Sania cu lemne

        Era ger de se lipeau pietrele pe uliţele satului. Cu noaptea-n cap, când cucoşii se pregătesc de cântat Mircea înhămă caii la sanie şi plecă la pădure cu frate-său. Cu o săptămână înainte, hotărâseră să pună caii împreună şi să meargă după lemne la pădurea din Cucorăni.
Doamne, ce zi avea să vină! Maria, soţia lui, i-a spus să mai zăbovească o vreme, să se moaie iarna asta blestemată, dar când îşi pune ceva în gând, o ţine una şi bună, nu reuşeşte nimeni să-l dea pe brazdă.
După Revoluţie primise pământul, luat de comunişti şi o bucată de pădure. Aceasta a rămas în grija Ocolului Silvic, iar în fiecare an avea dreptul la un metru cub de lemne .
Mircea pregătise de cu seară brişca şi toporul, felinarul îl agăţase la sanie şi strecurase şi câţiva metri de sfoară în sacul scorţos. Drumul spre pădure era ca în palmă, caii mergeau la pas şi cei doi îşi aminteau de vremurile tinereţii, când plecau cu tatăl lor la colectiv. Pe la amiază cei doi ajunseră la marginea pădurii, în timp ce zăpada se aşternea în neştire pe lemne, pe cai şi pe oameni… Noaptea venea repede, cu întunericul după ea. Sania încărcată cu lemne, se mişca greu la întoarcere acasă. Drumul era anevoios. Ningea. Troiene formate peste zi blocau calea saniei şi înaintau greu. Vântul le sufla în faţă şi caii se poticneau prin nămeţi. Bărbatul ţinea hăţurile cu mâna stângă, stătea în faţă, pe scândura pusă de-a latul coşului, striga din când în când la cai, ridica mâna dreaptă, arătându-le biciul, cu mâner de lemn în care era înfipt o sârmă împletită, cu o bucată de piele subţire la capăt, iar Mihai, cocoţat pe lemne în spate, cu o ţigară în colţul gurii, îi ţinea isonul.
– Dii, căluţii mei că ne prinde noaptea în pustietatea asta, nu mă lăsaţi în mijlocul pădurii, că ne mâncă lupii. Mihai, ţine hamul că rămânem în drum cu lemne cu tot!
Caii trăgeau din răsputeri, scoţând aburi pe nări. Zăpada ţipa sub picioare. Bărbatul chişca din când în când pielea aburită a animalelor. Făcuseră câţiva paşi înapoi. Sania scârţâia şi se îndoia sub greutatea lemnelor.Felinarul lumina calea, scoţând miros de gaz. Pădurea se întindea cât puteai cuprinde cu ochii. În acest anotimp părea a fi stranie în goliciunea ei. Copacii stăteau aliniaţi ca soldaţii la defilare, executând comanda tăioasă a vântului.
Mircea se opri pentru o clipă şi se uită la cai, apoi la frate-său:
– Mai avem vreo doi kilometri până la ieşirea din pădure. Eu spun să nu mai zăbovim, că ne apucă dimineaţa pe coclauri.Hai, căiuţii mei că ajungem la drum bun, ţipă Mircea, trăgând hăţurile spre el.
Caii mergeau anevoios, trăgând cu greu povara în urma lor. Drumul era plin de hârtoape, iar pe alocuri, de sub omăt se dezveleau bucăţi de gheaţă. Caii erau potcoviţi, cu o săptămână înainte îi dusese la fierarul din sat, dar tot şchiopătau din când în când. Mânzul lui Mircea se poticni, dădu să se ridice , dar sub greutatea lemnelor căzu în ghenunchi. Celălat cal se smuci şi îl târâ o bucată de drum. Aprig la mânie, omul se năpusti cu biciul asupra lui, iar animalul prăbuşit se uită cu ochii tulburi, căutând parcă îndurarea.
– Mă laşi, când mi-e lumea mai dragă, ţi-am purtat de grijă ca unui copil, te-am hrănit cu grăunţe şi borhot şi tu mă laşi pradă lighioanelor?Hai, Murgule, ridică-te să ajungem acasă, spuse Mircea, trăgându-l de coadă.
Calul făcu o mişcare, încercând să răspundă rugăminţilor stăpânului, dar nu-l mai ţineau puterile. Căzuse în genunchi. Pielea îi crăpase şi sângele tâşnea, acoperind zăpada alba. În jurul său se formase o pată mare, roşie. Mihai se uita neputincios la animalul care zăcea într-o baltă de sânge. Deshămă calul şi îi dădu drumul. Acesta se prăvăli în şanţ.
– Amu, măi frate, ce ne facem? Îl întrebă Mircea cu vocea tremurândă. Mi-am schilodit calul şi nu ştiu dacă îl mai văd vreodată în ham.
-Se vede că se ţine ghinionul de noi ca scaiul de oaie. Şi, când te mai iei, după ce-ţi spune unul sau altul, lucrurile merg ca roata la deal. Încercăm cu a’meu să ducem lemnele pân’ la drumul mare şi ne întoarcem după calul tău, spuse Mihai, suflând în mâinile îngheţate. Gerul trecuse prin mănuşile împletite din lână.
– Nu … Nu pot să-l lăs singur!L-ar mânca lupii şi nu îndrăznesc să mă gândesc la ce-i mai rău. Eu rămân cu el.
-Stai şi suflă-i în bot că eu car lemnele cu spatele, se răsti frate-său. Aşa-i când îţi pui mintea cu toţi nepricepuţii!
Odinioară, spuneau bătrânii, că prin pădure pe la Cucorăni mai umblau lupii şi, în asemenea situaţie te gândeşti la ce e mai rău.
Mihai îşi luă calul de căpăstru, îl înhămă la sanie şi flutură biciul deasupra capului. Animalul făcu primul pas. Înţelesese din gesturi ce-a vrut să-i spună stăpânul. Ştia să-şi poarte hamul . Era trecut prin sită şi prin ciur, cum spun bătrânii.
Mânzul lui Mircea avea vreo doi ani şi nu era obişnuit cu greul. Era prima lui încercare de a-i dovedi stăpânului că nu mâncase grăunţele degeaba. Mircea nu se dezlipi de lângă cal. Rupse o bucată din cămaşă şi îi legă rana.Tăietura era adâncă şi cârpa nu reuşea să facă faţă puhoiului de sânge.
Sania cu lemne aluneca uşor printre faldurile nopţii, frate-său şi calul căpătau forme nedefinite. Noaptea îşi trăgea încet după ea întunericul urmărit parcă de lună şi stele. Pădurea rămânea în urmă ca într-un tablou de iarnă. Dorinţa celor doi de a ajunge cu lemnele la drumul pietruit era pe cale să se înfăptuiască. Mai aveau de străbătut vreo două sute de metri. Pojghiţa de gheaţă se răzvrătea sub copita calului. Animalul se legăna şi-şi încetini mersul. Sufla greu. Aerul cald se împrăştia în jurul nărilor. Pentru o clipă, nu înţelese ce se întâmplă cu animalul său. Îi era teamă să nu cadă. Avea încredere în puterile lui. Ştia că se poate baza pe el şi îl încuraja:“Hai, căluţule încă un hop şi am ajuns!”.
Mihai trage cu greu cojocul după el. Cu trupul îngreunat de frig număra în gând paşii pâna la ieşirea din pădure. Sania cu lemne tăia drumul care te scoate din pădure. Încă un pas, doi , trei şi Mihai se opri la poala pădurii. Cu mâna ţeapănă de frig îşi struni calul, trase de căpăstru şi cu glasul răguşit îi spuse acestuia:
-Hoo, gata, am ajuns! Să ne odihnim oleacă. Bărbatul scoate opalca cu trifoi şi o pune în faţa animalului, iar pe spinare-i aruncă un aşternut gros ţesut din lână de oaie. Scoase o ţigară ce se umezise de atâta frig şi reuşi să o aprindă. Fumul se ridica în rotocoale şi cercuri albastre.
În tot acest timp, Mircea încercă să oblojească tăietura. Scoate din buzunar o cutie în care avea  o cremă din său de oaie, ce-o făcea femeia-sa cu gălbenele, toamna când tăia cârlanii şi întinde pe rana proaspătă.Treptat sângele se opri, doar ici-colo se mai prelingea câte un fir .Calul îşi trase piciorul, scoţând un nechezat ce răsună în întreaga pădure. Încet se înălţă pe două picioare, scuturându-şi coama. Se poticni. Îşi trase capul înainte şi cu greu îşi săltă trupul, reuşind să se ridice din locul unde căzuse.
-Dii, căluţule ştiam eu că nu mă laşi la greu. Mircea aranjă hamul, îl mângâie pe coama rece ca gheaţă şi porniră la drum.
Murgu păşea cu greu prin zăpada proaspăt căzută, urmându-şi, stăpânul, cu încăpăţânare. Încet se apropiau de locul unde Mihai şi calul lui se opriseră să-şi tragă sufletul. Omul scoase un chiot de bucurie la vederea celor doi:
-Da’, în sfârşit, văd şi eu un chip de om prin preajmă şi un mânz pe patru picioare . Mi s-au bulbucat ochii de când mă uit în stânga şi în dreapta, zise Mihai, scuturându-şi omătul de pe căciula din blană de miel. Să legăm Murguţul în spatele saniei şi să pornim, că mai avem drum lung.
Bărbaţii şi caii se întind la drum, iar pădurea rămâne în urma lor ca o ceaţă argintie.
Maria, femeia lui Mircea, n-a închis un ochi toată noaptea, iar dimineaţa a prins-o, privind pe fereastră la sania cu lemne din faţa casei.

Lăcrămioara

Scriu pentru liniştea mea sufletească, mai bine sau mai rău, dar nu mi-am propus să devin scriitor.