Dincolo

Am văzut camionul venind spre mașina noastră cu viteză. Mi-am privit fratele care era la volan, și am încercat să-i spun să se ferească, dar nu am mai apucat. Am auzit zgomotul izbiturii și apoi nimic….Îmi simțeam corpul cald și ușor, dar nu vedeam . Am făcut un efort să deschid ochii, l-am văzut pe fratele meu încercând să deschidă portiera mașinii, m-am bucurat că era bine și am vrut să-i spun ceva, dar nu m-a auzit. Căldura era din ce în ce mai apăsătoare. El a ieșit din mașină, am vrut să-l urmez, dar nu m-am putut mișca. Am vrut să văd de ce nu pot ieși, dar nu am văzut nimic, corpul meu părea scufundat în întuneric, dar în jur era lumină și cald, foarte cald.
Deodată m-am simțit bine, ușoară, eliberată de ceea ce mă reținea în mașină și m-am strecurat afară. M-am uitat după fratele meu, era așezat pe marginea trotuarului, părea teafăr și destul de departe de mașina care acum ardea. Șoferul camionului nu fusese așa norocos căci zăcea în cabină cu pieptul sfărâmat și cu gura plină de sânge. M-am uitat mai atentă la fratele meu și l-am văzut plângând, îmi venea să râd că plânge după un hârb de mașină. Așa era el…iubea grămada aia veche de fiare în care investise o grămadă de muncă și timp, pentru el avea valoare sentimentală, așa cum îl tachinam adesea.
Oricum mi se părea exagerat, ar fi trebuit să fie bucuros că am scăpat amândoi. Am vrut să-i spun asta, dar când m-am apropiat de el am văzut că ține în brațe un corp însângerat. M-am speriat, nu știam dacă mai era cineva cu noi. Nu , nu fusese! Atunci?!
–Tu ești, toanto, ce naiba te mai miri?!
M-am uitat în jur și am văzut un bărbat, șoferul camionului…cum de părea acum sănătos?
–Ce vrei să spui? Cum să fiu eu? Eu sunt aici.
Alături de el am văzut o femeie.
–Stai calm, dragă! Las-o să se obișnuiască. Nu vezi că nu înțelege….
Bărbatul îi răspunse morocănos.
–Păi să înțeleagă mai repede. Fetițo, uite cum stă treaba, a fost un accident și noi am murit.
Am început să râd isteric.
–Ești beat? Cum să fim morți? Morții nu stau de vorbă.
–Drăguța de ea, râse femeia. Ai mai fost vreodată moartă să știi? Uite că noi stăm de vorbă. Ce-o fi așa de greu de acceptat?
–Fetelor lăsați pălăvrăgeala. Haideți!
–Unde?
–Dincolo.

Am privit speriată spre trotuar, fratele meu nu mai era acolo și nici corpul meu. Rămăsese doar mașina care ardea. Se auzeau sirene.
–Vin să ne salveze, am murmurat eu.
– Proasto, pleacă.

