Niciodată nu e totul pierdut

Scriitor în România? Trebuie să înveţi bine lecţia scrisului de amorul artei, să-şi ţii bine cumpătul şi să-ţi vezi de drumul tău, paralel cu sistemul, paralel cu ceea ce ni se spune că ar fi valoros şi bun, paralel cu ceea ce ni se livrează drept teme importante, paralel cu „lumea lor”. Încredere şi speranţă. Optimism. Şi trebuie, poate, la fel, să-i sfidezi pe toţi învârtiţii soartei care umblă cu emoţia poetică la rever sau cu îngrijorarea pentru soarta culturii în condei, pe toţi milogii cu complimente la îndemână pentru stupizii şi înăcriţii în rele posesori de poziţii şi scaune, pe toţi provincialii săraci cu duhul şi ahtiaţi după notorietate ca după vreun bonus la viaţă, pe toţi mahării jalnici care cred că fac şi desfac iţele în literatură. Şi tot aşa, să nu te laşi copleşit, să ţii legătura cu lumea adevărată şi să zâmbeşti valului de prostie şi rea-credinţă, să te salvezi.

Să crezi în munca cinstită, în realizarea în viaţă prin propriile forţe, în atitudinea prietenoasă (chiar şi în aceea pe care politeţea şi educaţia o explică mai mult decât simţămintele reale), în modestia alimentată de conştientizarea limitelor personale, în lipsa de prefăcătorie deopotrivă în situaţii banale şi excepţionale şi în despovărarea de fiţe, în entuziasmul implicării pentru binele altora, în bucuria necenzurată, în tristeţea neascunsă, în gesturile de recunoaştere a meritelor şi valorii celorlalţi, în viaţa trăită pentru rostul ei de zi cu zi, în viaţa trăită pentru un ideal, în emoţiile împărtăşite, în poveştile povestite cu detalii şi umor, în prietenia care nu are nevoie să se justifice prin cuvinte niciodată, în dragostea care depăşeşte marginile posibilului, în Dumnezeu care le cuprinde pe acestea şi încă un milion de lucruri frumoase pe care ni le dăruişte.

Multe proiecte şi planuri ne bâzâie prin minte, dar e limpede că în iureşul vieţii de aici avem nevoie de o putere interioară adevărată pentru a face trierea, pentru a hotărî căile de urmat. A şti ce este important pentru noi în anumite momente ale vieţii este un lucru de preţ, o calitate greu de obţinut, o binecuvântare. Entuziasmul pentru idei noi e ca un narcotic, iar eliberarea de el, punerea lui sub control nu sunt treburi de amatori. Constrânşi de timp şi de circumstanţele locului, ca întotdeauna, tăiem tot mai des, cu suferinţă, de pe lista imaginară reperele care ne aprind în suflet focul speranţei, dar de risipirea de zi cu zi tot nu scăpăm.

Pentru că deşi proiectele şi planurile ne pun în mişcare, e sigur că fără ordine şi disciplină (ştiu, sună dur, milităreşte, lemnos) în ţara unde „merge şi aşa”, totul e fără rost, totul devine un mic haos organizat, o fabrică de muncă în zadar. Şi chiar dacă nu suntem în general făcuţi pentru punerea fiecărui lucru la locul lui şi pentru urmarea unui program bine articulat, efortul de a ne apropia cât de cât de aceste repere de viaţă merită din plin. E şansa noastră de împlinire, a celor care nu strălucim de „geniu” şi nici nu avem astrele aliniate în favoarea noastră. Nu avem altă cheie pentru uşile care nu ni se deschid de la sine, nu avem alt cifru miraculos pentru încuietorile descurajante, nu avem altă formulă magică pentru alegerea celei mai potrivite căi, nu deţinem secretul secretelor.

Scriitor în ţara unde la şcoală nu se mai vorbeşte despre ocupaţia cititului? O luptă în plus, pe lângă scris. Un destin asumat. Şi o nevoie reală de ordine, în contrapondere. Ordine în gânduri, în planuri, în viaţa de zi cu zi. Ordine în scris. Purtaţi peste tot cum suntem de fel de fel de lucruri mărunte, ne risipim fără să înţelegem uneori ce ni se întâmplă cu adevărat, o înclinaţie pe care trebuie să o înfruntăm mereu şi mereu. Sau nu… Pentru că altfel – se ştie – viaţa e şi altceva decât muncă şi disciplină, infinit mai mult decât atât. E şi libertate deplină, e şi nepăsare, e şi lene (oblomoviană), e şi descurajare, e şi dorinţa ascunsă de anonimat şi retragere. Mai cu seamă pentru că nu se produce întotdeauna declick-ul imaginaţiei, inspiraţiei & concentrării când vrem şi când nu vrem. Există nişte reziduuri sufleteşti inerţiale care nu pot fi combătute decât cu maximă răbdare şi orice presiune sau grabă ar da totul peste cap, ar face din preţioasele minute sau ceasuri o pierdere de vreme. Şi nu pentru că personajele şi scenele din scrierile noastre se poziţionează ca nişte persoane şi situaţii reale din viaţă, respingând astfel intruziunea abuzivă a „autorului”, ci poate mai ales pentru că suntem ezitanţi şi nu ştim, cum se spune, ce dorim în fond de la viaţă în povestea aceasta a scrisului.

