Conversație cu Nicoleta

            – De ce ești supărată ?

            – Căcat, iară modifică ăștia legea ! Țară de căcat ! Trebuie să plec de aici cât mai repede posibil ! Dumnzeii mamii lor !

            – Eh, nu mai dramatiza atâta ! Nici afară nu o să fie mai bine.

            – Pariem ? mă atacă Nicoleta.

            – Prefer să fiu șef în Iad, decât slugă-n Rai, dacă înțelegi ce vreau să zic.

            – Pe dracu ! pufnește ea.

            – A trecut Izabela pe la mine săptămâna trecută.

            – Păi de ce ?

            – M-a sunat să îi dau niște bani, și ploua afară. I-am spus să vină la mine, să nu ne vedem ca violatorii, la colț de stradă. Și a venit.

            – Iarăși cere bani ? Ce naiba, fata aia nu are un job ?

            – Nu știu, nu pun întrebări. Are o vârstă, nu se cade să mă bag în treburile ei. I-am spus că am nevoie de ei peste o săptămână.

            – Aha, stai să vezi cum ți-i și dă ! râde ea.

            – Dacă mi-i dă înapoi la termen, nu mă interesează. Și ar face bine să mi-i dea la termen, că nu i-am împrumutat cincizeci de lei ! zic eu, și din râsul Nicoletei realizez că este foarte posibil să fi făcut o greșeală.

            Dar acum nu mai pot da înapoi. Banii sunt deja împrumutați. Aștept să îi primesc înapoi.

            – Cât ți-a cerut ?

            – Cinci sute de lei. A avansat tipa. Înainte nu trecea de o sută.

            Ea râde și întreabă:

            – Și nu ai pus-o să semneze nimic ? Eu o punea, în locul tău.

            – Am avut martor – pe Ioana.

            – Cum ziceam, vezi să nu îi și primești la timp ! râde ea.

            – Mai taci acolo !

            – Nu știu de ce faci chestiile astea. Știi că e mereu fără bani.

            – Știu. Dar … nu o pot lăsa cu curu’ în baltă. Nu mă are decât pe mine. Am un soft spot pentru ea și problemele ei interminabile. Nu o pot refuza.

            – Tu știi …

            – Mda. Apropo, știi că s-a logodit Andrei ? întreb eu.

            – Cum așa ?

            – Păi, e împreună cu fata aia de vreo șapte ani. Era cazul, ar zice unii.

            – Unii ?

            – Da, unii. Mereu se găsesc câte unii să zică chestii de genul ăsta. Că ar fi cazul să faci una, că ar fi cazul să faci alta. Știi și tu.

            – Din păcate da. Și eu sunt cu Paul tot de șapte ani …, zicea ea pe un ton tot mai moale, de parcă ar fi realizat acea realitate abia în acel moment. – Wow, ce trece timpul !

            – Mai ales dacă te distrezi ! râd eu.

            – Știi ce-i ciudat ?

            – Eh ?

            Face o pauză, să își adune cuvintele. Zice:

            – Nu mai simt dorul acela, și nici nevoia de a-mi întemeia o familie. Cred că m-am cam acrit. Și am devenit autosuficientă. Pur și simplu mi-a pierit pofta de familie. Nu mai am chef. Aș călători și aș descoperi locuri și oameni, toată viața, jur !

            – Dacă asta îți dorești … Repeți istoria, zic eu cu subînțeles.

            Mă privește cu subînțeles la subînțelesul meu.

            – Mda, zice ea.

            – Presupun că e ceva cu toată chestia asta cu familia. Să ai un soț sau o soție, o ipotecă la casă și vreo două maimuțici pe lângă tine, să tragă mâțele de coadă pe sub scaune.

            Figura i se întunecă pentru câteva clipe:

            – Eu am vrut o familie cu un singur om. Știi prea bine. Dar … nu a fost să fie la momentul respectiv.

            O privesc. Ea își lasă privirea să alunece pe pereți:

            – Acum m-am plafonat. Așa mă simt. Naiba știe ! Sunt dereglată și desincronizată. Cam goală pe dinăuntru …

            Nu vreau s-o deprim mai tare, dar nici nu vreau s-o mint. Zic:

            – Cine mai știe ?

