(notă: o povestire scrisă acum vreo 2,3 ani, care ar fi trebuit să apară într-o antologie, dar care a sfârșit ca fișier pe un cd uitat de mine și de lume.)
Dacă cineva s-ar fi apropiat dinspre stradă de singura fereastră luminată la acea oră târzie şi ar fi privit înăuntru cu grijă, fără a fi observat de vreun posibil trecător, cu siguranţă s-ar fi cutremurat de imaginea încadrată în pătratul luminat de cîteva lumânări împrăştiate prin încăperea unde Augustin Ceverinos Cercas, fiul dulgherului din sat, şedea aplecat peste masa de lucru a tatălui său şi scria, printre ciocane, rindele şi bucăţi uzate de şmirghel, o scrisoare. Dacă, să zicem, respectivul privitor noctambul ar fi avut posibilitatea să împingă uşa ce dădea în camera lui Augustin, fără să i se audă paşii pe podeaua veche şi mâncată de cari, încercând să-şi ţină suflarea pentru a nu răvăşi acea pulbere de nuc, de cireş, de stejar, care îmbrăca aerul într-o culoare cafenie, şi să se apropie de masa la care acesta scria, mai mult ca sigur că n-ar fi băgat de seamă când lacrimile ar fi început să i se prelingă pe obraji, unindu-se în barbă, apoi scurgându-i-se pe gât în jos. Evident, nedumerirea cititorului este mai mult decât firească, însă elementul fantastic, dacă mi se cuvine să folosesc acest cuvânt misterios, este acela că Augustin Ceverinos Cercas provenea dintr-o familie de oameni care nu ştiau să scrie sau să citească, nu ştiau să socotească sau să-şi aleagă singuri numărul la izmene; rădăcinile familiei Cercas erau puternic înfipte într-o istorie incertă de sclavi, în cazul bărbaţilor, şi de târfe, în cel al femeilor. Cum în fiecare familie există şansa – mică, ce-i drept – să se nască un fiu sau o fiică care să izbutească să depăşească condiţia neamului din care provine, Augustin Ceverinos Cercas ar putea să fie candidatul perfect al acestei minuni milenare, pe care o putem numi eroare a naturii sau dar al providenţei sau, fir-ar să fie, noroc chior. Lacrimile, totuşi, ar mai fi putut avea şi o altă pricină, alta decât aceea că tânărul învăţase să scrie şi să citească, cel mai probabil singur, într-o atmosferă care nu prilejuia deloc aceste desfătări intelectuale. Cuvintele pe care necunoscutul le-ar fi citit pe bucata de hârtie ar fi iscat un tumult de emoţii, iar în acea clipă, mai mult ca sigur, prin faţa ochilor ar fi început să i se perinde imagini, mai întîi şterse, apoi în culori vii, despre un tânăr care-şi petrece primele zile de toamnă sub un pod, privind la o apă tulbure, hotărând să se arunce pentru a pune capăt unei suferinţe pricinuite de doi ochi albaştri care-i invadau până şi colţurile cele mai ascunse ale minţii, să uite zâmbetul acela de jeleu cu miros de trandafir. Apoi, însă, ar fi observat necunoscutul, din tonul sumbru şi nostalgic, scrisoarea ar fi căpătat valenţele unei scrieri optimiste. Imaginile ar fi început să-l înfăţişeze pe tânărul deprimat într-o altă lumină. Se trezeşte pe o plajă pustie. Deasupra capului său roiesc mai mulţi pescăruşi. Tuşeşte. Tuşeşte şi scuipă apă. Pe măsură ce apa-i iesă din plămîni, mintea i se relaxează, oasele-i pocnesc, iar muşchii i se întind. Lângă el, asemeni unui prieten de ocazie, zăreşte un trunchi de copac, cam cât el de lung, cam tot atât de gros. Nu-şi mai aminteşte nimic din ce s-a întâmplat după ce s-a aruncat în apa de sub pod. Atunci însă, pe loc, realizează că acel trunchi de copac îi salvase viaţa, lipindu-se de el în momentele de chin. Tânărul îşi spune: Am s-o sculptez pe ea în tine. Cuvintele aveau o asemenea încărcătură, încât numai cineva care-şi dorise să strângă în braţe şi să iubescă un alt corp la fel de mult ca pe sine putea să înţeleagă. Aici scrisoarea se termina.