Altfel, scriitor aşa într-o ţară din Est, e important să găseşti resursele de a spune că niciodată nu e totul pierdut. La fel cum cei singuri şi înstrăinaţi ar trebui să nu uite şi să nu se dezmintă în credinţa lor că norii pleacă, apăsarea slăbeşte, frica nelămurită se topeşte, sentimentul de părăsire se va duce departe, iar zilele senine vor veni negreşit foarte curând, tot aşa şi scrisul, cu tot cu avatarurile lui încâlcite şi mersul pe contrasens, poate duce întreaga maşinărie grozavă a poveştii vieţii mai departe. Doar un pic mai multă răbdare, un supliment de credinţă, iniţierea iar şi iar a punerii la cale a planurilor, ţinerea cât mai aproape de oameni, încercarea acelui zâmbet interior care ne face mereu să trecem învingători peste tristeţi şi dureri şi totul căpătă sens. Ca un film bun fără pic de ostentaţie, fără nimic fals, cu tristeţi pline de firesc şi bucurii potolite, cu melancolii de poezie adevărată şi elanuri ţinute binişor sub control. Ca în viaţa reală, care seamănă atât de mult adesea cu viaţa imaginară.

E şansa realităţii scrisului în tăcere dimineaţa când afară e linişte şi întuneric. O şansă care seamănă cu o rugăciune. La fel de intensă implicarea, la fel de personală aspiraţia, la fel de ardentă dorinţa de a înţelege, la fel de anonim şi pierdut în lumea largă efortul de autocunoaştere. Tehnic, lucrurile par (şi chiar sunt) relativ simple: o transpunere în pagini scrise a unor situaţii de viaţă şi a unor trăiri. Sufleteşte însă (şi foarte subiectiv) totul se complică. Nu doar pentru că transferul de energie primordială (s-o numesc aşa) presupune o desprindere din propria fiinţă şi o dăruire care nu rămân fără efect în viaţa de zi cu zi, în viaţa de dincolo de bucla spaţio-temporală a scrisului, ci mai ales pentru că trăirea însăşi se dublează, se triplează, se multiplică şi tinde să anuleze orice legătură fizico-materială cu persoana trăirii. Este un fel de punere la punct a orgoliului de orice natură, o reducere la adevăr. Scrisul în singurătate şi linişte, fără zgomotele şi semnalele lumii exterioare, în ţărişoara ta oropsită, este în parte şi un exerciţiu de anulare a propriei persoane, poate chiar un exerciţiu de smerenie în înţelesul pe care credinţa ni-l descoperă şi ni-l dăruieşte.

Scriitor în ţara în care „poet” şi „poezie” au devenit săgeţi de ironie şi sarcasm? Dificil, dar totodată păgubos şi un pericol major să te laşi descurajat de atâtea şi atâtea situaţii aiuritoare: ambiguitatea politicii culturale a vreunui institut cultural, ostilitatea indiferentă a vreunui minister al culturii, apucăturile comunistoide ale vreunei uniuni de scriitori, planurile editoriale clar-obscure ale marilor edituri, lipsa de caracter (şi poate de cultură, inteligenţă şi curaj elementar) a atâtor critici, în fine, vânzoleala zâmbitoare, oportunistă şi obedient-umilă a provinciilor. Nu eşti „de-al lor” şi asta e tot.

Doar munca perseverentă îţi rămâne. Şi încrederea în cititori, care se vor trezi odată şi odată şi vor spulbera ierarhiile de plastic, celebrităţile împăiate, „valorile” impuse de falsele voci critice răguşite. Dragii de cititori de azi, cu toată preferinţa lor, explicabilă până la un punct, pentru autori străini. Şi mai ales speranţa că lucrurile se vor schimba. Şi încrederea în amărâta de voce interioară care îţi spune că merită să scrii chiar și numai pentru tine, pentru plăcerea simplă a scrisului în singurătate, despovărat complet de iluzii, imun la zăngănitul ademenitor al succesului, lămurit asupra viitorului, prins în plasa prezentului etern.

Vasile Baghiu

Poet, prozator și eseist, fondator al himerismului poetic, a publicat în ultimii ani un volum de proză scurtă și două romane: Punctul de plecare, Planuri de viață, Fericire sub limite. De asemenea, este autor al mai multor volume de poezie, între care Gustul înstrăinării, Febra, Depresie, Metode simple de încetinire a timpului, Respirație asistată, Avantajul de a nu câștiga nimic. A obţinut prin concurs mai multe burse „writers-in-residence” în Occident şi a apărut cu traduceri în reviste din străinătate. Este inclus în antologii precum O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu sau Manualul vânătorului de poeți de Nicolae Coande. A primit mai multe premii, între care Premiul Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi, Premiul Liviu Rebreanu, Premiul Patrel Berceanu. A avut diverse experienţe de muncă, între care şi pe aceea de asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, care i-a inspirat o mare parte dintre scrieri. Ca profesor a publicat un ghid-manual în șapte volume pentru învățământul sanitar (Teoria și practica nursing) și mai multe articole de specialitate. Este iniţiator şi susţinător în oraşul său al proiectelor educaţionale Sănătatea lecturii și Cultura sănătății. Psiholog în domeniul promovării sănătății, trăieşte la Piatra Neamţ și călătorește frecvent în Europa. Aleargă și participă la curse de alergare, experiență care stă la baza romanului Confesiunile unui scriitor alergător, publicat în 2022 parțial pe citestema.ro, în pregătire acum la o editură.