Labradorul

Eram pe plajă, în Vama Veche.
Ne-am dus acolo ca să scăpăm de aglomerațiile tipice de pe litoralul românesc. Vama Veche e ultimul avanpost al distracției și bunului gust. Acolo nu găsești manele, nici țărani și nici cocalari, dar mai găsești niscaiva porumb, pentru că acesta din urmă e bun. Copt sau fiert, sper să nu dispară din Vama Veche.
Într-o zi de marți plaja era aproape goală. Jumătate din șezlongurile și baldachinele din zona în care ne-am așezat erau libere, dar așa îmi plăcea să fie. Să poți respira, să nu te umpli de nisip de fiecare dată când cineva se ridică în picioare lângă tine. Să nu trebuiască să asculți conversațiile porcoase pe care tinerii excitați le poartă pe sub borurile pălăriilor, în timp ce stau tolăniți pe pături, față în față, să se bronzeze pe lateral. Asta nu înseamnă că îmi displac conversațiile porcoase.
Muzica se auzea la un volum decent. Nu îmi vibra limonada în pahar din cauza bașilor. Erau remixuri de surf rock din anii `50 și `60. Chestii drăguțe pe care nu le-ai mai auzit niciodată în viața ta, singura muzică potrivită pentru o zi de plajă pe malul mării. Soarele bătea moderat peste noi, apa era plină de pietre tăioase și de alge scârboase … tot ce ți-ai putea dori de la o zi perfectă pe plajă.
Ne aflam acolo eu și prietenul meu, plus încă un cuplu de prieteni de-ai noștri. Toți patru stăteam sub umbrele de paie. Era chiar înainte de amiază. Puținele persoane din jurul nostru moțăiau, încă în recuperare după cheful din seara anterioară. Briza adia ușor. În uleiul de pe burta mea se îneca o gâză.
Sub baldachinul din stânga și-au făcut apariția două femei. Una dintre ele era cam dolofană, cu șoldurile înfășurate într-un șal cafeniu. Cealalată părea mai în vârstă, era vopsită blond și i se vedeau coastele de slabă ce era. Dar avea niște țâțe a-ntâia. Cred că erau false. De fapt, sunt sigură de asta. Niciodată nu am putut înțelege femeile care nu își știu sincroniza dorințele cu realitatea. Singurul lucru mai important decât să ai țâțe faine e ca țâțele acelea să se potrivească pe trupul tău, să pară naturale, nu ? Adică, cine o să te creadă că ai țâțe atât de faine și că sunt naturale, când ele arată ca două mânere noi, de aur, pe un dulap scorojit de timp ?
Exact așa arăta tipa asta. Era slabă, prea slabă pentru țâțele alea. Atârna pielea pe ea, nu tare, dar destul cât să te facă să îți pui întrebări. M-am uitat în jos, la țâțele mele. Nu erau atât de mari care ale ei, dar măcar se potriveau cu restul corpului. Erau în armonie, o armonie ușor plictisită, dar totuși armonie.
Am ridicat din umeri și m-am lăsat pe spate. Era atât de plăcut să simți briza aceea răcoroasă încât nu mi-a mai păsat nici de tipă, nici de țâțele ei perfecte. Am închis ochii și am căutat pe bâjbâite paharul cu limonadă. Auzeam valurile minuscule spărgându-se de mal cu un clipocit anemic. În Vama Veche, pe timp de zi, toate au volumul dat cât mai jos.
Prietenul meu stătea lângă mine, pe burtă. Soarele îi vedea jumătate din spate. Cealaltă jumătate era ascunsă de umbrelă.
Am ridicat din umeri și am băut din paharul cu limonadă. Am aruncat o privire spre prietenii noștri de sub umbrela alăturată și am dat cu ochii de Sebi. Și el privea în lungul mării, cumva supărat că nu putea să se bălăcească. Sub sfârcul stâng avea un plasture ce îi masca o operație micuță. Cu două zile înainte să plecăm spre mare și-a scos o aluniță, pentru că era ipohondru și avea impresia că era cancerigenă. După ce i-au scos-o, i-au spus că nu era. Dar Sebi nu avea voie să intre în apă vreo două săptămâni, așa că stătea pe plajă și ofta mereu, ca într-un paradis populat cu melodii de Leonard Cohen. Lângă el, prietena lui Timea făcea ce făcea și prietenul meu: stătea pe burtă, pe jumătate expusă la soare. Amândoi erau atât de albi încât Vanilla Ice părea negru pe lângă ei.
La un moment dat, Sebi mi-a făcut semn cu capul. Pe lângă umbrelele noastre apăruse un câine, un labrador maroniu. Era jucăuș, trecea pe lângă toate păturile, își băga botul în gențile oamenilor și în paharele de pe margine, împroșca cu nisip pe toată lumea, dădea ture stâlpilor de lemn care susțineau baldachinele, apoi se arunca în apa plină de alge. Dispărea câteva minute, apoi se întorcea și o lua de la capăt. Se ridica în doua picioare și își băga botul în coșurile de gunoi. Dacă cineva încerca să îl momească pe câine cu resturi de mâncare sau să îl mângâie, acesta se apropia ușor și apoi zvâcnea îndărăt, plin de nehotărâre.
Sebi s-a uitat la mine și a spus:
– Cred că s-a pierdut. Uite !
Am privit câinele. Recunosc că se uita în depărtarea cam pierdut, ca și cum își adusese aminte că trebuia să găsească ceva, în toată distracția lui. Apoi s-a apropiat de mare și, încercând să evite valurile, a început să bea.