Mi-e teamă că încercarea mea stângace de a-i atribui altuia faptele mele nu-şi mai are rostul, aşa că voi recunoaşte în faţa acestui confesor alb de hîrtie că cel care mergea noaptea târziu pe străzile pustii ale unui Galaţi îmbătrânit de vreme, cel care a văzut lumină la una dintre ferestrele caselor sărăcăcioase de pe strada Farului şi care s-a apropiat, mânat de o curiozitate bolnavă, de uşa pe care mai apoi a împins-o, apropiindu-se încet, încet, încet de scaunul pe care un tânăr dormea, cu capul sprijinit de o masă plină de obiectele de lucru ale unui dulgher de modă veche, am fost eu : Daniel Escrutador.
Bunica mea, înainte să moară într-un pat mizer de spital, m-a pus să jur că nu voi lăsa niciodată să-mi fie furată magia vieţii. M-a pus să jur că voi da întotdeauna atenţie semnalelor pe care universul mi le transmite. Îmi spunea: O frunză care-ţi cade la picioare când toate celelalte sunt pe crengile copacilor, un cântec care-ţi aduce aminte de o întîmplare pe care n-ai trăit-o niciodată, o femeie gravidă care-ţi zâmbeşte sau îţi face din ochi – toate astea sunt semne că universul vrea să-ţi vorbească; vrea să-ţi împărtăşească secretele pe care le ţine la loc sigur într-un cufăraş care nu are fund. Aşa că atunci când am zărit o fereastră luminată la o oră târzie în noapte, mi-am spus: Ce vrei să-mi spui de data asta, universule?
În acea seară am plâns mai mult decât plânsesem la moartea bunicii. Într-un fel îmi era silă că puteam vărsa atât de multe lacrimi pentru iubirea neîmpărtăşită a unui necunoscut; mă simţeam vinovat pentru simplul fapt că nu-mi puteam aminti chipul bunicii din cauza imaginilor care, evadate în mintea mea din acea scrisoare, puseseră stăpânire pe mine. Nu ştiu când sau cum au trecut orele până ce am zărit primele raze de soare făcându-şi loc prin încăperea aceea plină de rumeguş. Când s-a trezit, tânărul care până atunci dormise buşteam s-a uitat la mine aşa cum te uiţi la o ceaşcă murdară de cafea sau la un telefon stricat sau la o scrumieră curată; era ca şi cum eu făcusem dintotdeauna parte din ordinea lucrurilor cu care el se obişnuise să convieţuiască. S-a uitat la hainele mele, care erau mult mai curate şi mai puţin uzate decât ale sale, apoi mi-a zâmbit. Bănuiesc c-aţi citit-o, mi-a zis. În primele clipe n-am înţeles despre ce vorbeşte, însă mi-am dat seama că la scrisoare se referea, întrucât o ţineam întinsă pe genunchi. Am roşit. Eram pregătit să-mi declar vinovăţia pentru imprudenţa şi, mai ales, pentru lipsa de chibzuinţă de care dădusem dovadă când hotărâsem să intru într-o casă străină, dar tânărul a făcut un semn cu mâna, pe care l-am interpretat ca fiind o absolvire a tot ceea ce urma să spun. Şi-a aprins o ţigară. Ca să vă spun drept, nu avea deloc înfăţişarea unui om chinuit de sentimente puternice şi contradictorii; înfăţişarea sa aducea mai mult cu cea a unui lucrător: mâini păroase, cu degete groase, constituţie firavă. Însă, să fim înţeleşi, trăsăturile chipului său erau într-o contradicţie mai mult decât vizibilă cu cele ale trupului. Prin norul de fum şi lumina care deşi se făcuse zi continua să fie precară, am putut distinge doi ochi negri care parcă vedeau prin mine, o piele măslinie, probabil datorată multelor ore petrecute în bătaia soarelui, o barbă ţepoasă (îmi aducea aminte de un arici) şi două buze pe care la început nu reuşisem să le cataloghez ca fiind buze, ci două răni uscate pe un chip uscat.
