătimaș ”erori”, ”iluzii”. Și eu mă îndop cu iluzii, ca tot omul, diferența dintre empiriști și raționaliști e că empiriștii știu că o fac și că nu prea au scăpare. Foucault o spunea atât de simplu: nimeni nu are acces la realitate, dar ea există, desigur.
Sunt tentată să spun, à la Puric, că iubirea ar fi realitatea comună. Iubirea e, poate, singura capabilă să ne transporte în realități comune, să ni le creeze sau chiar să ne conducă spre cea primordială.
Toți ne naștem idealiști pentru că basmul este pământul din care visele noastre își trag sevele, este, o spun Bachelard și Jung, o dimensiune a psihismului. Nu i te poți sustrage decât parțial, printr-o mobilizare a conștiinței întru luciditate. Toți suntem la un moment dat, într-un anumit context existențial, visători, cinici, revoluționari, mari naivi sau stoici. Toți suntem la un moment dat predispuși la sofisme, toți suntem înclinați să cultivăm tabuuri sau să explorăm dincolo de ele. Tocmai coerența imperturbabilă și adeziunea necurmată la un set de convingeri sau la un comportament aservit orbește unor principii sunt premize ale simptomatologiei fanatismului.
Logica e o armă demonstrativă care poate servi oricărei intenții și oricărei orientări mentale, e un instrument pe care îl pot manevra la fel de bine și misticii și scepticii și pozitiviștii. Absolut oricine.
Puric răstălmăcește lucrurile în spiritul utopiei lui. ”Marele Kant”, cum îl numește el, a fost, din fericire pentru cei pe care îi condamnă Puric, unul dintre precursorii agnosticismului și secularismului iluminist șamd. Nu se face să citezi din Kant împotriva propriei lui doctrine, dar Puric nu se jenează. Se servește de citate, scoase din context, ca să își ridice singur la plasă o minge în poziția cea mai favorabilă. Dăm exemplu. Kant susține, desigur, că o credință nu este și nu poate fi niciodată supusă examenului rațiunii, pentru că se sustrage acestuia prin definiție. Puric interpretează, imperativ: Marele Kant a spus ”credința nu se discută!” De aceea îl găsesc simpatic și fermecător, și nu o spun ironic, exaltarea lui, patosul sunt exact ceea ce îi lipsesc unui om al îndoielii. Mi se pare fabulos să poți citi doar ce vrei tu în toate cărțile lumii. Atât de gratificant!
Oamenii credinței nu pricep cum e să nu crezi, cum e să nu poți crede, cum e ca îndoiala să țâșnească din însăși inima universului propriu, ca un sânge întunecat. Ei se ceartă cu ateii și agnosticii, în cazuri extreme îi tratează chiar ca pe dușmani ai credinței și îi suspectează de tot soiul de intenții. În realitate, însă, îndoiala, chiar și de-ar fi o boală a credinței, cum susțin misticii, se manifestă la fel de spontan, de nevinovat și de fără intenție ca și gripa.
Aș vrea ca lumea să fie cea din basmele lui Puric, chiar aș vrea. Ar fi minunat dacă poporul român n-ar fi dat decât dovezi de toleranță, mărinimie, îngăduință și speranță, dacă nu s-ar fi arătat și laș sau coruptibil sau resentimentar. Ar fi minunat dacă ”valorile tradiționale” ar avea priză la o realitate oarecare, ar fi minunat dacă ele ar fi fost mai mult practicate decât predicate. Însă problema de fond nu este legată de mijloacele de a reda cât mai fidel și mai expresiv portretul poporului sau de-a restitui adevăruri istorice fără machiaje. Problematică e însăși existența acestui personaj colectiv numit neam. Individul nu este o invenție a iluminismului, nu este un produs ideologic cu care a fost deturnat poporul de la rosturile lui și ispitit până și-a ieșit din fire cum vor să creadă misionarii tradiționalismului. Individul este forma în care ne-a creat natura sau Dumnezeu.
