Într-o zi de toamnă

Până la un moment dat, ziua aceea de mijloc de octombrie, a părut a fi o sâmbătă oarecare. O zi senină și liniștită, cu pânze de paianjen care se întindeau la soare, toropite de căldura unei veri prea lungi și prea fierbinți. Deși în calendar era toamnă, toți trandafirii din grădină erau înfloriți. Nimic, absolut nimic nu anunța ceea ce urma să se-ntâmple peste doar câteva ore.
Ea a avut de făcut câteva drumuri și mai mult așa, din politețe, l-a invitat s-o însoțească. Răspunsul lui sec n-a surprins-o deloc.
– Du-te singură! Eu nu merg nicăieri!
De fapt, hotărârea lui de a rămâne acasă a bucurat-o pentru că de luni bune, cam de prin iarnă, deși trăiau sub același acoperiș, erau ca doi străini. Nu ieșeau împreună, mânca fiecare când i se făcea foame, nu mai dormeau în aceeași camera și nu vorbeau decât strictul necesar. În ultimele luni, de când el își pierduse iar serviciul, un loc de muncă important și bine plătit, relația lor șchiopăta. Oare de ce-l dădeau afară de peste tot? De când se cunoșteau, greu de crezut, dar trecuseră aproape cinci ani, ea observase că el nu rămânea la nici un loc de muncă mai mult de jumătate de an. Mai puțin da, mai mult niciodată.
Toată vara el a muncit prin curte. A săpat în jurul pomilor, a cosit iarba, a cules merele, perele, gutuile și strugurii și a udat trandafirii. Sau uneori a stat de vorbă la gard, cu moșul din vecini, încercând să afle cât mai multe secrete despre prepararea vinului.
– Bine, am plecat. Nu știu când mă-ntorc.
A făcut mai întâi niște cumpărături, și în mare măsură, a respectat lista scrisă de acasă. Apoi a trecut pe la mama ei și a ajutat-o să-și mute florile din balcon în debaraua de pe casa scărilor unde iernau.“ Pleci? Deja pleci? Abia te vede omu. Ești ca o furtună.”
Apoi i-a făcut o vizită unei prietene. Ea și pictorița s-au născut în același an și în aceeași lună. În rest viețile lor n-au prea semănat. Au bârfit puțin, așa ca fetele, au ciugulit niște fursecuri bio, au băut o cafea și prietena ei s-a oferit să-i ghicească fiindcă era una din zilele acelea în care se simțea inspirată. Mai în glumă, mai în serios, a acceptat. Erau două femei mature, chiar “coapte”, cum obișnuia să spună pictorița râzând, dar încă le plăcea să se joace. A învârtit zațul, a pus ceașca cu gura-n jos pe farfurioară și au mai așteptat câteva minute.
– Ceașca trebuie neapărat să fie bine uscată. Hai să mai stăm puțin. Nu mi-ai spus. Ce mai face domnul? Tot casnic sau și-a găsit de lucru?
– De la o vârstă e tot mai greu să te angajezi.
– Da, numai că în cazul lui nu e doar vârsta. Mai gravă e boala lui. Aia pe care a moștenit-o de la taică-su, de la domnu doctor. Doamne, ce nebun! Am asistat și eu la o scenă pe care prefer să nu mi-o amintesc. Bine, tac.Știu că nu-ți place subiectul ăsta. Între voi e aceeași situație?
– Da, din păcate nu s-a schimbat nimic. Aproape că nu mai vorbim.
– Și de ce nu-i spui să plece? Să se care și gata! Ați încercat, n-a mers, la revedere.
– Unde să plece? Nu cred că mai are nici bani.
– Și ce-ți pasă ție că n-are bani? Să se descurce, e băiat mare. Ce, tu ești mama răniților? Mă rog, e problema ta. Dă-mi ceașca. Ce-i aici? Stai puțin! Nu-mi place deloc. Zău, nu glumesc. Vezi? Bine, lasă, că tu nu te pricepi! Nu-nțeleg ce se-ntâmplă. În general ceștile tale sunt luminoase. Asta e urâtă! Chiar nu-mi place! Un câine mare și negru vrea să te muște. Ai un dușman care-ți vrea răul.