            – Mdea …

            – A trecut atâta timp încât mă mir că mai ții minte atâtea câte ții minte. Alta le-ar fi uitat de mult.

            – Tu te-ai descărcat, șoptește ea cu furie reținută. – Eu încă le țin în minte pe toate !

            Are dreptate, dar nu are nevoie de aprobarea mea. O știu și eu, o știe și ea. O știm amândoi foarte bine. Ea continuă:

            – Știi care e amintirea mea preferată ?

            – Cu noi doi ?

            – Nu. Din toate timpurile.

            Mă ridic în scaun:

            – Nu. Care ?

            Îmi spune. Inima mi se strânge și dinții mi se încleștează.

            – Foarte bine ales momentul, contemplează ea și mă privește cu admirație.

            Lasă cuvintele să se așeze, apoi continuă:

            – Mă face să zâmbesc chiar și acum.

            – După zece ani ?

            – Da, după zece ani.

            Nu știu de ce rostesc aceste cuvinte:

            – Înseamnă că nu e totul pierdut.

            – Recunosc, m-am comportat aiurea …

            – Hai să nu revenim pe poteca aceea, te rog ! îi cer eu.

            – Da, ai dreptate.

            – Știu, zâmbesc eu.

            Își freacă nasul și rămâne tăcută.

            – Ce se întâmplă cu tine ? De ce ești tristă ? o întreb.

            – Eu și Paul … trecem printr-o perioadă mai grea.

            – Ce înseamnă „mai grea” ?

            – Înseamnă că nu știu dacă suntem împreună, sau dacă mai am o relație.

            – După încă șapte ani …, întorc eu cuțitul în rană.

            Nu mă pot abține.

            – Da. După încă fucking șapte ani !

            – Cum dracu s-a întâmplat asta ?

            – El e într-o depresie. Așa zice.

            – De ce e deprimat ?

            – Nu știu. Zice că se simte părăsit de prieteni. Toți au dat de femei, și își văd de ale lor, iar el a rămas singur. Iar asta îl deprimă.

            – Înainte nu avea problema asta.

            – Ei bine, acum o are !

            – Păi, cum adică e singur ? Tu pe unde dracu’ umbli ? De ce nu ești acolo, lângă el, pentru sprijin moral ?

            – Eu le am pe ale mele ! Am proiectele pe care nu le pot neglija, am de lucru, încerc să îmi construiesc o carieră. Încerc să fac ceva cu viața mea ! Iar el stă și o belește toată ziua, și nu vrea să înțeleagă că asta trebuie să fac !

            Pauză.

            – Se comportă ca o femeie la ciclu. I-am zis să își dea jos barba, ca o are degeaba ! râde ea.

            Râd și eu.

            – Mda, murmură ea.

            – M-am întâlnit cu el acum vreo două săptămâni. Era în pauza de masă.

            Ea îmi ignoră remarca, și continuă pe calea ei:

            – După șapte ani împreună, el e confuz ! Ca o femeie pe stop, în pizda mă-sii !

            – Ce anume îl face să fie confuz ?

            – Zice că avem o relație care se bazează prea mult pe sex. Că nu comunicăm și că-i frustrat, vezi Doamne !

            – Ești confuz când ai prea multe opțiuni și nu știi ce să alegi ! observ eu. – Nu când nu ai nimic.

            – Căcat ! Zice că nu mă mai iubește ca la început.

            – Au trecut totuși șapte ani, zic eu. – Lucrurile se mai schimbă. Poate are pe alta.

            – Măcar de ar avea. Măcar de ar ceda și mi-ar face o criză de isterie, să îmi spună că mă urăște sau că și-o trage cu alta când nu sunt atentă. Aș prefera asta, în loc la atitudinea lui de zombie. Măcar ar exista un dram de pasiune în chestia asta !

            Eu tac și o las să dea afară tot. În momentele astea nu e bine să o întrerup.

            Ea continuă:

            – Zice că l-am neglijat, dar e moale ca un căcat. Zice că simte distanță între noi, că l-am neglijat ! repetă ea. – În pizda mă-sii de pizdă … cu barbă !

