„După două mii de ani” de Mihail Sebastian

Romanul lui Mihail Sebastian, După două mii de ani a fost reeditat de curând la editura Cartex, cu prefața scrisă de Nae Ionescu. Mai mult decât atât, acesta a fost tradus în engleză și publicat de bine cunoscuta editură Penguin în colecția Modern Classics, Sebastian găsindu-și astfel locul printre nume selecte ale literaturii, precum Nabokov, Orwell sau Kafka.
Mihail Sebastian – pe numele său real Iosif Hechter, a scris poezii, publicistică, romane, eseuri, a fost traducător și avocat, dramaturg și profesor universitar. E cunoscut pentru piesele sale de teatru – Jocul de-a vacanța sau Steaua fără nume sau pentru romanele, Orașul cu salcâmi sau Accidentul, toate fiind marcate de o aură lirică, romantică, în care dragostea, cu toate zbaterile, ororile și deznădejdile ei – devine personajul principal. Însă aceasta este numai una dintre fețele lui Sebastian.
Celălalt chip al lui este cel tragic. El transpare cel mai bine în romanul său autobiografic, După două mii de ani și în Jurnalul său, cel din urmă fiind publicat târziu, la începutul anilor 90. Ambele surprind, cu o luciditate extremă și un acut simț al realității, România anilor 30-40, anii tulburi, cu multe prefaceri sociale, răsturnări politice,  amenințări externe, imaginea pe care acesta ne-o oferă fiind departe de acel ambalaj idilic, fascinant, luminos, cu care ne-am obișnuit să împachetăm perioada interbelică.
După două mii de ani a fost publicat în 1934, cu o prefață de Nae Ionescu. Acest din urma era maestrul, iar Sebastian era discipolul său. Sebastian i-a încredințat acestuia sarcina de a scrie paratextul pentru o carte pe care o putem numi carte-experiență. E un termen mult mai potrivit decât dacă am spune că este autobiografic – fiind vorba de experiența unui tânăr evreu în România anilor 30. Atât cartea cât și prefața au stârnit un adevărat scandal în epocă. Cartea, pentru sinceritatea ei brută, tăioasă, prefața pentru faptul că a fost considerată, pe bună dreptate, o condamnare la moarte, acestea fiind chiar cuvintele autorului după prima lectură.
Nu putem disloca romanul din contextul în care a fost scris. Suntem la începutul anilor 30, în plină criză economică mondială. Bursa de pe Wall Street tocmai se prăbușise cu un an în urmă și, o dată cu ea, o întreagă perioadă de strălucire, opulență și calm aparent. Vremurile devin iar tulburi și vechii demoni ai Europei se trezesc la viață. Iar acești demoni nu ocolesc nici România.  Unul dintre acești demoni este acela al antisemitismului.
În anii perioadei interbelice, așa cum afirmă Lucian Boia în cartea sa – Cum s-a românizat România, trăiau aproximativ 765.000 de evrei, marea majoritate dintre ei locuind în Basarabia, Bucovina de Nord sau Ardealul de Nord, ei reprezentând mai bine de 6% din populația țării. Însă evreii nu erau singura minoritate semnificativă – maghiarii, nemții, îi depășeau numeric. Cu toate astea, febra naționalistă care a cuprins România anilor 20-30 a găsit un teren fertil, prolific în exploatarea urii față de evrei. Acest lucru a fost mult mai evident în țări precum Germania, Italia sau Spania, iar în România, acest fenomen a rămas unul marginal, păstrat uneori sub tăcere, tabu, puternic nuanțat.
Sebastian surprinde în cartea sa tocmai perioada de început a acestui fenomen. Romanul, scris la persoana I, are aerul unui jurnal de observație, intim, lăuntric, care surprinde trăirile unui tânăr evreu din Brăila, student la Drept, exilat de bunăvoie în Bucureștiul anilor 20. La fel ca în Jurnal, ne surprinde luciditate și detașarea cu care personajul trăiește și îndură toate umilințele, hărțuirile, șicanele la care este supus. E victima care devine autoreflexivă – sau cum îi spune Nae Ionescu, în Prefață – e victima care s-a obișnuit cu statutul de victimă, și trăiește această condiție ca fiind intrinsecă ființei lui. Însă acest lucru e doar parțial adevărat.
Există un contrast evident între brutalitatea lumii de afară și detașarea cu care autorul acceptă acest fapt. E chiar o contradicție pe care Nae Ionescu, care se pare că nici nu a citit textul înainte de a scrie prefața, nu o surprinde. Sebastian nu are tragismul evreului care suferă fiindcă acesta e destinul său, nu transformă suferința într-o formă de existență. E mai degrabă interogativ, dubitativ. Există la acesta o ruptură, o dedublare. Identitatea lui e una dublă: e Iosif Hechter, evreul din târgul Brăilei, dar în același timp, e Mihail Sebastian, tânărul student care iubește viața, orașul, seratele elegante, femeile frumoase, serile de primăvară.
Există ceva profund uman în scriitura lui Sebastian. E acolo o dorință nestăvilită de viață, de cunoaștere și iubire. Dincolo de tragismul mut al romanului, răzbate tocmai această dorință. În tumultul acela al istoriei, când vremurile deveneau tulburi, în care evreii începeau să fie bătuți, marginalizați, scoși în afară lumii, denigrați, batjocoriți, Sebastian își dorea să trăiască, să scrie și să iubească. Tot ceea ce își dorește, așa cum el însuși afirmă într-una dintre paginile romanului, este să iubească o femeie frumoasă și să citească. Sunt lucruri simple. Și-ar putea trăi toată viața în acest fel.
În acest caz, cum se împacă faptul de a fi evreu cu aceste dorințe lăuntrice? Așa cum o spuneam mai devreme, ceea ce ne surprinde la Sebastian este teribila lui onestitate. Nu transpare, din rândurile cărții, nicio dorință de a escamota adevărul, de a distorsiona realitatea sau de a o apuca pe drumul victimizării. După două mii de ani e o carte a întrebărilor, acele întrebări pe care ți le adresezi ție însuți, izolat de lume, într-o garsonieră ticsită de cărți, în timp ce lumea de afară, lumea adevărată se zbate, se contorsionează și se îneacă în ură.
Prima și cea mai importantă întrebare pe care o ridică autorul este aceea a faptului de a fi evreu. Ce înseamnă să fii evreu? Sebastian răspunde în felul său. Nu înseamnă, de fapt, nimic. Nae Ionescu îi dă replica dură, în prefața cărții. În epocă, prefața a stârnit un veritabil scandal și a fost deseori mult mai citată sau comentată decât cartea însăși.
Fără a intra prea mult în detaliu, trebuie să ne oprim câteva momente asupra acesteia. Este esențială în economia romanului. Încă de pe vremea când romanul se contura în mintea lui Sebastian, acesta l-a rugat pe mentorul său, filozoful și profesorul Nae Ionescu să scrie prefața pentru carte. La vremea respectivă, Nae Ionescu, care apare și în roman, sub numele de Ghiță Blidaru, era un veritabil mentor, figură socratică pentru tânărul Sebastian, pe care de altfel l-a și luat sub aripa sa protectoare. Asta până la momentul în care acesta a scris prefața pentru roman.
Cu o argumentație aproape chirurgicală, sprijinit pe false ipoteze istorice, alimentat de un antisemitism grosier, bulevardier, Nae Ionescu îl condamnă, metaforic vorbind, la moarte pe Sebastian. Sentința lui e una lipsită de speranță: evreul e făcut să sufere, și trebuie să sufere, fiindcă aceasta este menirea lui. Fără această suferință, racordată la o teribilă dorință de moarte, de victimizare, iudaismul ar fi lipsit de semnificație, golit de sens. Astfel, după spusele lui Nae Ionescu, suferința este adânc întipărită în codul istorico-cultural al poporului lui Israel. Rare au fost perioadele în istorie în care evreii nu au fost prigoniți, în care au fost acceptați și asimilați. În acest sens, prefața lui Nae Ionescu este o condamnare.
Dar ceea ce a fost cu adevărat surprinzător a fost faptul că Sebastian a acceptat ca romanul să fie publicat cu prefața scrisă de mentorul său, în ciuda conținutului ei antisemit. A fost o veritabilă lovitură de teatru. O parte dintre vocile momentului au văzut în acest gest un act de frondă, o confirmare a argumentației năiste, în care victimizarea face parte din însăși ființa poporului ales. Alții au văzut gestul mai degrabă ca o încercare de a-l discredita pe marele filozof, o diversiune menită să crească popularitatea cărții. Iar alții l-au interpretat ca pe un gest onest, ca pe o contrapondere alipită la corpul textului, al romanului. Chiar Sebastian, mulți ani mai târziu, la începutul anilor 40, vorbind despre relația sa cu Nae Ionescu, mărturisea că într-o primă fază, textul maestrului său l-a șocat, l-a zdruncinat, însă ulterior, i s-a părut firesc să îl lipească la roman, să le dea drumul în lume, fără să le schimbe cu nimic destinul.
Cred că Sebastian a procedat bine păstrând prefața lui Nae Ionescu. Textul celui din urmă este frust, sentențios, slab argumentat, și totuși premonitoriu, în timp ce romanul lui Sebastian este un adevărat elogiu al speranței și al dorinței de viață. Bătut, marginalizat, împins la marginea lumii, Sebastian procedează la un soi de auto-excludere din rânduiala lumii. Nu se simte nicidecum evreu. Toată mândria și acea rezistență îndârjită a poporului său îl lasă indiferent și i se pare contrafăcută. În același timp, ura care se abate asupra sa, fiindcă face parte din neamul lui Iuda, i se pare și ea ridicolă, absurdă și lipsită de conținut. Uneori avem impresia că Sebastian rămâne în postura unui spectator indiferent. Însă nu e așa: ca să îți poți păstra luciditatea, trebuie să iei distanță. Tocmai asta face în După două mii de ani: ia distanță.

Petre-Cristian Boricean