( Ce au aceste trei substantive în comun? Ce au aceste trei stări-acțiuni în comun și mai ales, vă veți întreba sau poate deja gândul vă duce la a ghici intenția acestui titlu-text. Dar mai bine să începem cu scrierea, nu-i așa? )
Pe măsuța de lucru de lângă un scaun vechi proptit în cele patru încălțări de cauciuc tuciuriu precum vă închipuiți un motan speriat și rămas încremenit în betonul balconului, stă plin ochi un castron de fulgi de porumb amestecați cu doar câțiva fulgi de ciocolată, dintr-o premeditată grijă de a nu face coșuri și mai multe în jurul gurii și pe față, că doar știm că fața unui om este adeseori mai mult decât oglinda unui suflet. Doar cum ar arăta un suflet plin cu bube dulci, acele bășici puroioase cu care poate câțiva dintre noi ne-am confruntat și le-am mâncat noi pe ele tot scărpinându-ne și frecându-ne peste coaja deranjantă ce părea acum acum că se vindecă când singure, mânuțele noastre nu au stare și scrijelesc începând de la colțuri către interiorul sângeros plin de limfă lăsând astfel procesului de cicatrizare numai o mica șansă, și aceea fiind aproape ascunsă în inexistent.
Căci cine să fi fost acel om înzestrat cu răbdarea de a se vindeca de la aer și fără nici măcar un mic ajutor dat de însăși mâna care zgrebele tremurând de emoție și curiozitate de căutare, dar și de nervozitatea caracteristică unuia ce își ascunde, mai mult inconștient decât conștient, în acele defecte, aparent venite odată cu vârsta pubertății, atât procesul maturizării cât și pe cel al maturității sau o fi poate al lipsei ei? Se spune că atunci când știi că ceva lipsește, atunci de-abia știi că vrei ceva.
Cu mâinile mânjite de colorantul artificial al ciocolatei și păstrând pe degete câteva firimituri de porumb, Joyce mai dă o pagină din cartea pe care o citește de cel mult o lună de zile. Nu e ca și când acum învață să citească dar câteva pagini pe zi, devreme în drum spre lucru sau seara înainte de culcare, i se pare mai potrivit decât să citească într-o fugă, pe nerăsuflate, romanul lui Boyde, sau poate pentru că are nevoie de o poveste lungită pe mai multe episoade. Doar J. e mare fan seriale, în special cele SF. Cu cât mai bizar cu atât mai captivant. Ultima povestire science-fiction pe care a citit-o a fost a unui tip din București, numele nu îl poate reține, nu știe prea bine de ce, dar a reținut că tipul chiar lucrează ceva ce are de-a face cu stelele și cititul lor. Un astronom bucureștean, nu doar că i se pare lui J. ceva ieșit din comun să existe așa ceva în imediata sa apropriere, deși e cale lungă din Iași și până la București, dar totuși, meseria asta poate că e ocupată de o mână de oameni de îi poți numără pe degete…sau cel puțin crede J. că trebuie să fie până în cincizeci de oameni de toți în România, cu titlul de astronomi. Într-adevăr astea sunt doar supoziții ce reies din coincidența că nu ai ocazia să întâlnești pe stradă sau la colț de stradă în fiecare zi câte un astronom. Dar fie, povestirea tipului a impresionat prin faptul că a știut cum să îmbine păcatul cu știința. Veți deveni curiosi și voi și mai multe nu vă mai spun!