            Îmi privește chipul mirat, apoi se scuză:

            – Iartă-mă, sunt și pe stop zilele astea … Mă simt dezgustător ! Îmi vine să explodez de nervi ! Alții au copii, și muistul ăsta încă nu știe cum să pună un pas înaintea celuilalt ! Eu aveam de gând să îmi fac o familie, dar pentru asta am nevoie o pulă și o pereche de coaie. În schimb, m-am trezit cu două pizde. A mea și a lui !

            Mă privește și pufnim amândoi în râs.

            – Ești foarte spirituală în seara asta ! zic eu.

            – Da, atât mi-a mai rămas. Spiritualitatea. Cred că mă fac lesbiană.

            Eu râd.

            – Nu glumesc. Știu un bar de gay în spatele bisericii din centru, cred că or fi pe acolo și vreo două tipe destul de bune pentru standardele mele și destul de duse cu capul pentru problemele mele.

            – Și apoi îi poți spune lui Paul că el e tipul care le face pe femei să devină lesbiene !

            – Da, exact ! râde ea.

            – Crezi că are pe alta și nu știe cum să îți spună ? reiterez eu.

            – L-am întrebat. Zice că nu. Zice doar că trece printr-o perioadă proastă. Să îi dau un pic de timp, să aleagă corect.

            – Să aleagă corect ? repet eu.

            – Da, ceva de genu.

            – Ce dracu’ înseamnă asta ?

          – Habar nu am. Se pare că nu mă sincronizez cu nimeni zilele astea … și nici în cele de acum zece ani. Când mă gândesc cât timp am pierdut tot așteptând ca alții să facă ceea ce trebuie …

            – Ironia continuă, zic eu.

            – Da. Nu am învățat nimic, absolut nimic.

            – Dacă vrei un lucru făcut ca lumea, trebuie să-l faci tu singură. Pur și simplu nu te poți baza pe alții.

            Sfatul meu preferat.

            – Cam așa. Apropo, știi că Delia are plod ? Fetiță, zice ea.

            – Adică e gravidă sau a născut ?

            – A născut. E tare drăguță micuța ! zâmbește ea.

            – Am ajuns în momentul acela în care ar cam trebui să ne facem copii, dacă îi vrem.

            – Mda. Eu cred că o să-l fac pe al meu la patruj’ de ani !

            – Patruzeci mi se pare cam târziu. O să ajungi la menopauză înainte să ajungă el la școală.

            – Eh, glumesc. Nu o să fie chiar patruzeci, dar nici acum nu îl fac !

            – Treizeci mi se pare o vârstă potrivită să îți faci copil.

            – Da, dar e bine să ai cu cine să-l faci ! îmi face ea cu ochiul. – Eu nu am. Sunt înconjurată de femei. Cu barbă ! râde ea.

            – Corect ! Dar serios vorbind acum, Paul ce zice de asta ?

            – Nimic, ridică ea din umeri.

            – Stai să înțeleg. Sunteți împreună de șapte ani și nu ați vorbit despre asta niciodată ?

            – Abia am atins subiectul căsătorie. Până la copii sunt ani-lumină !

            – Cristoase ! scap eu.

            – Acum știi în ce fel de ape mă scald.

            – Ai putea să rămâi gravidă, așa, incognito. Ești pe pastile ?

            – Da.

            – Păi, vezi ? Pur și simplu nu le mai iei. Și după ce te fecundează, îi spui că s-a întâmplat, și asta este. Ai uitat să iei pastilele. Se întâmplă în fiecare zi, ridic eu din umeri.

            – Nț, nu merge așa ! mi-o taie ea.

            – Nu e prea etic și nici prea moral, dar … e mai bine decât nimic !

            – Nu, nu înțelegi. Paul nu prea ejaculează înăuntru. Adică deloc !

            Face o pauză. Mă încrunt:

            – Și atunci de ce iei pastile ?

            – Păi, preventiv ! ridică ea din umeri. – În caz că mai scapă un strop. Știi cum e, că ai pățit-o și tu ! zice ea, cu privirea plină de insinuări.

            Ignor ultima ei remarcă și întreb:

            – Și o scoate mereu ? Ce buleală !

            – Îi place să facă pe pornostarul. Trebuie să mă spăl pe păr după fiecare partidă de sex, zice ea, privind în altă direcție.

            Eu o și văd, toată stropită, și încep să râd.

            – Termină.

            Mai râd puțin, apoi mă opresc cu greu:

            – Sunteți fucking demenți ! OK, poți face altfel ! propun eu.