M-am ridicat de pe patul unde şezusem şi, apropiindu-mă puţin temător de el, i-am dat scrisoarea. El i-a aruncat o privire ciudată, mai degrabă înspăimântată. Ai de gând să m-ajuţi ? Întrebarea m-a luat pe nepregătite. M-am întors cu faţa spre el şi l-am întrebat, la rândul meu, cu ce anume să-l ajut. Să fiu fericit! Oare destinul meu era acela de a-i alina durerea acestui biet năpăstuit de soartă? Oare bunica să fi avut dreptate atunci când îmi spunea că fiecare om care ne iese în cale ne iese cu un motiv? Nu ştiu! Motiv pentru care m-am aşezat din nou pe pat, din nou privind la chipul acela străin. Povesteşte-mi tot. Atât am fost în stare să spun, însă tânărul m-a înţeles şi, după ce a strivit mucul de ţigară de unul dintre ciocanele de pe masă, s-a întors cu totul spre mine. Atunci a-nceput să povestească…
Numele meu este Augustin Ceverinos Cercas. Nu ştiu unde m-am născut. Nu ştiu dacă într-adevăr m-am născut undeva. Uneori am sentimenul că nu m-am născut nicăieri şi că, de fapt, sunt întruparea mai multor suflete care ar fi trebuit să se nască, însă n-au avut posibilitatea sau şansa sau ghinionul.
Amintirile mele încep de la vârsta de paisprezece ani. Ca şi cum atunci sufletul meu ar fi intrat pe urechea unui copil necunoscut. Ştiu că din acele clipe am început să am un tată, de meserie dulgher, şi un bunic, de meserie parior, dacă asta se poate numi ca fiind o meserie.
Munceam de dimineaţa până seara. Mă trezeam undeva la şase şi începeam să fac curăţenie în atelierul lui taică-miu. Când se trezea el, asta pe la zece, îmi frigea o mamă de bătaie fără motiv sau pentru motive fără rost. Nu se lăsa până nu-mi umplea gura de sânge. Şi asta în fiecare zi. Şapte zile pe săptămână. Despre bunicul nu pot spune decât că uneori participa ca martor, stând şi fumând în pragul uşii, la bătăile pe care le încasam pe degeaba, iar când într-un final izbuteam să mă ridic şi să mă întrept chircit spre baie mă ciufulea jucăuş şi-mi zicea, lasă, Augustin, aşa te faci bărbat…
Anii au trecut între munca la atelier şi bătăile de la tata. Şi, în treacăt fie spus, între drumurile mele plin de sânge spre baie şi vorbele de suflet ale bunicului.
La şaptesprezece ani, ţin bine minte, a venit la noi un domn bogat să ne ceară să-l însoţim pentru a lua măsurătorile necesare unei biblioteci. Cum tata era ocupat cu altceva, m-am oferit să merg eu. Nu-mi închipuiam că astfel de case există cu adevărat. De fapt, nu cred că se pot numi case. Era un adevărat palat, cu o grădină ce-mi aducea aminte de nişte poze văzute într-o revistă franţuzească. În faţa minunatului castel, pe un şezlog, stătea o fată, Maria o chema, şi, asta am aflat-o mai târziu, era fiica celui care mă chemase pentru măsurători. Interiorul, ce să zic, era la fel de fastuos. Mobila cea mai scumbă. Nările îmi fremătau de încântare la acele mirosuri de lemn scump, de curăţenie, de frumuseţe. Domnul mi-a făcut semn să-l urmez. Când am intrat în bibliotecă am avut o surpriză şi mai mare. Un labirint imposibil de cărţi se înfăţişa în faţa ochilor mei. Îmi era teamă să nu mă pierd, însă, în inima mea, voiam să mă pierd acolo şi să nu mă mai găsească nimeni. L-am auzit pe domn întrebându-mă dacă-mi place să citesc. Am minţit spunând că da, însă nu ştiam nici să scriu nici să citesc. Ştiam doar ce cuie trebuiesc folosite pentru lemnul tare, cât de mult trebuiesc şmirgheluite suprafeţele până când devin fine, şi multe alte lucruri din astea. Alege-ţi o carte, mi-a spus, pe care vrei tu. Am roşit şi-am zis că nu-i nevoie, gândind că tata nu mi-ar fi iertat niciodată imprudenţa de a accepta pomana unui străin. În cele din urmă, din cauza insistenţelor sale, am ales o carte la întîmplare. Era învelită într-o copertă roşie, din piele, iar ceea ce trebuie să fi fost titul, acele semne incredibil de frumoase, străluceau într-un auriu fermecător. L-am auzit râzând pe domn şi mi-a fost teamă să nu mă pună să-i citesc. Bună alegere ai făcut, mi-a spus aproape şoptit, întotdeauna am fost de părere că povestirile fantastice trebuiesc citite la o vârstă la care inima-ţi este încă tânără şi uşor de influenţat. Imediat după ce am luat măsurile pentru raftul pe care-l dorea, am zbughit-o de acolo. La ieşire, fata, fiica domnului, m-a apucat de braţ şi s-a uitat pentru câteva clipe la mine. Apoi la carte. Apoi iarăşi la mine. Mi-a zâmbit şi a fugit pe nişte scări, pierzându-se în acel palat care mie-mi era imposibil, dar care pentru ea era doar un moft.