Istoria din poveștile lui Puric este una romanțată, idilizată și hiperbolizată cu mijloacele expresive ale unei logici autiste. Dacă ar fi funcționat atât de bine lucrurile într-un anumit context social, de ce ar fi survenit schimbarea? Cum poate fi coruptă o stare de grație? Schimbarea se strecoară într-o crevasă a unei orânduri sociale nefaste, întotdeauna. Într-o lume bine rânduită revoluțiile marxiste n-ar fi fost posibile. Poporul român n-ar fi fost atât de ușor de victimizat (cum încearcă să ne convingă Puric), de dezbinat și de golit de seve sub regimul comunist, dacă o bună parte din exponenții acestui popor n-ar fi fost atât de ușor de convins să profite, să devină turnători, să-și umilească semenii prin instituțiile opresive ale noului regim. Distincția dintre România așa zis ”profundă”, cea ”bună”, ”sfioasă” și ”credincioasă” și România cea ”curvă” este un fals, este o pildă de logică dihotomică autistă. Sigur că rațiunea încearcă să-și ușureze munca și devine autosuficientă și comodă, acest mod de a antagoniza lucrurile în planul ireal al gândirii e o comoditate. E un reducționism nociv în idealizările simplificatoare, ele mistifică realitatea. Idealismul e în esență o minciună, chiar dacă e și el la fel de firesc ca și gripa. Eu nu văd un conflict între adepții lumii tradiționale și misionarii lumii noi tocmai pentru că realitatea e alta. Viața nu se lasă subjugată de hachițele nici unei ideologii. Flacăra iluminismului (al cărui adept a fost și Eminescu) nu a izbucnit în conștiințele filosofilor și artiștilor secolelor XVIII și XIX din sedimentele culturii tradiționale ci dintr-o nevoie stringentă de reformă și, chiar, de răsturnare a acesteia. În vremea lui, Eminescu, cu a cărui icoană defilează prin lume actualii tradiționaliști, era în mare măsură adeptul iluminismului, era când agnostic când credincios, când moralist când anti-moralist, când plin de dragoste când misogin, pe scurt nu era într-un singur fel și acela așa de ușor de etichetat. Tocmai pentru că a fost într-atât de uman încât să aibă contradicții e demn de iubit Eminescu… și e obscen să încerci să faci dintr-un creator cu o atât de profundă școală a gândirii și a simțirii un cal de bătaie al naționalismului. Mi se pare straniu să realizez (chiar dacă înțeleg mecanismul) că tocmai apărătorii neamului care se luptă vehement pentru identitatea și demnitatea lui sunt cei mai mari detractori ai lui totodată, cei mai dispuși să anatemizeze români. Patrioții, aliniați frumos, ca la Cântarea României, sunt buni pentru că recită poezia care trebuie, pentru că afirmă (cel mai adesea pur verbal, dar vehement) valorile ancestrale, în vreme ce ”dușmanii neamului” sau ”vânzătorii de neam” sunt cei care recită versuri alandala sau inspirate de actualele valori ale occidentului, care îi reflectă acestui occident, în toată splendoarea, ”decadența”. Cei dispuși să rupă poporul în două, jucând rolul de judecători ai acestuia, sunt exact cei care se declară împătimiții lui iubitori. Pe scurt ne aflăm în planul unei paradigme în care personajul colectiv numit ”poporul cel bun” se luptă cu zmeul care întruchipează personajul colectiv numit ”poporul cel rău”. Cel bun se plânge că ăla rău vrea să-l destrame și să-l prăpădească, să-l ducă de râpă și lovește în el cu tot ce apucă: sudălmi, accese de furie, cataroaie, bocanci, cozi de târnăcop. Poporul cel bun propovăduiește iubirea și uniunea de neam, de aceea procedează așa, să fie clar. Poporul cel rău e misionarul individualismului. În concluzie: ce este poporul?