Așadar, trecând pagina și revenind la romanul lui B., tot un cunoscut al lui J., pentru că mai nou J. citea pe apucate și mai ales s-ar spune, pe alese, doar cărți recomandate și cărți în spatele cărora existau destăinuiri legate de carte, de personaje, de tehnici de scriere date din gura autorilor ce au trecut peste personajul nostru ca soarele peste zi, adică rapid, mult prea rapid, încât poate așa se explică de ce se codea J. să dea pagină după pagină cu greutatea înaintării unui melc. Se poate spune că J. se învârtea, timid, și cu ceva vârtej în jurul capului în acel cerc sau mai bine zis era plasat pe una din șirurile de sfere ce presupun acea lume a literaturii, ca un electron într-un nor de electroni. Dar J. era nu un electron ci un ceva mic de pe un electron, căci scria modest de puțin, neglijabil chiar, în ciuda faptului că cel mai bine se simțea J. atunci când singur se punea și așternea pe undeva pe o urmă de hârtie, litere. Niciodată nu avea destule hârtii când i se cuibărea ca din senin, din fundul gândirii, vreo frază sau vreo înșiruire de cuvinte mai de reținut, așa cum ar fi zis într-o urmă de cochetărie literară, însăși J. Era o fire glumeață și dacă nu și-ar fi ocupat timpul cu cele lumești între care se număra și noul job de care se agățase doar pentru că toată lumea trebuie să lucreze, că doar trăim bazându-ne pe regulile unei societăți și mai e și problema bătrâneții când dacă de tânăr nu ai lucrat atunci nici nu știu ce bătrânețe tihnită și pensie îndestulătoare o să ai, atunci ar fi putut poate să se arate și celorlalți așa de glumeț cum se știe. Dar grijile și mai ales stresul de zi de zi îi dau acum tot mai rar ocazia să zâmbească. Refugiul și pofta de râs le găsește printre cărțile prietenilor și citind tot mai mult ce au scris alții, parcă nu mai se știe deloc pe sine iar condeiul îl deschide rar, acum la câteva luni. De fapt, condeiul lui J. sunt degetele lui, acele terminații inervate de viața ce curge în ele căci tastează cu o repeziciune pe care, dacă l-ar vedea oricine, ar spune că omul acesta și-a petrecut viața învățând să tasteze, învățând să își tasteze gândurile.
Lângă bolul pe jumătate curățat de pofta din dorința de-a roade ceva, căci și omul e un rozător, de ce nu, își mișcă din când în când într-o legănare plăcută și aproape adormită picioarele.
Cartea amicului B. e strânsă aproape de piept și ochii acoperiți de ochelari sunt împinși de șirul poveștii tot mai aproape de pagini, ca și când având nasul la propriu în carte ai trece într-o altă lume, o lume pe care nu vrei să o pierzi și astfel te vâri de-a dreptul cu toată ființa, până prinzi mirosul de lemn presat pe vârful nasului. Iar acum vrei doar, fără a știi, să îți ocrotești iluzia și fantezia imaginației pe care o vezi doar tu în mintea ta. Acele culori și chipuri sunt diferite de la cititor la cititor și J. știe că toată povestea lui B., acest roman teribil, îl vede într-o foarte mare măsură făcând singur asociații cu oameni și tipare de caractere pe care în întreaga lui viață le-a întâlnit. Toți asociem cu ceva cunoscut ceva necunoscut, pentru a ne ușura înțelegerea. Ce i se pare lui J. fascinant este că îl poate vedea pe B. cum aleargă printre aventurile cărții ca fiind personajul principal apoi tot B. cu părul doar mai aranjat și cu cercel în ureche e și acel individ atât de neplăcut, un fel de personaj negativ fiind în antiteză cu eroul expunerii.
J. râde când se gândește cum B. poate chiar pentru a scrie mai bine se costuma făcând ba pe erou, ba pe anti-erou. Ba poate era și tipa din capitolul trei.
Râsul lui J. se lasă trecut peste paginile cărții ca un evantai de sunete zglobii ce sar hop-țop, de lângă cele câteva coșuri din jurul gurii, peste castronul cu dulcețuri și peste balustrada balconului și conturează clar în gândul lui J. că este bine să ai prieteni și este și mai bine dacă ei scriu pentru că esti de două ori câștigat și mai bogat cultural, ca să ne exprimăm ca J. …
mi place foarte mult. Nu stiu de ce texte asa de bune poposesc doar la atelier unde nu putem nota. Probabil vreti sa rescrieti parti. Mie imi place asa, dar intotdeauna ( urmeaza un cliseu ::) e loc de mai bine.
Exact! Ioana, nu ti le mai pune singura in Atelier, am mai zis asta si
in Forum.
Multumesc Alexandra pentru cuvintele tale si Cornel, nu mi-am trecut singura textul la Atelier dar cred am dat clic prea repede cand era fara diacritice, lumina din balconul scrierii fiind de vina la omisiunea virgulitelor si tableta fara setari moderne de notare in limba romana. :))))
E un text vechi, Alexandra l-a scos de la naftalina catorva luni de zile! Poate e de Atelir, nu ma straduiesc sa scriu pentru prima pagina. E totul un exercitiu.