Oloaga

Stătea întinsă pe spate cu capul pe o pernă mare încercând să-și șteargă picăturile de sudoare ce-i curgeau pe la tâmple. Răsucea violent capul într-o parte și în alta în timp ce restul  corpului nu schița nici o mișcare. Mai greu de suportat decât transpirația excesivă era senzația de mâncărime provocată de sudoarea care curgea nestingherită spre gât. Soarele arzător de august făcea ca la amiază dormitorul  să se umple de o lumină putermică  iar aerul era greu de respirat. În aceste clipe își aminti de o tehnică de tortură folosită de indieni și despre care citise într-una din cărțile de aventuri când era copil. Condamnatul, ras în cap, era lăsat zile în șir însetat, în timp ce picături de apă îi picurau constant în cap, aducându-l în pragul disperării. Această scenă o făcu să zâmbească în colțul gurii. Deși situația ei era diferită, nu putuse să nu se gândească că în acest caz ea era condamnata, dar cine era călăul? Soarta, momentul nefast, Dumnezeu, ea însăși? Era paralizată de la gât în jos de cinci ani, în urma unui accident de mașină care a transformat-o dintr-o femeie normală într-un om format doar din cap, după cum obișnuia să spună când cineva nou îi era prezentat.
Se împliniseră curând 5 ani de când viața i se scursese doar în cap. Era singurul loc din trup care rămăsese viu. Își putea mișca ochii, mirosea, auzea și vorbea, dar cel mai important gândea. Mintea și sufletul rămăseseră într-un fel neatinse de boală. În vârstă de 39 de ani, Maria era căsătorită și avea o fată. Zilele se scurgeau după același tipar; soțul pleca dimineața la serviciu, era profesor de literatură comparată, iar fata mergea la școală. Elevă în clasa a VII- a își luase în serios rolul de adolescentă independentă. Știa că mama sa nu putea să o ajute fizic dar îi erau de folos discuțiile cu ea și sfaturile care suplineau oarecum lipsa ei.  Nu putem spune că Roxana s-a obișnuit ușor cu situația mamei sale. În fond, paralizia ei a însemnat pentru mult timp paralizia întregii familii. Săptămâni întregi a stăruit în casă o stare de încremenire. După diagnosticul final și externare nimeni nu vorbea despre accident și starea Mariei. Soțul avea impresia că trăiește el însuși un accident cerebral continuu. O explozie care izbucnea înlăuntrul său acaparând totul, lăsând în urmă doar conștiința faptului că ceva nefast s-a petrecut. Încetul cu încetul viața l-a tras înapoi către ea. Obligațiie profesionale precum și rolul său de tată l-au smuls din amorțeală și l-au determinat să privească față în față drama familei sale. Ajungea un bolnav incurabil. Relația sa cu soția păstra amintirea clipelor bune petrecute împreună. Nu dorise niciun moment să se debaraseze de ea pentru a-și continua viața, simțindu-se responsabil pentru unitatea familiei.
Venise în sfârșit Roxana de la școală. Știa că primul lucru pe care trebuia să îl facă era să intre în camera mamei sale și să deschidă larg fereastra. Ca de fiecare dată intra pe vârfuri pentru a nu o trezi în caz că adormise. De această dată lupta cu transpirația o ținuse trează deși căldura o toropise. Când auzi ușa deschizându-se întreaga mimică i se schimbă pe loc. Sprâncenele se ridicară, ochii se umplură de lacrimi iar gura desenă un zâmbet larg ce-i acoperi fața.
– Ce bine că ai venit! Cum  a fost azi?
– Bine! Ca de obicei. Cât ai reușit să citești azi? O întrebă Roxana în timp ce răsfoia cartea suspendată lângă capul mamei sale.
– Nu prea mult. E greu să-ți ții mintea trează când nu poți să te miști.
În dreptul ochilor, la vreo 30 de cm, era suspendat de tavan un suport de lemn sub formă de dreptunghi pe care se afla o carte. Era modalitatea prin care Maria reușea să citească, trăgând cu un pai de suc pagina pentru a o întoarce. De fapt întreaga cameră era plină cu cărți. Din tavan până în podea erau rafturi cu cărți așezate după dimensiune astfel că niciun loc nu rămânea liber. Acesta era motivul pentru care nu dorea să fie mutată în altă cameră mai ferită de soare. N-ar fi suportat toată agitația care s-ar fi creat cu mutarea cărților, modificarea rafturilor și noua sa instalare. Faptul de a fi purtată pe brațe îi displăcea total iar sentimentul de dezgust ce o cuprindea dura cîteva zile. În cameră se mai aflau un birou la care nu lucra nimeni și un scaun pe care se mai așezau cei care veneau să o vadă. Pe masă se afla mai tot timpul o vază cu flori și o mașină de scris. Adunase în această cameră tot ceea ce îi plăcea mai mult pe lume: cărțile, scrisul și natura. Din acest motiv nu simțea nevoia să iasă afară și nici nu se simțea singură.  Avea cu cărțile o relație specială. Reprezentau toate viețile, toate destinele pe care ar fi putut să le trăiască dar nu a mai avut șansa. Personajele îi țineau companie și ea era cea care le slujea, care făcea ceva pentru ele prin faptul că citea despre ele și se gândea la ele. Era modalitatea prin care se simțea utilă. Își acceptase situația dar nu se împăcase cu statutul de persoană bolnavă . Faptul de a fi privită, politețea și respectul din milă îi făceau greață și de aceea le evita pe cât posibil.
Îi cerceta ochii și mișcarea mâinior pentru a vedea dacă a avut o zi bună.  Cu părul blond și ochii albaștri Roxana nu semăna cu nici unul dintre părinți. În ziua aceea era ușor transpirată pe față și îmbujorată din cauza căldurii, dar probabil că se și grăbise să ajungă acasă. Venea în fiecare zi la amiază în camera mamei sale din iubire pentru ea dar și pentru că îi păcea să stea de vorbă. Discutau despre cărțile citite, despre iubire, moarte, despre se se petrecea în lume, punând-o la curent cu ce i se părea mai important.
– A fost o zi bună la școală.
Astăzi observă pe chipul mamei sale o ușoară îngrijorare. De obicei își păstra zâmbetul și buna dispoziție pe toată durata întâlnirii; pusese pe seama căldurii agitația mamei sale așa că nu o asaltă cu întrebări despre starea sa. Discutară despre orele de la școală, despre colegi și temele ce le avea de făcut. După ce se aerisi în cameră trase perdelele și așeză perna mamei sale. Îi dădu să mănânce, o sărută pe frunte și o lăsă să se odihnească. Maria dormea destul de mult la amiază și asta pentru că în răcoarea nopții era mai plăcut să stea trează decât să doarmă.  Se gândea de obicei la starea sa. Deși erau atâtea zile și nopți nu contenea să se gândească la ea. Era un fel de terapie care o ținea pe linia de plutire și mai erau și cărțile citite de care nu se despărțea nici în somn. Refuzase ședințele cu psihologul din mândrie și orgoliu. Nu voise să-și pună sufletul pe tavă nici să povestească totul din copiărie și până acum. Nu nega importanța terapiei și o recomandase și altora înainte de a fi paralizată, dar cu toate acestea credea că face față singură; și nu se înșelase. Ani de zile trecuse prin diverse stări; de la furie și revoltă la resemnare și consemnare. Dar acum apăruse un sentiment nou care nu îi dădea pace.  O chinuia mai ales noaptea când în loc să se gândească la ce citise sau la ce-i povestise soțul și fiica sa privea tâmp în gol ca și cum capul i-ar fi fost golit de orice gând. Se simțea istovită și plictisită așa cum nu se simțise niciodată înainte. Nu dorea să vorbească sau să vadă pe nimeni. Chiar mult așteptata vizită a fiicei sale o scurta spunându-i că este obosită sau că o doare capul.

Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă

Dacă în ultimii ani credea că viitorul există și pentru ea, fiind umplut cu acțiunile familiei sale, acum nu simțea decât un gol imens când se gândea la ce va fi.  Se golise dintr-o dată, sau poate treptat, dar nu simțise, de visuri, speranțe și dorințe. Își dădea seama că ființa ei se destrăma, că se măcina precum o bucată putredă de lemn ieșită din circuitul vieții. Încerca zadarnic să găsească un argument care să-i justifice existența; respingea ideea de predestinare, dar crezuse mereu că fiecare om are scopul lui pe pământ, iar atunci când moare o întreagă rețea de relații și acțiuni dispare odată cu el. Până la urmă existența omului nu se rezumă la prezența sa fizică, la greutatea și înălțimea lui, la spațiul ocupat pe pământ. Acțiunile, relațiile și faptele sale, întregesc această ființă care este omul. Fără ele este o bucată de carne cărată și întreținută de alții, e un bagaj, o povară, este o oloagă, o oloagă așa cum era ea și așa cum se simțea.
Maria stătea culcată pe partea dreaptă când în camera ei intră soțul ei. De obicei stăteau mult de vorbă, povestindu-i despre cursurile sale, despre studenți și întrebând-o cum se simte. Marcel era conștient de fragilitatea emoțională a soției sale, de alternanța dintre liniște, deprimare, tulburare; și mai știa că atunci când se apropia ziua ei de naștere starea emoțională a acestei suferea cele mai curioase schimbări. Îi respectase dorința de a fi lăsată o perioadă în pace dar faptul de a fi prea mult timp singură în afara programului zilnic de îngrijire i se părea periculos.
– E o zi frumoasă astăzi! Au anunțat pentru toată săptămâna temperaturi numai bune pentru plimbare. Ce zici, renunți la obiceiul tău de a sta numai în cameră?  Mâine este ziua ta, ia propunerea ca un cadou pentru tine, iar acordul  tău ca o surpriză pentru noi. În felul acesta suntem chit.
Maria zâmbi în colțul gurii; își aminti de însistențele lui ca ea să participe din nou la viață, să facă parte din lume și să-ți asume rolul de ființă umană în ciuda infirmității sale. Își aminti și de refuzul ei constant, de încăpățânarea cu care ținea să nu plece din această cameră. Era singura certitudine pe care o mai avea de la accident. Le dăduse fiicei sale și soțului libertatea de a trăi fără nicio obligație față de ea.
– Trebuie să recunosc că ai o mare calitate, nu renunți cu niciun chip dacă ți-ai propus ceva. Eu însă sunt mai slabă, așa că de data asta să fie cum vrei tu. Doar o dată împlinește omul 40 de ani. Iar acum, în loc de dorință, citește-mi, te rog vindecarea slăbănogului de la Scăldătoarea Vitezda.
Marcel o sărută pe frunte, luă Scriptura și trăgând un scaun aproape de pat începu să citească:
,,…în Ierusalim, lîngă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, avînd cinci pridvoare.
În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptînd mişcarea apei.
Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întîi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.
Iisus, văzîndu-l pe acesta zăcînd şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?
Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, cînd se tulbură apa; că, pînă cînd vin eu, altul se coboară înaintea mea.
Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.
Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi şi-a luat patul şi umbla.”

Raluca Muraru