Veşti bune: se poate scrie despre orice

L-am dus pe fiu-meu la o lecţie de înot şi lecţia avea loc în piscina unei universităţi. Uitesem să îmi iau ceva de citit şi afară ploua, aşa că nici să mă plimb nu puteam. În lipsă de altceva, m-am gîndit să îmi arunc ochii pe ziarul universitar lăsat de cineva pe o masă. Eram curios ce subiecte de scris mai au studenţii din ziua de azi. Anunţuri, premii acordate, echipa de baschet a universităţii, cea de hochei, siguranţa fetelor noaptea prin campus. Apoi pagini umplute cu obişnuitele banalităţi care peste o săptămînă nici măcar pe ei nu i-ar fi interesat. Pe pagina doi, un articol despre o teză de master care cerceta legătura dintre sex şi durerile de spate la bărbaţii de peste cincizeci şi ceva de ani. Case studies, voluntari pentru sondaj şi tot tacîmul, pînă la urmă reieşea o concluzie cu rol de sfat şi remediu. Conform articolului, mişcarea aia de dute-vino făcută instinctiv, de cînd lumea şi pămîntul, din pelvis, trebuia înlocuită cu o mişcare controlată prin flexarea genunchilor şi tot ei se translatau înainte si înapoi, astfel încît partea de jos a spatelui se păstra nemişcată. Şi cineva scrisese cu pixul “stai, frate că mai există şi alte poziţii, nu numai din picioare!”.

Am uitat să spun că teza de master nu era scrisă de un student ci de o studentă (măritată probabil cu vreun profesor în vîrstă).

Alt articol “interesant” era despre urinarea corectă la bărbaţi. Era desenat pisoarul şi un jet care, aşa se înţelegea din figura însoţitoare, ideal trebuia orientat pentru a face un unghi de 30 de grade cu peretele lateral al pisoarului. O altă soluţie, se teoretiza acolo, consta în montarea unei porţi de fotbal de jucărie cu o bilă agăţată în faţă, astfel încît utilizatorul să urineze corect cu atenţia captivată de joc. Fără să vreau am început să mă gîndesc din ce în ce mai mult la provocările pe care le poate aduce utilizarea unei toalete în ziua de azi. Pentru că, nu-i aşa, duse sînt vremurile cînd bărbatul ieşea în mirişte pentru a stropi pămîntul cu nitraţi fără să aibă habar că în timp ce urinează face o chestie atît de benefică solului (citeam asta în cartea savantului James Lovelock, autorul unei cărţi de excepţie –  Gaia: A new look at life on Earth). Relaţia omului cu toaleta variază de la cultură la cultură.

Una dintre problemele cu care se confruntă acum toaletele din Germania, ca o consecinţă a valului de refugiaţi arabi, este distrugerea capacelor din toaletele publice. Oamenii nu o fac intenţionat, pur şi simplu nu se pot obişnui să stea pe wc ca pe scaun. În ţările lor e folosit dintotdeauna wc-ul turcesc care obligă la o cu totul altă poziţie. (şi aceea este, de fapt, cea corectă – asta am aflat de la un doctor pediatru canadian). Nemţoaicele sînt pe de altă parte oripilate să folosească toaleta după cineva care a stat cu picioarele pe capac şi l-a rupt, murdărit sau deformat. Problema capacelor a creat noi locuri de muncă: echipe de sanitizare inspectează şi dezinfectează periodic toaletele publice din oraşele în care locuiesc mulţi refugiaţi. Lucrătorii au costume de protecţie care se aseamănă cu cele folosite de cosmonauţi: mănuşi, huse peste pantofi, măşti pe figură. Cînd am fost vara asta la ţară, într-un wc de curte mi-ar fi folosit şi mie aşa ceva.

Ca să revin la titlu, vestea bună e că se poate scrie acum la liber. Atît în beletristică cît şi în presă se poate aborda aproape orice subiect de la sex la urinare corectă sau orice altceva îţi trece prin cap (nu pot uita un titlu din ziarul Adevărul online de zilele trecute: Sînt normale firele de păr din jurul mameloanelor?) dar mai greu este să te întrebi, de exemplu, de ce a trebuit să se ducă toţi ultimii trei prim-miniștri canadieni (cel actual, înţeleg) la înmormîntarea lui Shimon Peres pe bani publici?

Judecăm la rece pentru că avem şi prieteni arabi şi evrei (sau eu am). Peres a fost laureat al premiului Nobel pentru pace. Dar şi Yasser Arafat a fost. Asta nu-l face pe niciunul dintre ei mai sfînt decît îi prezintă istoria neromanţată a faptelor lor. Ştergerea Palestinei de pe hartă în 1948 este unul din motivele urii dintre arabi şi evrei, şi fără să fi terminat o facultate de istorie ştim că operaţiunile la care Peres a luat parte pe-atunci ca arhitect principal au finalizat acum în fîşia Ghaza, creşterea popularităţii jihadului, mai mult haos în general, mai mulţi refugiaţi arabi (pe care, subliniez, nu îi primeşte Israel şi nici SUA). Nu poţi juca rolul arbitrului imparţial dacă nu judeci şi nu te comporţi imparţial. Eu nu cred că la înmormîntarea lui Arafat s-au dus trei prim-miniştri canadieni. De fapt, mai mult că sigur nu s-a dus nici măcar cel în exerciţiul funcţiunii. Şi nici nu trebuia să se ducă.

Citeam un articol al unul jurnalist german, era despre refugiaţii din Germania. Şi spune el, la un moment dat locuitorii unui oraş sînt anunţaţi că în curînd vor sosi cîteva mii de sirieni si că la început aceştia vor sta într-un lagăr pentru refugiaţi. Pe măsură ce aflau detalii exista o tensiune pe care o simţeau toţi cei din sală dar nimeni nu avea curajul să adreseze vreo întrebare care ar fi putut să sune “politically incorrect” de teamă de a nu fi puşi “in the nazi corner” (de a nu fi luaţi la ochi ca simpatizanţi al ideilor naziste). Cu alte cuvinte, în lumea civilizată, există subiecte tabu pe care educaţia şi instinctul de conservare îţi sugerează că ar fi bine să le eviţi pentru a nu avea neplăceri.

Da, nu mai există acea cenzură, asa cum o percepeam noi înainte de ’89 (orice părere negativă la adresa regimului), dar încă nu am ajuns la o libertate totală a cuvîntului. Din păcate, a dispărut autocenzura bunului simţ din moment ce acum, cu toţii observăm, se poate scrie pe orice subiect. Un lucru e sigur: nu se va cîştiga un Pulitzer cu un articol despre urinare aşa cum e puţin probabil să se scrie vreun roman grandios despre mici rahaturi.

Poate vă mai întrebaţi acum ce legătură au toate astea cu România?

Păi nu au, atîta timp cît pe noi ne interesează dacă sînt normale firele de păr în jurul mameloanelor.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.