Cartea am ţinut-o mereu ascunsă sub patul meu, iar când tata şi bunicul se culcau o scoteam şi o priveam la lumina lunii, mângâindu-i literele titlului. Într-o seară am deschis-o. Nu vă cer să mă credeţi, domnule Daniel Escrutador, mai ales că păreţi a fi un om citit, cu toate ţiglele pe casă, cum se zice… Însă eu am să vă spun totul: când am deschis cartea şi-am început s-o răsfoiesc, literele, ca prin magie, au început să se mişte din ce în ce mai repede, până când nu le-am mai putut urmări cu ochiul. Din albă, foaia se făcuse neagră – aşa de repede se mişcau. Când am încercat s-o închid, o parte din mine, ca şi cum căpătase voinţă proprie, mă împiedica. Atunci am auzit vocea pentru prima oară!
Nu vă uitaţi la mine cu ochii cu care priveşti un nebun, domnule Daniel, ascultaţi-mă până la capăt, măcar de dragul povestirii. Vocea aceea era foarte asemănătoare cu cea a mamei mele. Evident că eu n-am cunoscut-o niciodată pe mama, însă, din nu ştiu ce motiv, aveam convingerea că vocea aceea îi aparţine mamei. Mi-a spus că mă va învăţa să scriu şi să citesc dacă, în schimb, îi voi face un serviciu. Am întrebat ce serviciu, iar vocea mi-a răspuns că vrea ca eu să intru pe furiş în casa domnului care comandase raftul de bibliotecă şi să dau foc tuturor cărţilor, fiindcă doar aşa sufletele ţinute captive în ele puteau evada. Cum să fac aşa ceva, despre ce suflete vorbeşti, voce!, ce-mi tot spui? Atunci paginile au început să zboare din carte, unindu-se în faţa mea, deasupra patului, formând un ecran. Pe acest ecran începeau să se formeze tot felul de imagini, apoi imaginile în scurte pelicule care-l înfăţişau pe domnul bogat cum, în fiecare noapte, gol până la piele, se închidea în biblioteca pe care o vizitasem şi, după ce alegea mai multe tomuri, se aşeza pe ele, se freca de ele şi spunea în şoaptă, oh, mari scriitori ai lumii, oh, marile voastre capodopere mă încarcă de fericire. Oh, daţi-mi înţelepciunea voastră şi transformaţi-mă în cel mai mare scriitor care a existat vreodată pe acest pământ.
Îmi venea să vomit, domnule Daniel. Vă jur! Nu mai puteam să privesc la acel peisaj grotesc, nu mai puteam să privesc toate acele cărţi profanate şi memoria acelor scriitori mânjită. Am decis chiar în acea seară să-nfăptuiesc ceea ce-mi spusese cartea. Aşa că m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat în fugă, apoi am ieşit fără să fac zgomot. Înainte de-a pleca, mi-am umplut buzunarele cu chibrituri.
Noaptea aceea a fost cea mai ciudată noapte din viaţa mea, cu toate că se poate spune că eu nu am prea avut nopti pierdute, pe care să le pot cataloga ca fiind ciudate, fiindcă tata mă obliga să mă culc, odată cu el şi cu bunicul, la ora nouă fix. Însă felul în care-mi auzeam paşii lovind strada, foşnetul hainelor pe sub care transpiraţia mă sufoca, zgomotele străzii sau pe cele făcute de vreun animal solitar mă făceau să tresar şi să privesc mereu peste umăr. Aveam sentimentul că ceva avea să iasă rău. Ceva urma să se întîmple.
