Ringworld – Larry Niven

Am ajuns în final să citesc și Ringworld, cartea de căpătâi (sau, chipurile, una dintre ele) a hard SF-ului modern.
În caz că nu ești familiarizat cu acest concept, hard SF este acea ramură a SF-ului care este cel mai bine ancorată în realitate și în posibilitățile tehnologice și științifice ale vremurilor curente. Asta înseamnă că de la un roman hard SF te poți aștepta la niște explicații destul de coerente și corecte legate de lumea prezentată. Iar aceste explicații de obicei intră în prim-plan, în timp ce alte elemente ale romanelor SF obișnuite trec pe bancheta din spate. Un roman hard SF este foarte preocupat de descrierea și explicarea lumii și tehnologiei din cadrul său.
Auzisem de mult despre Ringworld, și încă lucruri foarte bune, dar din cauza faptului că nu se prea găsește pe la noi și am fost prea leneș să îl comand de afară, am amânat lectura.
Acum o săptămână mă plimbam pe bulevard și am dat peste un anticariat. Eu am o experiență foarte bună cu anticariatele. Banii pe care îl cheltui la un anticariat sunt, de obicei, foarte bine cheltuiți (am cumpărat de la un anticariat, cu 5 lei, romanul Mama al lui Pearl S. Buck, și mă rog cerului să mai fac și în viitor investiții atât de inspirate). Am aruncat o privire și am dat de romanul lui Larry Niven. L-am plătit pe loc și am început să citesc încă de pe tramvai.
Ringworld, la fel ca multe alte romane hard SF, este doar primul dintr-o serie. Formula de bază (regretabilă, în opinia acestui cititor) a romanelor hard SF funcționează așa: scrii o poveste care să îl atragă pe cititor și să îl facă să își pună întrebări tot mai multe, iar apoi mai scrii încă vreo două-trei în care răspunzi întrebărilor.
Spun ”regretabilă” pentru că, pe măsură ce te îndepărtezi de prima parte, lucrurile o iau în jos, iar când seria e pe terminate, ultimul roman se prăbușește în flăcări.
Câteva exemple de serii hard SF care au luat-o în jos foarte repede:
Seria Odiseilor și seria Rama, ale lui Arthur C. Clarke. În ceea ce privește Odiseile, primele două au fost extraordinare, iar ultimele două doar ceva mai mult decât niște concepte pe jumătate coapte, combinate cu resturi de telenovele turcești. Cât despre Rama, primul roman a fost magnific. Restul nu merită să fie menționate.
La fel a pățit și Gateway-ul lui Frederik Pohl. Prima carte a fost extraordinară, a doua a fost varză reîncălzită, iar a treia un ciorap murdar. Iar de restul nu mai știu nimic, pentru că nu își mai meritau banii.
Mai amintesc aici trilogia Marte a lui Kim Stanley Robinson, o serie pe care, deși nu am savurat-o, am înțeles-o, și i-am înțeles magnitudinea și ambiția. Pentru cine nu știe, seria Marte este formată din trei romane (Marte Roșu, Marte Verde și Marte Albastru) în care autorul prezintă o poveste (mult prea) dezlânată despre colonizarea planetei Marte, pe o perioadă de câteva sute de ani. Importanța trilogiei se bazează pe faptul că arată, în mod destul de veridic, multiplele fațete ale acestui lung proces de colonizare și terraformare: cea socială, politică, religioasă, științifică, economică, biologică, culturală, etică etc.
Ca orice roman hard SF care se respectă, Ringworld are un concept extraordinar: undeva, la mii de ani-lumină de Pământ, a fost descoperit un corp ceresc artificial, în formă de inel, de dimensiuni incredibile. Este atât de mare încât înglobează un soare mai mare decât cel al sistemului nostru solar. Cum e și normal, se formează foarte repede o echipă pestriță pentru a-l explora.
Background info: este anul 2850 și oamenii s-au extins pe multe alte lumi, au cunoscut și s-au războit cu multe alte specii extraterestre, iar acum lucrurile sunt relativ pașnice. Oamenii trăiesc sute de ani din cauza unor tratamente geriatrice foarte eficiente, iar teleportarea este utilizată mai des decât telefonul mobil în zilele noastre.
Inițiatorul călătorie este Nessus, membru al unei specii de extratereștrii foarte inteligenți denumiți Păpușari, care seamănă cu un struț cu trei picioare și două capete. El îl recrutează pe Louis Wu, un bărbat de 200 de ani care își petrece zilele făcând … nu mare lucru, pentru că arată bine, e bogat și cam sătul de viață. Li se alătură un Kzin (care seamănă cu o pisică înaltă de 2 metri cu un temperament destul de nesănătos) și o tânără pe nume Teela Brown, care nu are (aparent) niciun fel de talent, altul decât a se culca cu Louis.
Aceste patru personaje își petrec prima treime din carte discutând variate lucruri complet irelevante pentru restul romanului, hotărându-se și apoi răzgândindu-se legat de participarea lor la expediție. În final, cei patru se îmbarcă pe o navă ultra-rapidă a Păpușarului, (a cărui design secret le este promis drept premiu la întoarcere) capabilă să străbată un an-lumină în câteva secunde, și pornesc spre destinație.
Ajung acolo și descoperă un inel cu o circumferință de aproape un miliard de kilometri și o lățime de 1,6 milioane de kilometri, care înglobează un soare. Acesta este titularul Ringworld, o lume artificială capabilă să susțină viața a mai multor miliarde de civilizații.
Suprafața lumii inelare este imensă. Calculele personajelor estimează că ar fi echivalentă cu suprafața a trei milioane de planete similare cu Pământul. Întrucât soarele strălucește în interiorul inelului, este mereu lumină. Ciclul zi-noapte este dat de o serie de pătrate care orbitează în jurul soarelui, propagându-și umbrele ciclic asupra suprafeței interioare a inelului.
Cam aici se termină părțile bune ale cărții.
Cei patru aterizează pe suprafața interioară a inelului și încep explorarea, dar dezastrele se țin lanț. Păpușarul intră într-o stare similară cu coma, datorită ciclului său de viață specific, Teela se pierde de grup, iar Kzinul și Louis se luptă încontinuu pentru conducerea grupului.
Dau peste triburi de băștinași înapoiați, despre care presupun că sunt urmașii civilizațiilor care au locuit de mult pe lumea inelară. Băștinașii sunt lipsiți cu desăvârșire de tehnologie și venerează zei obscuri, despre care cei patru presupun că ar fi inginerii lumii inelare.