            – Cum ?

          – Am o prietenă care a născut recent. Inițial, am văzut niște poze cu ea pe Facebook, și am crezut că băiatul era al surorii ei. Apoi am realizat că era al ei.

            – Așa, și ?

            – Păi, tipa nu umblă cu nimeni, nu e căsătorită, nimic.

            – Înseminare artificială, ridică ea din umeri.

            – Nu, i-o tai eu zâmbind. – Cică un prieten de-al ei i-a făcut o favoare și a fecundat-o.

            – Serios ? face ea, fără să își poată reține un zâmbet.

            – Da, mă. Ea zicea că nu voia să mai înceapă o altă relație cu cine știe ce fraier, să descopere după șapte ani că nu se potrivesc și alea-alea … Iar tipul cică i-a spus că nu va recunoaște copilul, și nici n-o s-o ajute să-l crească. Iar ea a fost perfect de acord cu asta. Avea nevoie doar de un orgasm și un copil.

            – Hm …

            – Da. Mi-a zis că vârsta a fost de vină.

            – Câți ani are ? mă întreabă ea.

            – Vreo treizeci și șase.

            – Aha. Păi, da. Dacă o spui așa …

            Se lasă liniștea. Ea o sparge:

           – Partea bună este că am un prieten mai tânăr cu care mă înțeleg foarte bine. L-am cunoscut când eram la Bologna. Am o relație foarte strânsă cu el. Știi ce bine mă înțeleg cu puștiul ? E mega-intuitiv, îmi înțelege perfect toate chestiile ! La un moment dat zicea să îl las pe Paul și să mă combin cu el ! râde ea.

            – Și ce i-ai spus ?

            – Că mă mai gândesc. Sincer, aș fi tentată. Tipul e foarte deștept, șef de promoție și toate cele. Și nu arată rău. Deloc.

            – Cât de tânăr ? cer eu.

            – Douăzeci și unu. E în anul al treilea de facultate. Făcea un exchange.

            – Douăzeci și unu ? Pf, păi dacă îți faci copil cu ăsta, îi poți alăpta pe amândoi deodată !

            Râde.

            – Vorbesc serios, zic eu cu o mină fermă.

            – E aiurea, știu. Dar am așa o conexiune cu el ! Eu le gândesc, el le spune.

            – Mda. Păcat că e atât de tânăr.

            – Asta i-am spus și eu ca să îi închid gura ! zice ea.

            – E aiurea să umbli cu minori. Și mai aiurea e să te înțelegi foarte bine cu ei. Când ajungi să te bagi în pat cu ei, e ca și cum te-ai băga în pat cu soră-ta sau cu frate-tău !

            – Exact !

            – Păcat …

            – Îmi tot bate apropouri, să ne combinăm. Sunt destul de plictisită și de nervoasă pe Paul încât să fac asta. Dar probabil n-o s-o fac. Nu încă. Îi mai dau lui Paul o șansă, de dragul celor șapte ani. Dacă nu se dezmeticește, îmi bag picioru’ !

            – Ce îți place ție cel mai mult: să dai o a treia șansă unei relații kilometrice gone wrong !

            – Termină !

            Se lasă pe spătarul scaunului și privește cerul. Un avion brăzdează albastrul și ea se îndreaptă în scaun:

            – Bă ! Era să fucking uit ! Ai fost la înmormântarea lui Victor ?

            – Da. Am fost la înmormântare. Aproape toată gașca a fost acolo.

            Nicoleta îmi arată o privire care îmi spune că mă urăște pentru asta. Că ne urăște pe toți.

            – Ce naiba au pus în groapă ? Știu că nu s-a recuperat nimic din avion.

            – Corect, dar tot trebuie să faci o înmormântare, nu ? Una simbolică, zic eu. – Nu poți băga mâinile în buzunar ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

            Trage aer în piept.

            – Ai dreptate. Au îngropat un sicriu ?

            – Da, a fost … drăguț.

            – Era gol ?

            – Nu. Am pus fiecare câte ceva în el. O sticlă de Cola, un telefon mobil din ăla vechi, un roman de Easton Ellis. Chestii din astea. Izabela a aruncat înăuntru o brățară de la un festival de rock.

            – Tipic. Tu ce ai pus înăuntru ?

            – Un album The Doors.

            Ochii i se aprind:

            – Care din ele ?

            – The Doors, normal ! zic eu indignat că ea mai trebuie să întrebe, apoi fac îi cu ochiul.

            – Ăla-i cel mai tare ! se extaziază ea. – Ăla e … chintesențial, frate !

            – Știu. Știa și Victor, oftez eu.

            – Nici nu mai țin minte de câte ori ne-am afumat ascultând discul ăla. Pe The End. Mai știi ?

            Mi se pare că are lacrimi în ochi.

            – Da, mai țin minte nopțile alea de cocaină …, oftez eu, visând cu ochii deschiși la vremuri mai bune, de mult apuse.

            – Și Victor … Morrison era idolul lui !

            – Știu. De aia am luat disc de vinilin.

            – Ahhhh, alea-s atât de faaaaine, oftează ea. – Dar scumpe ca naiba !

           – Da, păi odată în viață îți moare un prieten foarte bun, zic eu. – Ce-i mai ciudat e că i-l luasem pentru ziua lui, îl aveam deja pregătit pentru când s-ar fi întors din străinătate. Eram odată în oraș cu el, l-a văzut, i-a plăcut și am zis că îi fac o surpriză !

            – Hm, da. Și ți-a făcut el ție una.

            – Ne-a făcut tuturor una, zic eu amărât.

            – Îmi pare rău că nu am putut veni. Eram prinsă cu chestii. Aveam de susținut lucrarea chiar în ziua înmormântării …

            Se lasă liniștea din nou.

            – Toate se duc dracului, zice ea.

            – Ce să faci ? N-ai ce să faci, oftez eu.

            – Ai avea, dar …

            Face o grimasă de dezgust.

            – Nu, nu ai avea. Depinde de prea multe chestii pe care nu le poți controla. Acum o săptămână m-am întâlnit cu o altă prietenă, zic eu, scărpinându-mi o sprânceană. – Nu o știi. Și ea a pățit-o tot așa. Era cu un tip de vreo trei ani, și el i-a spus că vrea să se despartă. Că s-a terminat. Bum ! Din senin.

            Ea oftează, apoi izbucnește din nou:

            – Ce dracu’-i cu oamenii ăștia, mă ? Nu îi fucking înțeleg ! Unii se căsătoresc după șase luni, iar cele ca mine nu reușesc să bată cuiul nici după șapte ani !

            – Nț, sincer, căsătoriile astea după șase luni mi se par un pic trase de păr. Trebuie să treacă, nu știu, măcar vreo un an-doi înaine să începi să contemplezi planuri de genul căsătorie, familie etc. Cei mai faini sunt primii ani, când cuplul își dezvoltă propria lui lume, propria lui mitologie, glumele alea pe care nimeni din afară nu le pricepe. Știi cum zic ?

            Nicoleta mă privește fix. Eu continui:

            – Dacă sari peste chestia asta și treci direct la căsătorie și copii, e ca și cum îți pui șinele pe măsură ce înaintezi. Mai devreme sau mai târziu ajungi în pantă și îți dai seama că ai făcut o greșeală.

            Ea mă privește. Îi văd mușchii fălcilor jucând pe sub obraji.

            – Tu când o ceri pe Ioana ? întreabă ea brusc.

            Să îi spun ? Să nu îi spun ? Voiam să țin secret încă vreo câteva zile, dar …

            – Am cerut-o deja.

            Pauză. Văd o lungă listă de eșecuri derulându-se prin fața ochilor ei.

            – Și a zis „da” ?

            – Da, zâmbesc eu, ușor stânjenit că îi bag în față așa ceva.

            – Bravo, felicitări ! zice ea, toată un zâmbet, și mă îmbrățișează. – Mă bucur pentru tine. Și pentru ea.

            Stă câteva clipe, ca și cum ar căuta ceva, apoi spune:

            – E ciudat, dar chiar mă bucur pentru voi !

            – De ce nu ai face-o ? râd eu.

            – Știi tu, zice ea și se încruntă pentru o clipă. – Când e nunta ?

            – La anul.

            – Înțeleg. O iubești ?

            Chibzuiesc câteva clipe, apoi spun:

            – Gurile rele zic că da.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.