O spun cu toată sinceritatea. De trei ani simt o acută nevoie de patrie. De aceea îl ascult pe Puric ca hipnotizată. Ce bine ar fi dacă aș putea să simt ca el, dacă aș putea să-mi amputez gândirea să încapă în logica aceea cu făt frumos și zmeul! Îmi spun în fiecare zi: nu sunt individualistă, vreau să simt că aparțin unui principiu superior, că miza vieții mele nu e cultura eului și a libertăților lui. Dar n-am cum să evadez din celula de detenție a individualismului pentru că întreaga lume e configurată așa. Tu vrei să simți că aparții unei comunității, că ai un univers comun cu ceilalți, dar ceilalți nu vor, celorlalți le convine cultul egoului, le convine dezbinarea. Tu nu vrei să participi la jocul cu poporul cel bun versus poporul cel rău, cu eu versus tu, cu el versus ea, dar societatea te forțează și dacă nu te aliniezi tu te distribuie ea, automat, de-o parte sau de alta a baricadei fictive care îi desparte pe oameni și îi divide și îi aruncă în ringuri de box. Pentru ce boxează exaltații cu nihiliștii? Credincioșii cu scepticii? Care e trofeul?
Basmele sunt un narcotic… sunt paradisuri artificiale. O spun cu toată considerația pentru Dan Puric. Mie nu mi se pare demn de ironizat idealismul, ci demn de toată înțelegerea. Așa cum mi se pare demn de înțeles cinismul. Așa cum mi se pare demn de apreciat romantismul sau pragmatismul. De aceea eu nu pot crede în nimic. Da, mă doare să văd că agnosticii sunt priviți ca niște elemente recalcitrante care vor să saboteze adevărul credinței sau ca niște degenerați cărora li s-a atrofiat simțul metafizic. Eu sunt agnostică pentru că îi înțeleg pe toți, ce nu înțeleg e gâlceava generalizată dintre tabere sau dintre fiecare și fiecare, gâlceavă inițiată în numele binelui și adevărului și dreptății. Și, cel mai grav, în numele iubirii.
Scriitoare, regizoare de teatru, doctor în filosofie.
Sunt pasionată de literatura, dansul și teatrul contemporane, filosofiile occidentale și de lumea grecilor antici. Mi-ar fi plăcut să fiu free-runner, e visul meu ratat. Iubesc scolile clasice de pictura flamandă și expresionismul austriac, umorul englezesc, muzica de cameră, mișcarea punk și câteva dintre trupele considerate dark-wave/postpunk. Mă consider un spirit androgin și o adeptă a gândirii sceptice.
Am fost și eu la o conferință a lui Dan Puric, și confirm, omul are o carismă extraordinară, te duce cu el unde vrea, te convinge, te atrage. Eu l-am văzut și în spectacole de pantomimă, pe vremea când era mai tânăr, și pot să spun că, prin nu știu ce chimie extraordinară a sufletului, întregul magnetism pe care îl punea în gesturi și în mimică, acum îl iradiază prin cuvinte. Este un vulcan, o forță a naturii. Euforia conferinței ține câteva zile, poate chiar o săptămână. Pe măsură ce aburii trec și îți revii, la lumina zilei, constați în ce tenebre te-a cufundat.
Am o singură nemulțumire legată de acest articol (ca de obicei, cârcotaș…): titlul. De ce avem noi, românii, tendința de a crea noțiuni negative pornind de la suferințele altora? Autismul este numele unei maladii psihice severe. La fel ca și în cazul cuvântului handicapat, facem din numele unei boli o injurie sau un atribut peiorativ.
Am savurat acest editorial., dincolo de o preţiozitate a limbajului, care nu este întotdeauna pe gustul meu. M-am gândit şi cum se va delecta Radu Părpăuţă citindu-l, având în vedere că nici pe domnia sa Dan Puric nu a reuşit să îl „hipnotizeze” cu discursurile sale. Trebuie să recunosc că şi eu la rândul meu sunt imună, mai cu seamă într-o epocă a analiştilor, care se pricep la toate fără a cuoaşte nimic (avem ziarişti, critici de film, specialişti în sport şi sociologi întruchipaţi de câte o singură persoană, care ar putea vorbi la orice oră, despre orice). Tot atât de adevărat este şi că are foarte mulţi „adepţi”. Orice „guru” transmite pe anumite frecvenţe de undă, receptate de tipologii care întotdeauna vor avea ceva în comun.