Sebi a spus îngrijorat:
– Cred că e mort de sete dacă bea apă sărată …
Ne-am uitat unul la altul și am sărit în picioare amândoi:
– Hai să îi dăm niște apă !
Am privit în jur. Nimeni nu schița niciun gest. Câinele se pierduse de stăpân.
– Îl ademenesc eu, că sunt mai drăguță, am glumit. – Tu adu apa.
– OK, a fost Sebi de acord.
M-am apropiat de câine și am întins mâna spre el. Labradorul a întins și el gâtul spre mine, m-a adulmecat cu o privirea suspicioasă, apoi a început să țopăie în jurul meu, jucăuș. Am încercat să-l prind dar s-a îndepărtat. Sebi a venit lângă mine. În mână ținea o sticlă pe care o cumpărase de dimineață. Mai avea cam un litru de apă în ea. Fusese rece un urmă cu două ore, dar, chiar și la umbră, reușise să se încălzească. Nu o condamn. Afară era cald.
– Unde-i câinele, drăguțo ? m-a tachinat el.
– Nu stă locului. Cred că e speriat. Uite-l, e acolo ! i l-am arătat eu.
– Hai să încercăm împreună. Tu îl ții locului, iar eu îți torn apă în palme, și îl hidratăm de nu se vede ! a spus Sebi hotărât.
– OK, hai s-o facem !
Câinele s-a întors spre noi și, după câteva salturi, s-a oprit sub unul dintre baldachine. A scormonit prin nisip o vreme, apoi s-a tolănit pe burtă, să își tragă suflarea.
– Eu prima, și după ce l-am prins, vii și tu. Dar încet, să nu îl speriem, i-am spus lui Sebi.
El a aprobat din cap.
M-am apropiat de câine. Era mai mare decât părea și pentru o clipă mi-a fost frică că ar putea reacționa urât. M-a lăsat să îl mângâi pe creștet și pe spate. Avea o blană foarte mătăsoasă.
– Hei, frumosule, i-am șoptit eu. – Al cui ești ? Hm ? Ce cauți aici de unul singur ?
Pe patul suspendat sub care stăteam se afla un alt cuplu. Tipul s-a întors spre mine și a văzut câinele.
– Cred că e pierdut, am spus eu.
El și-a rotit privirile în jur și a spus:
– Nu cred.
Părea foarte convins, așa că l-am întrebat:
– E al tău ?
– Nu, a răspuns el și a mângâiat câinele.
Între timp s-a apropiat și Sebi de noi.
– Am venit cu apa. Ține palmele, să îți torn.
Mi-am făcut palmele căuș și Sebi a turnat apa călduță. Am băgat mâinile sub botul câinelui, și el a început să lipăie apa cu lăcomie. Mă lingea și pe încheturile mâinilor.
– Vezi ? Ți-am spus că e mort de sete ! a decretat Sebi, rânjind mulțumit. – Hai, ține palmele să mai torn.
A mai turnat, iar cîinele a mai băut. Am privit în jur: jumătate din cei care se aflau în jurul nostru se uitau la noi.
– Are ceva pe zgarda de la gât, a zis Sebi. – Cred că e un număr de telefon.
– Al stăpânului, probabil.
Câinele s-a ridicat și a vrut să se îndepărteze, dar l-am apucat de zgardă. L-am mângâiat, să îl fac să se simtă în siguranță, apoi am luat între degete medalionul pe care îl avea prins de zgardă. Avea trecut pe el numele lui și un număr de telefon.
– Hai să sunăm ! am spus eu.
– Stai să fac rost de un telefon.
A lăsat sticla în nisip și s-a grăbit sub umbrela lui, de unde s-a întors cu nisip pe genunchi și un zâmbet mulțumit pe figură. În mâna dreaptă ținea telefonul.
– Dictează-mi numărul ! a spus el, mângâine câinele după ureche.
În momentul acela, toată lumea din jurul nostru știa ce făceam. Cu toții așteptau să vadă cine era destul de tembel încât să piardă așa o frumusețe de câine.
– 0743 313 …, am citit eu.
Sebi tasta de zor când am fost întreruptă de o voce din apropiere. Câinele a început să dea din coadă.
– Ce dracu’ faceți acolo ?
Eu, Sebi și tipul de pe patul suspendat ne-am ridicat privirile spre direcția din care venea vocea. Era tipa slabă cu țâțele false de sub baldachinul de lângă noi. Stătea pe marginea patului, cu brațele încrucișate pe piept și ne privea ca lovită în cap. Avea sprâncene ridicate, gura strâmbată într-un rictus, țâțele scoase la înaintare – tot tacâmul de divă afectată.
Eu am spus:
– Păi, încercăm să-l sunăm pe stăpân.
La care tipa a răspuns plictisită:
– Ăsta-i câinele meu, mă.
I-a făcut semn labradorului să se apropie. Acesta a zbughit-o dintre noi, împroșcându-ne cu nisip, și a început să se gudure pe lângă femeie. Ea la strâns la pieptul ei fals, apoi ne-a aruncat o privire ciudată și s-a întins din nou la soare. Câinele a rămas lângă ea.
Eu și Sebi ne-am privit unul pe altu ca doi proști. Nu am putut scoate niciun cuvânt ca să ne salvăm demnitatea. Eram ca doi copii care fuseseră prinși făcând ceva foarte stupid și care nu aveau nici cea mai mică explicație de dat părinților. Am auzit câteva râsete în jurul nostru. Ne-am întors sub umbrelele noastre. Nu mai aveam nici apă.
Timea a ridicat capul și a întrebat, pe jumătate adormită, cu ochii cârpiți:
– Ați găsit stăpânul ?
Sebi a murmurat:
– Taci acolo, și bronzează-te.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.