Mă opresc aici cu expunerea subiectului. Nu că aș vrea să stric surpriza lecturii, ci pentru că din atâtea posibilități pe care le-ar fi putut alege autorul, el a ales cele mai plictisitoare direcții. În roman nu se întâmplă prea multe lucruri. De fapt, se întâmplă atât de puține chestiuni încât, la final, chiar și personajele contemplează că nu s-a întâmplat nimic. Toate cele 200 de pagini pe care ei le petrec pe lumea inelară sunt risipite pe o încercare de a se întoarce acasă, deși este evident că nu există riscul să rămână naufragiați acolo. Nu explorează nici pe sfert cât ar putea să exploreze, iar când o fac, autorul alege să ne prezinte cele mai plictisitoare dialoguri de care a fost vreodată un laureat al premiului Hugo în stare.
Personajele sunt unidimensionale (zic unidimensionale pentru că, aparent, asta e cea mai mică valoare pe care o poate avea un personaj, dar pe alocuri jur că aveam impresia că nici măcar o dimensiune nu găseam la ele), iar Larry Niven pare să nu fi auzit nici măcar o dată în viața lui două persoane discutând inteligent sau măcar coerent pe o temă. Pe lângă asta, conversațiile protagoniștilor sfârșesc, invariabil, prin certuri demne de copii de grădiniță.
Motivațiile personajelor se schimbă de la o replică la alta, iar argumentele se clatină ca jeleul la cea mai mică scrutare.
Bărbații sunt extrem de misogini, deși acceptă prezența Teelei Brown ca o necesitate pentru că – fii atent aici ! – ea este cea mai norocoasă ființă din univers. Da, aparent, în universul Ringworld, norocul este o trăsătură genetică (iar Teela este rezultatul a secole de încrucișări supravegheate între persoane la care această genă a norocului era prezentă) atât de proeminentă încât schimbă destinele tuturor personajelor care intră în contact cu Teela. Ideea asta degenerează spre finalul cărții până într-acolo încât personajele ajung să lege orice eveniment oportun de prezența Teelei. Înțeleg că suntem pe tărâm SF și unele reguli trebuie încălcate de dragul poveștii, dar asta trebuie să fie unul dintre cele mai leneșe deus ex machina de care am auzit vreodată. Rușine, Larry Niven ! Nici măcar nu te stăduiești.
Nici măcar partea științifică (e, totuși, un roman hard SF) nu e interesantă sau corectă. La Worldcon-ul din 1971, un mare număr de tineri ingineri au strigat în gura mare ”Ringworld este instabil !”, și pe bună dreptate. Fiind o structură rigidă, lumea inelară nu poate orbita în jurul soarelui său și, prin urmare, ar aluneca în spațiu. Iar când erorile de logică sunt legate de lucurile esențiale, nu te poți aștepta la detalii fine care să răscumpere păcatele .

Înainte de final, câteva note.
Larry Niven a primit, în 1970, premiile Hugo și Nebula pentru acest roman. Aceleași premii pe care le-a primit monumentalul Dune cu câțiva ani mai devreme. Sau Neuromancer-ul lui William Gibson, în 1984. Sau Hyperion-ul lui Dan Simmons, sau o mulțime de alte romane infinit mai inteligente.
Înțeleg că standardele au mai crescut din 1970, dar a-i decerna lui Larry Niven premiile Hugo și Nebula pentru acest roman este ca și cum i-ai da lui Michael Bay premiul Oscar pentru regia lui Transformers 2.
Nu mă înțelege greșit, dragă cititorule. Cred că ideea principală a romanului este una dintre cele mai bune pe care le-am auzit vreodată, și chiar am vrut foarte tare ca Ringworld să fie un roman pe care să-l devorez cu plăcere, un roman care să mă dea pe spate și care să mă lase mut de uimire. Din păcate, singura uimire a fost legată de felul incredibil al autorului de a risipi o asemenea idee în felul în care a făcut-o. În opinia mea, Larry Niven a dat cu piciorul tuturor șanselor (și nu au fost puține) de a scrie unul dintre cele mai bune romane SF ale secolului douăzeci, iar rezultatul se vede cu ochiul liber. Ringworld este, în ciuda magnitudinii și formei sale, o poveste patetică și plată, memorabilă doar prin eșecul său.

Sursă foto aici.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.