–Cum pleacă?
–Pleacă salvările care ne-au luat corpurile. Vezi a plecat și frati-tu și poți să și plângi că nu vine nimeni să te salveze. Hai!
Visez, mi-am zis, și m-am chinuit să mă trezesc. Zadarnic!
–Nu visezi Hai să mergem că e târziu! Am auzit vocea blândă a femeii.
–Cum ți-ai dat seama ce gândesc ? am întrebat eu .
–Ete, na! De ce îi arde ei acu?! Hai , fato, odată…Acum ești moartă, morții nu gândesc sau vorbesc își transmit idei , gânduri, ce-o fi, fără să poată să-și mai păstreze ceva doar pentru ei. EGOISMUL E DOAR PENTRU CEI VII……..
–Ha, ha!! Costel filozofu ! râse femeia.
–Mimi, iubirea mea, taci odată și hai! Ce vrei să faci dacă am avut ghinionul să murim o dată cu o intelectuală?!
–De unde știi că sunt că sunt intelectuală?
–După reacții, fato, doar ăștia ,vreau să spun intelectualii, nu acceptă nimic așa cum e și se întreabă mereu ce, de ce , cum….Pierdere de timp și de energie! oftă el. Hai!
–De fapt – mă enervai eu – unde ne grăbim? Ai zis că suntem morți, nu? Dacă suntem morți, o să rămânem așa pentru foarte multă vreme, avem timp.
–Așa crezi tu, spuse Mimi, adevărul e că nu prea avem.
–De ce?
–Îți spun pe drum sau, și mai bine, să-ți spună Călăuza, dar trebuie să ajungem Dincolo la timp
–La timp pentru ce?
–Hai și o să vezi!
Ne-am îndreptat într-o direcție pe care ne-a indicat-o impetuosul Costel și atunci mi-am dat seama că nu mergeam, ci parcă pluteam. Era preferabil , pentru că drumul arăta îngrozitor și niciodată nu mi-a plăcut să merg pe jos . Brusc , am realizat că nu are nici o importanță, eram moartă și mă simțeam extrem de frustrată. De multe ori încercasem să-mi imaginez cum o să fie după ce mor, elaborasem diferite ipoteze, dar niciuna nu semăna cu asta…
–Ei, na! Că trebuia să știi tu cum o să fie!? Oricum jumătate din lucrurile care îți trec prin cap sunt prostii. Hai fato!
Brusc am auzit-o pe Mimi.
–Costel, scumpule, ia uite cine e Călăuza…Dănuț, Dănuț…noi suntem.
Țipa ca pe stadion. Unde naiba se credea? Treaba asta nu părea prea serioasă.
–Îți mai spun o dată, de unde știi tu că ceva trebuie să fie într-un fel sau într-altul? Chiar nu poți să iei lucrurile așa cum sunt?
–Nu, și de ce ar trebui să le accept?
–Fiindcă oricum nu poți să faci nimic ca să le schimbi. Mimi știe ea de ce se bucură și tu habar n-ai unde ești , așa că de ce nu poți să aștepți până afli tot, dacă tot nu poți să taci.
–Bine, tac..am zis eu și am vrut să mai adaug ceva, dar cel numit Dănuț ajunsese lângă noi după ce scăpase din îmbrățișarea expansivei Mimi.
–Bună Costel, domnișoară…Eu sunt Călăuza de serviciu, ați întârziat aproape o oră așa că-mi va fi greu să vă duc la timp.
–E adevărat, dragă, dar a trebuit s-o lămurim pe fetița asta ce și cum.
–Și am lămurit-o buștean, Dane, tu știi cum e cu intelectualii ăștia sictiriți care nu pricep nimic încercând să priceapă prea mult și mănâncă timpul omului de pomană.
Călăuza aprobă.
–Ei , hai…poate cu un mic efort…
–Hei , am strigat furioasă, spuneți-mi totuși ce se întâmplă!?
Călăuza vorbi repede în timp ce ne ducea spre capătul unui coridor ca de spital care era puternic luminat.
–Vă aflați pe punctul de a intra într-un program de reinițiere. Adică, nimeni nu moare așa direct și de tot. Asta ar fi o gravă problemă! Pe de o parte, de unde atâta energie ca să fabricăm atâtea suflete și , apoi, unde să ducem toate sufletele care părăsesc Pământul? Știți doar NIMIC NU SE PIERDE, NIMIC NU SE CÂȘTIGĂ, TOTUL SE TRANSFORMĂ.
–Ce vreți să spuneți?
–Uite-o, Doamne, că tot nu pricepe , asta mă termină!
–Luăm fiecare suflet și-l ducem la reinițiere, continuă Călăuza calm, neluând în seamă revolta lui Costel, adică îi verificăm potențialul , îi ștergem memoria și-l trimitem înapoi sub altă formă.
–Reciclați suflete! am râs amar . Asta-i culmea economiei! Și cum se face că ei știau de asta și eu nu?
–În cazul memoriilor foarte încărcate, cum sunt cele ale intelectualilor, ne străduim să ștergem bine. La ei – mi-i arătă pe cei doi – ne vine foarte ușor să-l confundăm pe aproape nimic cu nimic…și cum suntem presați de timp…
–De ce sunteți presați de timp?
–Dragă, în lume mor mulți și noi n-avem personal suficient.
–Ei, na, credeam că asta se întâmplă doar pe Pământ.
–Se întâmplă peste tot. Atotputernicul e bătrân și prea preocupat să creeze lumi noi pe alte planete ca să-și dea seama că ne descurcă și noi cum putem.
Între timp ajunsesem la capătul coridorului. O ușă se deschise și ieși o femeie în halat alb.
–Dănuț , iar mi-ai adus întârziați?
–Da, spuse acesta umil.
–Bine, hai să-i verificăm.
Îi văzu pe Mimi și Costel și exclamă cu ciudă .
–Ăștia iar au venit? Sunt aici a șaptea oară în ultima sută de ani, se adresă unei fete. I-ai și bagă-i la șters și fă-i plante de apartament, cactuși , poate am baftă și nu mai dau de ei prea curând.
Cei doi își luară rămas bun și plecară grăbiți. Apoi doamna în halat se uită spre mine.
–Asta ce caută aici?
–Ce s-a întâmplat? am zis eu. Nu vreți să mă reinițiați? Mi-ar plăcea să fiu pisică.
–Data viitoare scumpo, râse femeia, acum ești doar în comă, întoarce-te de unde ai plecat!
Atunci am simțit o mână pe umăr și m-am mirat pentru că până atunci nu-mi simțisem corpul . Am auzit vocea plină de speranță a fratelui meu:
–Doctore, își revine.
Am deschis ochii.
–Las-o să se odinească, spuse doctorul răsuflând ușurat. Are aerul unui om întors de Dincolo.


1 comment

  • Pentru importanţa subiectului și numărul de personaje incluse, cred că a fost tratat cu ușurință textul. De asemenea, cred că dialogul ar putea fi îmbunătățit, dar și pasajele descriptive. În general, nu cred că ar strica mai multă profunzime, deși depinde mult și de ceea ce autorul a vrut să transmită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *