Când eram copil, îmi plăcea să merg plin ploaie. Toamna, străzile satului erau mlăștinoase. Cizmele de cauciuc se afundau în noroiul brun. La fiecare pas, se creeau peșteri subacvatice cu pereții moi, bruni. Cizmele lăsau apoi peșterile să se umple de apă brună.
Când trecea câte o căruță, roțile sale formau un șanț, iar apa umplea șanțul și curgea la vale. Vedeam șanțul ca pe un pârâu în care înotau rațe și gâște microscopice.
Mama scotea cizmele în fața ușii. Erau pline de noroi uscat și răzuit. Locul unde altădată stătuse grămadă noroiul era acum acoperit de pete de praf cenușiu. Tata se încălța cu cizmele cele mai mari. Ale lui erau singurele negre, toate celelalte erau albastre sau verzi.
Tata era mereu negru și uriaș. Ochii îi avea negri, palmele și unghiile îi erau negre, până și dinții îi erau negri în unele locuri. Mama știa despre negriciunea lui, și îl ajuta să și-o ascundă. Se întâmpla însă să auzim discuții între ea și alte vecine, iar atunci spunea despre tata că venise acasă din târg negru de mânie, sau că, de căpos ce era, se făcuse negru și-n cerul gurii.
Numai când ploua tata devenea galben. Umbla cu o pelerină ce îi ajungea până la genunchi și de pe care ploaia aluneca ușor. Doar fața îi era mereu udă, de parcă ar fi avut un nor de ploaie ascuns între sprâncene. El se ducea la fântână, prin ploaie, să aducă apă. Pe drum, în apa din găleți cădea apă de ploaie, iar eu o beam fericit, gândindu-mă că acela trebuia să fie gustul norilor.
Tata ieșea prin ploaie pentru a o îndruma pe Dominica spre curte atunci când cireada se întorcea acasă mai devreme. Negrul vacii trăgea la negrul tatei, astfel că vaca și tata se înțelegeau de minune. Tata tăia bostanii galbeni cu toporul. Punea bucățile într-un lighean. Peste ei adăuga coji de cartofi și tărâță. Acela era tainul vacii. Dacă i se părea că venise prea slabă de la cireadă, cum se întâmpla în zilele ploioase, tata făcea tainul în ploaie, tăind bostanii pe buturuga pe care se tăiau lemnele. Galbenul bostanilor trăgea la galbenul pelerinei tatei, așa că, atunci când ploua, tata făcea un tain delicios.
În zilele ploioase, copitele vacilor lăsau urme circulare în mocirla brună. Peșterile lor erau mai adânci decât cele ale cizmelor. Ploaia le umplea mai încet. Niciodată contururile nu dispăreau complet din mocirlă. Rămâneau multă vreme acolo, chiar și după ce ploaia trecea, iar pământul se usca la soare devenind un praf de culoare cenușie. Acolo erau lacuri în care vedeam micropești și microlipitori care se prindeau de pielea interminabilă a picioarelor. Mă descălțam și călcam peste ele, purtam microlipitorile cu mine, purtam micropeștii dintr-o baltă în alta.
Când mergeam desculț prin mocirlă, mă simțeam liber. Veneam de la școală, îmi scoteam șosetele și pantofii de care avusesem atâta grijă dimineață și țineam totul în mâini până acasă. Unde locuiam noi, atunci când ploua era doar un lac de mocirlă prin care trebuia să înoți dacă voiai să intri în curte. Îmi spălam picioarele în pârâul limpede și călcam pe iarbă până la intrarea în casă. Acolo, mai băgam odată picioarele într-un lighean de tablă. Pielea era încrețită, asemenea creierului uman desenat în planșele de anatomie ce atârnau, la școală, pe pereții clasei.
Mă încălzeam în apa rece din lighean. Dacă o atingeam cu mâinile, era înghețată, în schimb, atunci când îmi clăteam picioarele, părea călduță ca apa mării vara. Mă ștergeam cu un prosop flaușat și mă băgam sub plapuma moale. La televizor, rula TVR 1, unicul canal color. Pentru a-l prinde, suisem cu tata antena cu trei elemenți în cel mai înalt plop de pe marginea pârâului. Tata urca plopul într-o salopetă de culoarea uniformei de militar. Culoarea plopului trăgea la culoarea salopetei, de aceea tata montase antena atât de bine. Când era vânt și ploaie, pe ecran apăreau dungi diagonale paralele. Se luau unele după altele, ca bucățile de bostan ce se prindeau de limba groasă a vacii, pierzându-se apoi în vintrele invizibil al văzduhului.