Prietena și-a făcut cruce și n-a mai vrut să continuie, iar ea și-a dat seama că trebuia să plece fiindcă era destul de târziu. Așa că s-a urcat în mașină și a pornit spre casă.
Pe drum s-a tot gândit la cuvintele prietenei fără să bănuiască ce avea s-o aștepte acasă. Și cum drumul era mai gol decât de obicei, a putut să meargă repede. Din păcate un polițist a oprit-o la un moment dat și i-a cerut să plătească o amendă pentru viteză. Bine că era singură în mașină și n-a fost nevoită să suporte reproșurile nimănui. A greșit, a plătit. Se mai întâmplă.
Acasă a întâmpinat-o Rex, bucuros s-o revadă. A luat pungile din portbagaj și a vrut să le ducă în casă, dar s-a oprit pe la jumătatea drumului. Ceva nu era în ordine. Ceva era altfel. S-a uitat atentă de jur împrejur. Curtea moleșită de căldura amiezii era de nerecunoscut. Toți trandafirii erau tăiați. Absolut toți. A intrat în casă foarte supărată. Florile erau acolo, înghesuite în vaze mai mari și mai mici. Iar pe canapeaua din dreptul televizorului moțăia el. Sau era un străin care purta hainele lui. Un necunoscut mort de beat, cu o privirea dușmănoasă.
– Ce-ai făcut? De ce ai tăiat trandafirii? Ce te-a apucat?
El a mârâit ceva greu de înțeles fără să se miște de pe canapea. Ea a cărat cumpărăturile în bucătărie și în timp ce le punea pe fiecare la locul lui, cafeaua în dulap, făina în cămară, carnea în congelator, condimentele la condimente, a continuat să vorbească.
– Of doamne, doamne, cum să faci una ca asta? Nu te-nțeleg. I-ai terminat pe toți. Nu mai e nici măcar un boboc. Unul singur. Ai uneori niște idei…
Și s-a întors brusc spre frigider ca să să pună ouăle dar s-a trezit nas în nas cu el. Nu se aștepta să fie acolo . Nu-l auzise venind. Speriată a scăpat cartonul și ouăle s-au făcut praf și s-au împrăștiat pe gresia din bucătărie.
– Taci odată! Nu mai suport! Destul! Da, știu, e casa ta, curtea ta, trandafirii tăi. Totul e al tău. Tot, absolut tot. Eu sunt sluga!
O privea cu ură. De parcă ea și numai ea, femeia pe care o întâlnise întâmplător într-un moment în care nu știa încotro s-o apuce, care i-a întins mâna când nu-l ajuta nimeni, ea era de vină că soția lui divorțase după două decenii de căsătorie, uitând că el i-a crescut copiii care erau doar ai ei, un băiat și o fată dintr-o căsătorie anterioară. O ura fiindcă unica lui soră, aparent o persoană de calitate, profesor universitar, doctor în științe, pusese mâna cu nerușinare pe cea mai mare parte din bunurile familiei, pe aproape toți banii rămași de la părinții lor, fiindcă ea era sora mai mica, era singură și avea de crescut un băiat.
– Taci! a repetat el și a strâns-o cu putere de gât.
Cum era mai puternic decât ea, cum îl știa bolnav de nervi și cum în ziua aceea băuse prea mult, ei i i s-a făcut frică. Foarte frică. Se simțea ca în copilărie când într-o seară a descoperit în baie o vrabie rătăcită acolo. A aprins lumina și vrăbiuța a zburat speriată încercând să iasă afară. A țipat cât a putut de tare, vrăbiuța a continuat să zboare bezmetică fără să poată să găsească geamul. Apoi, în adolescență i-a simțit foarte speriați pe ai ei, pe mama, pe tata și pe bunica. Timp de o lună a avut febră mare, tot mai mare. Au internat-o la spital. Și când n-a mai putut să se țină pe picioare, un doctor a încercat un medicament nou și a reușit s-o vindece.
– Taci! Am tăiat trandafirii fiindcă am vrut să…nu mai contează.
A tras o înjurătură grea, a ieșit grăbit din casă și dus a fost

Monica Patriciu

Mishamona