Acum cu basmele, aici e o „poveste” mult mai lungă şi mai profundă. Ele nu sunt numai pentru copii sau numai „paradisuri artificiale” (a se vedea şi editorialul lui Cornel Bălan cu Seherezada şi arta de a spune o poveste bună). Omenirea s-a hrănit cu basme şi mituri nu întotdeauna cu naivitate. În trecut, când nu existau mijloacele de informare moderne, basmul putea servi foarte bine drept propagandă sau dezinformare, mijloc de glorificare (PR) . Până şi hieroglifele mint glorificându-l pe Ramses ca victorios alături de leul său în bătălia de la Kadesh, când în realitate armata egipteană a suferit o înfrângere – totul depindea de cine îl transmitea şi cum dorea ca basmul să fie perceput. Aici basmul este luat ca argument în eseu şi pentru a-ţi construi teoria, vine să contrabalanseze realitatea fiind catalogat drept pură ficţiune pentru copii. Nu intenţionez să intru într-o polemică pe această temă şi pentru faptul că eseul tău îşi atinge perfect scopul transmiţând un mesaj clar. Nu trebuie însă neglijat rolul basmului şi cel al mitului în istoria şi evoulţia omenirii. De aici s-au născut şi lucruri bune şi rele, au înflorit şi s-au destrămat imperii şi într-adevăr la baza marilor religii ale lumii stă tot un basm, mai mult sau mai puţin diferit interpretat -pentru că aici trebuie sulbiniat faptul că cei care suferă de autism sau dislexie pur şi simplu parcurg ALTFEL – adică în mod diferit decât noi- treptele cognoscibilului, de multe ori ajungând fie la aceeaşi concluzie ca şi noi, fie la alte rezultate tulburătoare, la care nu noi nu ne-am fi gândit niciodată. Omenirea a avut dintotdeauna tendiţa să îi stigmatizeze pe cei care earu „diferiţi”. În Evul Mediu, seinorii bogaţi aveau săli întregi din palatele lor dedicate curiozităţilor, diformităţilor, anomaliilor, pe care le colecţionau cu o perversă plăcere. Un astfel de exemplu este castelul Ambrass din Tirol. La Dan Puric este mai degrabă vorba despre oportunism şi de eludarea unor adevăruri pentru atingerea scopului propus. Dar să revenim ş să nu uităm sâmburele de adevăr din inima basmului. Studiind miturile străvechi pe care toţi le credeau poveşti, arheologii găsesc din ce în ce mai des oraşe şi cetăţi despre care nu se credea că au existat vreodată. Dealtfel cum spunea Rabindranath Tagore:
”La orice vârstă, omul este o ființă care se hrănește cu povești. De aceea, avuția povestirilor, pe care au strâns-o oamenii pe tot globul, din casă în casă, din secol în secol, fie în vorbă, fie în scris, a depășit celelalte avuții omenești”.
Cum spuneam şi mai înainte, este foarte important modul în care basmul este perceput şi transmis şi cine îl prelucrează în vederea atingerii anumitor scopuri dintr-o agendă ascunsă. (Pănă la urmă şi Seherezada avea o agendă ascunsă, nu-i aşa?). Dar eu sunt convinsă că fără basme şi mituri umanitatea ar fi mai săracă.
Multumesc Ilincai care mi-a permis sa postez din acest articol exact cit am dorit.
Lui Mihai pentru designul sau alegerea pozei.
Comentariile sint interesante, ca de obicei.