La televizor, erau desene animate la aceeași oră. Îmi lipeam spatele de sobă. Era caldă, iar după o vreme începea să mă ardă. Plapuma o aruncam cât colo. Te încălzeai foarte repede în casă.
Astăzi, m-am întors acasă pe aceeași uliță pe care altădată mă întorceam desculț pe ploaie. Praful gălbui se ridica odată cu rafalele de vânt ce loveau pământul. Ulița mi se părea mică, gâștele de care altădată îmi era frică acum mă sâsâiau, însă nu mă mai speriau deloc. Pârâul a secat, plopul a fost tăiat de un vecin și pus pe foc iar antena vândută la fier vechi. Fântâna de la care tata aducea apă părea acum atât de mică și de murdară. Pești negri înotau în cercuri pe fundul ei.
Am așteptat ora la care venea cireada cu poarta deschisă. Vacile îmi treceau alăturea cu ugerele pline de lapte, rumegându-și guma de verdeață. Nicio vacă nu a mai intrat în curte, niciun tată nu a mai tăiat bostani pe buturuga de tăiat lemne. Nici văcarul nu mai era același. Șura avea pereții de lut crăpați, cu paiele ieșite în afară. În podul șurii, un stup de albine. Nici nu m-am putut apropia de iesle. Îmi era imposibil să cred că acel grajd adăpostise o vacă și vițica ei. Era totul mult prea mic și prea dărăpănat pentru amintirile mele.
Am regăsit televizorul în podul casei. Era prea greu, prea bombat, prea negru pentru amintirile mele. I-am mângâiat butoanele și l-am șters de praf.
Am intrat în casă. Dădeam cu capul de grinzile de sus. Mirosul de mucegai mă făcea să-mi țin respirația. M-am așezat pe jos, lipindu-mi spatele de sobă. Era mai rece decât orice zăpadă. Am pus televizorul la locul său și am încercat să îmi imaginez pe ecran desenele animate de altădată. Însă ecranul reflecta doar camera goală, nici măcar cu mine înăuntrul ei, pentru că singurătatea pusese bine stăpânire pe întreaga proprietate.
Am plâns cum nu mai plânsesem de când eram copil și cineva mă plesnea pentru vreo trăsnaie. Lacrimile îmi cădeau pe cămașa albă, îmi inundau cravata de mătase. Am plâns zeci de minute în șir, în același ritm constant, fără să pot și fără să vreau să mă opresc.
Când am ieșit, casa nu îmi mai inspira decât un morman de pietre, lemne, sticlă și ciment. La jumătatea pereților, se vedea semnul făcut de ultima inundație. Jumătate din perete, până jos, era de culoare brună, ca mocirla din copilărie.
Texte asemănătoare: Fabula din morală
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Ăsta și cu textul pe care ți l-am citit înainte mi se par niște proze (aproape) naive reușite. Foarte bine evidențiate trecerea timpului și schimbarea.
Ai inventat un cuvânt folositor: „negriciune”.
Într-adevăr, ai observat bine că sunt asemănătoare în privința stilului. Mulțumesc!
Foarte frumos tablou. Foarte vizual si emotionant. Negrul nu e brun iar brunul contine mult negru in el. Noroiul strazilor-ulite e intr-adevar brun. Pesterile formate in noroi de cizme si rotile carutelor si copitele vacilor sunt tot brune si ascund microsisteme excelente care pe un copil il incanta. Imagini ude si brune care capteaza negrul cu fiecare semnificatie a lui. Bine portionat textul lasand din loc in loc ironii ce aduc zambete. Un fin umor impletit cu nostalgia timpurilor apuse. Foarte bine ales titlul, asa ca doar felicitari.
Cred ca este primul tau text sincer, cu firestile exagerari bine echilibrate de care ne folosim cand scriem.