Să ne-nţelegem: palatul domnului bogat arăta cu totul şi cu totul altfel seara. Era înspăimântător. Cineva cu imaginaţia ceva mai aprinsă ar fi putut să creadă că e un animal sau un dragon care-şi doarme somnul, adăpostit la umbra propriei răutăţi. Am sărit grilajul şi, când m-am trezit de partea cealaltă, mi s-a părut că mi s-a îngreunat respiraţia. Toată casa era în beznă. O singură fereastră era deschisă. Şi aceea era de la bucătărie. Am pătruns, cum să vă spun, aşa cum pătrunde un hoţ la prima sa spargere: neîndemânatic, gata-gata să dărâm câte ceva la fiecare mişcare, probabil că aş fi stârnit râsul dacă m-ar fi văzut cineva cum înaintam ca un orb într-un magazin de porţelanuri. Am reuşit, totuşi, să găsesc scara ce ducea la biblioteca domnului bogat. Sprijinindu-mă de balustradă am urcat foarte încet, verificând fiecare treaptă să nu scârţâie înainte de a-mi lăsa toată greutatea pe ea. Când am ajuns în faţa uşii dincolo de care ştiam că se află biblioteca, m-am oprit. Undeva deasupra, fără să fi observat înainte, era scrisă o frază. Am aprins un chibrit ca să pot citi. Scria: „Am înhămat umbrele care păşesc dintr-o lume într-alta pentru a semăna moarte şi nebunie…” Am înlemnit. Nu atât din cauza gravităţii acelor cuvinte al căror sens oricum nu-l cuprindeam, cât din cauză că, într-adevăr, cartea care vorbea îmi dăruise darul cititului.
Am intrat cu uşurinţă. Uşa nu era închisă. Ce m-a izbit în acel moment a fost liniştea care domnea în acea încăpere. Am aprins un chibrit şi-am început să înaintez prin acel labirint de cărţi. N-am stat foarte mult pe gânduri. M-am aşezat undeva unde credeam eu că ar trebui să fie mijlocul acelei încăperi şi am început să-mi scot din buzunare toate cutiile de chibrituri. Am scos paiele şi le-am aşezat sub forma petalelor unei flori. O floare care, m-am gândit atunci, va purifica acest loc. Am cules mai multe cărţi şi le-am aşezat pe jos. Am aprins un pai şi atunci am văzut chipul domnului bogat sau, mai bine zis, ceea ce mai rămăsese din chipul domnului bogat, fiindcă ceea ce-mi înfăţişau ochii era silueta solzoasă a unui fiinţe înspăimântătoare, care se cobora din tavan susţinută de mai multe tentacule.
În acest punct al povestirii m-am ridicat să plec. Nu puteam permite ca acest Rocambole obsedat de aventuri fantastice să-mi tulbure şi mie liniştea. Mi-am înşfăcat haina şi am dat să ies. Tânărul m-a apucat de mână şi m-a oprit. Vă rog, nu plecaţi! Vă rog din suflet să nu plecaţi! Însă decizia mea era deja luată, aşa că în clipa următoare eram în stradă. În drum spre casă, începusem să rotesc acea poveste pe toate părţile, încercând să găsesc un sâmbure de adevăr de care să mă pot agăţa. Însă încercările erau zadarnice. Nu puteam decât trage concluzia că Augustin, din cauza iubirii pierdute, care avusese asupra sa un efect asemănător cu cel al unui drog, începuse să plăsmuiască tot felul de lumi ciudate. Ceva totuşi nu-mi dădea pace. Când am ajuns acasă, am început să răsfoiesc printre ziarele ultimelor zile. Atunci am găsit. Cu două săptămâni înainte, casa domnului Miquel Allares, situată undeva în apropierea falezei Dunării, arsese în totalitate. Cauzele, aşa cum spunea săptămânalul, nu fuseseră încă descoperite, totuşi, opina jurnalistul, era foarte posibil ca evenimentul să fi fost iscat din cauza anumitor raţiuni bolnăvicioase îndreptate împotriva faimosului literat. Ştiam despre Miquel Allars că este unul dintre cei mai cunoscuţi critici literari la ora actuală. Unii, probabil oamenii săi cei mai apropiaţi, vorbeau de el ca despre un Mesia al literelor. Eu nu-l ştiam decât după faimoasa polemică pe care o avusese în trecut cu scriitorul Gabriel Garcia Marquez, căruia îi reproşase faptul că Macondo, faimoasa aşezare rurală din romanul Un veac de singurătate, nu era nimic altceva decât reprezentarea grosieră a satului Pechea din judeţul nostru. Tot în ziar se vorbea despre încercările pompierilor de a salva membrii familiei Allars de sub dărâmăturile fumegânde, acţiune care nu avusese niciun succes. Ceea ce reuşiseră să scoată la suprafaţă fusese o bucată de carne arsă, cu nişte prelungiri în loc de braţe. Autorităţile, cunoscând excentricităţile criticului, conveniseră, în unanimitate, că acelea erau rămăşiţele trupeşti ale unei caracatiţe pe care, cu siguranţă, domnul Allers o creştea la el în casă.