Politicienii folosesc exact aceeasi tehnica: spun basme si asta deoarece iluzia, speranta se va vinde intotdeauna mai bine decit realitatea. Fa-i sa inghita opinia ta ca pe un adevar stiintific. Eu tot ma mir ca Llosa nu a cistigat prezidentialele pt Peru atunci cind a candidat. Cred ca nu a dorit sa amestece literatura (basmele) cu politica.
Dan Puric e simpatic.. si mie imi place. Cum sa nu-ti placa cind mesajul e pozitiv?
Toti vrem sa auzim ca problemele (daca sint) pot fi rezolvate. Aveam unul la serviciu care ii prezenta mereu managerului ce mari probleme, greutati sint la noile proiecte. Pina la urma l-au dat afara pe pesimistul asta :)
E, la urma urmei, o chestie de echilibrare, de contrabalansare a unor extreme printr-o alta extrema. Una antagonica celorlalte. Timpurile noastre cunosc doar „Dumnezeul” individualismului, ideea de comunitate, de comuniune fiind la fel de respinsa, considerata la fel de vetusta precum CAP-urile, ca sa nu spun Sovrom-urile. „Biserica” este, fireste, mult mai mult decat cladirea aia de piatra sau de lemn, desi spatiul ce se isca in ea are legaturile acelea subtile cu Divinitatea. Puric pare, hellas, mai degraba o voce precum a Botezatorului care, in definitiv, tot un ca un soi de habotnic neadaptat era privit de marea majoritate a contemporanilor. Si daca Puric, ce spune el, e ca un basm, ce punem in loc daca il „avortam”? Ce „nastem” oare in loc? Nu doar somnul ratiunii poate naste monstri…
Take, dintr-un anumit punct de vedere ai dreptate, dar eu crede-mă că am fost martoră directă a unor întâlniri la nivel înalt în cadrul cărora, Dan Puric, marele naist Zamfir, Dan Iordăchescu (Dumnezeu să îl odihnească) Mihai Mălai Mare și mulți alții veneau să facă PR pentru ei înșiși la nivelul unor reprezentanțe ale unor organizații internaționale din România și desigur, nu sunt deloc de condamnat pentru aceste demersuri,,, numai că rămâne mereu un semn de întrebare cu privire la mercantilism – până la urmă trăiește fiecare cum poate… Mie nu îmi este deloc greu să miros oportunismul de la o poștă. Se vând basme, se vând iluzii, se vând licori făcătoare de minuni și creme anti rid etc etc, dar dacă ești autentic și crezi în ceea ce faci nu ai de ce să te vinzi – atunci trebuie să vină alții să te întrebe de sănătate și să te invite la masa tratativelor. E o pantomimă patetică, care păcălește din ce în ce mai puțin.
@Daniela, cred ca muti problema intr-un alt plan. Si generalizezi dincolo de miza subiectului. Si eu am fost martor… la multe. Marele naist e asa cum e, iar detaliile sunt deja un „bun public”, altii sunt cum sunt. Mercantismul o exista, ca asta e motorul lumii, pare-se, mai ales astazi. Dar lucrul asta e valabil pentru oricare dintre „tabere”. Oportunismul e nitel altceva. Mai ales in contextul in care vorbim de oameni deja – hai sa nu le zic faimosi, dar macar populari. Dar Puric, de exemplu, a sustinut conferinte inclusiv pentru a aduna bani pentru scopuri umanitare, vezi centrul acela al dr. Chirila. Insa e interesant, nu crezi?, ca mai ales „tabara mistico-religioasa”, sa ii spun asa, are in general nevoie de conferinte ca de popularizare pentru a contrabalansa suflul laic-rationalist-globalizator..dar si desacralizant al epocii si oamenilor ei. „Profanul” liber-cugetator a scos sacrul din majoritatea oamenilor, ca pe o haina veche mancata de molii. Presupun ca cei care inca se simt legati de „haina” aceea ar trebui sa intoarca si obrazul celalalt si…sa se lase scosi din istorie. Altfel, pot fi suspectati de..mercantilism. Culmea, taman in epoca in care marele Zeu…e banul si individualismul feroce. Fara de Dumnezeu…