E o relatare intima iar naivul ei deloc peiorativ pare ca trece granita unei scrieri prozaice intinzandu-se mai mult spre aria poetica. :)
Mmmm, Ioana, sinceritatea în literatură este ca prezența extratereștrilor: știm cu toții că există, dar nu știm nici unde nici cum arată. Adevărul – ceva ce este și nu este în același timp, numai autorul știe în ce măsură, mereu în paralel cu altceva, adică pură ficțiune. Mereu am văzut literatura ca pe un vis pe care ni-l construim singuri (perspectiva scritorului). Elemente dintre cele mai disparate sunt ținute împreună de firul narativ, așa cum, în vis, sunt susținute de inconștiența de a visa. Încrederea pe care ți-o dă o carte bună în povestea scrisă este similară cu cea pe care, în timpul visului, o avem în secvența de întâmplări lipsite de armonie și simetrie în care suntem implicați.
Mi-a plăcut comentariul tău!
Repetitia din primul pasaj „noroiul brun/peretii bruni/apa bruna”, mi se pare un pic fortata. Daca aparea ceva mai incolo, pe parcurs, poate n-ar fi sarit in ochi, asa, ca un strop de ulei incins din tigaia in care ne-ai pregatit de zor bunatatea asta. :)) La fel si repetitia „santului” si a „negrului” din urmatorele paragrafe. Vin ca intr-o avalansa, unele dupa altele, inca de la inceput. Poate ca daca erau mai imprastiate, in cadrul unui text de o intindere ceva mai mare…s-ar fi evitat efectul de ochi prajit cu ulei incins. Vorbesc aici in numele meu, nu stiu daca si ceilalti cititori au fost afectati in aceeasi masura. :) In rest, mi-au placut in mod deosebit doua comparatii: „Pielea era încrețită, asemenea creierului uman desenat în planșele de anatomie ce atârnau, la școală, pe pereții clasei.” si „Se luau unele după altele, ca bucățile de bostan ce se prindeau de limba groasă a vacii, pierzându-se apoi în vintrele invizibil al văzduhului.” Apropo, aici ti-a scapat acordul: „vintrele invizibile ale vazduhului” sau mai mergea si „pantecul invizibil al vazduhului” (probabil ca nu te-ai putut hotari intre variantele astea doua). Faina a doua parte a textului, adica modul in care evidentiezi trecerea timpului dimpreuna cu inerentele-i schimbari.
Dane, mulțam pentru comentariu! Da, dacă textul avea ceva mai multe rânduri, aș mai fi adăugat propoziții între brun, bruni și brună. Așa, am zis să rețină cititorul din start culoarea, pentru ca, textul fiind scurt, să nu o mai uite până la ultima frază, atunci când brunul se întoarce.
Cu șanțul, a fost involuntară. La faza cu vintrele, e vintre și la singular, și la plural (mi-a venit mai bine direct din italiană, ventre, în loc de pântece care, de altfel, ar respecta aceeași flexiune, pântece (sg.) pântece (pl.)
Restul, ca și totul de altfel, e o alegere. Adică a alege să scriu simplu și ”copilăresc” transmițând idei clare, directe, simple dar nu și simpliste!
Ca idee, citește și penultimul meu text, Fabula din morală, scris cam tot la fel, însă, de fapt, altfel; poate îți va plăcea mai mult!
Un text pentru care ai lasat deoparte toate stilurile cu care te jucai acum citeva luni si ai experimentat cu simplitatea limbajului si poezia imaginilor copilariei. Amintirile baietelului de alta data, ceva melancolie, multa sensibilitate cu care ajungi la fraze-imagini care se cer recitite, ca de ex : „Doar fața îi era mereu udă, de parcă ar fi avut un nor de ploaie ascuns între sprâncene. El se ducea la fântână, prin ploaie, să aducă apă. Pe drum, în apa din găleți cădea apă de ploaie, iar eu o beam fericit, gândindu-mă că acela trebuia să fie gustul norilor.”
Excelent!
Merci, Cornel. Niște condimente simple, aruncate peste un aluat simplu și ușor de manevrat.
Rețeta succesului unor scriitori contemporani!
Să privești lumea cu ochi de copil e întotdeauna în avantajul literaturii. Și ți-a ieșit perfect.Insolitezi realitatea, care devine altceva decît este. În partea a doua prezinți realitatea-realitate, care pentru tine, adultul, e dezamăgitoare. Contrastul rezultat din opunerea celor două „priviri” e reușit. Eu aș scoate doar chestia cu plînsul, chiar dacă va fi fiind autentică. Se poate sugera și altfel amărăciunea. Plînsul nu se mai „vinde” în literatură. Doar în telenovele.
Ha ha! Priceput-am, mulțumesc! :)