În acea noapte am avut un vis. Sau cel puţin asta cred să fi fost, deşi este foarte posibil ca imaginile acelea să le fi trăit în realitate, iar mintea mea, incapabilă să accepte acest adevăr, să le fi trecut în lumea molatică a visului. Eram pe fundul unei ape. Ceea ce mă tulbura era senţazia constantă de înec, deşi puteam vedea bulele de oxigen cum intrau şi ieşeau din gura mea cu foarte multă lejeritate. Înaintam cu greutate. La fiecare pas stârneam câte un mic norişor de mâl, care mi se strecura de sub picioare şi urca, încet, îngreunându-mi vederea. Nu mai ştiu în ce moment am simţit o piele moale atingându-mi obrazul. Din norul întunecat se ivi silueta lui Augustin. Pe obraji i se scurgeau lacrimi de lavă. Se uita la mine şi plângea cu lacrimi de lavă. Bolborosea ceva, însă îmi era imposibil să-l aud. Apa îmi astupase urechile.
Apoi m-am trezit.
Am alergat grăbit spre casa lui Augustin. Aveam sentimentul că acel vis avea încărcătura universală a unei premoniţii. L-am găsit la el în cameră, întins pe jos. Când am intrat, m-a izbit în nări mirosul puternic de benzină. Îşi legase picioarele de un calorifer. Am ţipat: Ce ai de gând să faci? El m-a privit cu ochii cei mai profunzi din lume şi mi-a răspuns: N-aţi vrut să mă ajutaţi să fiu fericit, domnule Daniel. M-am repezit să-l opresc, însă flăcăruia unei brichete îi lucea între degete. Vă rog, nu vă apropiaţi. Dacă nu vreţi să muriţi, vă rog, nu vă apropiaţi. Am vrut să vorbesc, însă mi-a făcut semn să tac, arătându-mi scrisoarea de pe birou. Luaţi-o şi păstraţi-o, fiindcă este ultima dovadă a iubirii mele pentru Maria. Acum plecaţi, lăsaţi-mă singur. Nu puteam face nimic. Am luat scrisoarea şi am băgat-o în buzunar. Înainte să ies, m-am întors spre Augustin şi l-am înrebat: Cum se numea cartea aceea misterioasă despre care ziceai că te-a învăţat să scrii şi să citeşti. Pe buzele lui se zărea urma unui început de zâmbet. Nu-mi mai amintesc titlul, însă pe scriitor ştiu sigur că-l chema Lovecraft.
Am ieşit în noapte. Umbra mă însoţea asemeni unui câine credincios; silueta neagră mi se lungea sau micşora în funcţie de cum băteau flăcările din casa unde, cu doar o zi în urmă, Augustin Ceverinos Cervas termina de scris cea mai simplă şi mai frumoasă scrisoare de dragoste; o scrisoare dezgolită de orice urmă de patetism. O scrisoare care arăta sentimente, nu vorbea despre ele.
Mi-am aprins o ţigară cu un singur gând în minte. Să m-apuc să-l citesc pe Lovecraft.
Îi lisește siguranţa la care-ai ajuns între timp, dar textul beneficiază totuși de suficiente aspecte pozitive cât să-l facă atractiv. Construcţia frazelor și atenţia la detalii fiind unele dintre ele. A fost o lectură interesantă până la urmă, susținută de curiozitate.
:D Merci, Mihai.