Muzica Sofiei – Vol. 1: Lucrurile s-au schimbat

Era vară și umbra lui Dumnezeu păta pământul pentru al douăzeci și șaselea an consecutiv.
Aerul fierbinte înăbuşea străzile.
Cerul era senin, de un albastru pur, chiar şi la ora aceea târzie.
Îl simțea înăuntrul ei.
De dimineaţă pornise spre ultima zi de şcoală, ultima zi din penultimul an de liceu, zâmbind şi balansându-şi şoldurile fără vreo grijă pe lume.
Avea părul castaniu, cu irizaţii roşiatice, prins într-o coadă neglijentă, şi faţa plină de pistrui. Ochii ei verzi, de asasin, străluceau puternic, contrastând cu pielea bronzată. Avea un dinte din faţă uşor ciobit – opera fratelui ei geamăn, Anton. Nu îi purta pică pentru asta, fiindcă se întâmplase pe vremea când erau copii şi, deci, tot ce făceau făceau din dragoste nestăpânită față ce celălalt.
Fredona melodii rock în falsetto şi îşi rotea din când în când capul, să vadă dacă nu cumva o vedea sau o auzea cineva. Dar era singură pe faleză, fiindcă era ora șapte seara.
Blugii albaştrii o strângeau puţin, fiindcă erau noi, şi tenişii scârţâiau şi ei, tot din cauză că erau noi. Maioul alb lăsa să se vadă bretelele sutienului şi geanta de umăr îi zgâria puţin pielea spatelui.
Ziua trecuse repede, cu râsete şi regrete adolescentine. Îi permise unui coleg mai retras să o sărute şi simţi pe limbă gust de sânge. Îşi mângăie cu vârfurile degetelor pielea şi se strânse în braţe. Îi era sete şi avea chef să bea o bere. Pierduse după-masa prin baruri, cu prietenele, făcându-şi planuri pentru zilele următoare, iar apoi se întorsese pe faleză.
Îi plăcea foarte mult să umble pe jos. Picioarele erau mijlocul ei de transport preferat. Ar fi vrut să facă o călătorie, una lungă și plină de arome variate, pe care să le guste cu poftă și din care să învețe ceva.
Deși era începutul verii, pe faleză se găseau frunze uscate. Îi plăceau toate anotimpurile, dar toamna era preferatul ei. Din cauza frunzelor uscate și roșii. Adora sunetul scos de frunzele uscate atunci când se destrămau sub pantofii ei, și de multe ori se abătea din drum pentru a asculta simfonia toamnei.
Călcatul pe frunze uscate, ah, ce trufă a vremurilor !
La pontoane nu era nimeni, şi i se păru ciudat faptul că malul fluviului era pustiu într-o zi de vineri atât de frumoasă. Dar ridică din umeri şi lovi cu piciorul o pietricică care se pierdu în valuri. Îşi lepădă tenişii, iar apoi şosetele, şi îşi cufundă picioarele în apa rece. Oftă de plăcere şi se lăsă pe spate, pe scândurile de lemn bătătorit şi ars de soare.
Îşi aprinse o ţigară şi o savură până la jumătate, apoi se ridică în capul oaselor, cercetând împrejurimile, cu ochi scânteietori. Aruncă ţigara în apă şi suflă fumul cu putere din plămâni.
Luă pe loc hotărârea să se lase de fumat.
Trebuia să facă multe schimbări din acea zi încolo.
Apoi se întrebă, simţind capul urât al panicii ieşind dintre umbre:
„Chiar vreau asta ? Sunt pregătită pentru aşa ceva ?”
Dar, în ignoranţa şi frăgezimea ei, trase totuşi concluzia corectă că nimeni nu era vreodată pregătit pentru aşa ceva.
O chema Sofia. Pe lângă Anton, mai avea doi frați, ambii mai în vârstă, şi mereu simţise că fusese născută pentru a face ceva mai mult decât să meargă la şcoală sau să o asculte pe maică-sa, să petreacă împreună cu prietenii sau să îşi cumpere haine de la Mango.
Era dansatoare și actriță în devenire, iar multă lume îi lăuda mişcările suave şi lacrimile de pe scenă, dar uneori avea impresia că toţi se holbau la fundul ei şi se întrebau dacă înghite sau nu.
Îl simțea înăuntrul ei, zvârcolindu-se, neliniștit și nerăbdător.
Cineva crescut într-un mediu conservator sau puritan ar fi spus că era o dezmăţată, cu părul prins neglijent, cu umerii goi în perpetuitate, cu pasul sprinten şi cu expresia aceea de fată cuminte care obţinea exact efectul opus, dar – dar ! – în ciuda faptului că îşi pierduse fecioria la venerabila vârsta de treisprezece ani, şi era foarte activă din punct de vedere sexual, comportamentul ei era foarte discret şi retras. Unii luau asta drept îngâmfare, alţii drept indiferenţă, dar ceea ce Sofia era … era un fin observator al lumii din jurul ei. Tăcerea ei smulgea secretele altora, în gura mare. Inerţia ei îi făcea pe cei din jurul său să se zbată ca peştii pe uscat.
Îşi încleşta fălcile şi sprâncenele i se împreunau deasupra nasului pistruiat, şi era stăpâna tuturor. Pasivitatea ei trăda superioritatea spirituală pe care cei din jurul ei nu o puteau adulmeca, nu o puteau atinge. Erau orbi, cei din jurul ei, iar ea făcuse de mult pace cu acest gând.
Sofia.
Nu avea de făcut alegeri, fiindcă niciodată nu îşi dorise nimic cu adevărat. Când alegi ceva, renunţi la libertatea de a alege. Prezentul se schimbă, fără să trebuiască să îl atingi, iar ea nu avea nimic de demonstrat. Totuşi, ziua de mâine i se strângea în jurul gâtului, fiindcă lucrurile se schimbaseră în urmă cu câteva zile.
De la naşterea ei trecuseră șaptesprezece ani de domnie peste umerii lui Dumnezeu şi, asemeni mamei sale la această vârstă, era însărcinată cu primul ei copil.
Știa că alegerea de a păstra copilul nu era deloc înțeleaptă. Câte motive raționale nu tăiau chiar acum copacul alegerilor fetei ? Era tânără, foarte tânără, și nu avea nimic în afară de câteva datorii spirituale. Mai mult, simțea că pruncul încolțise din sămânță otrăvită, căzută din copacul negru și urât.
Instinctul de a stârpi era puternic, dar Sofia nu voia să îi răpească ocazia de a deveni un om mai bun.
„Te chem să ieși din mine, să pătrunzi în viața mea, să ne ascundem de ceilalți și să ne făurim o lume doar a noastră, un loc unde instinctele și iubirea o să ne elibereze de oftaturi și vise ce nu se pot realiza. ”
Voia să îl păstreze fiindcă deja îi era dor de mânuţele lui grăsulii, de ochii lui mari şi albaştri, de respiraţia lui proaspătă şi de ţipătul lui liniştitor. Era nedefinit în pântecul ei încă plat, ca universul mut înainte de Big Bang, concentrat și dens și plin de posibilități, dar în acea clipă simțea că avea să fie un „el”, iar ea avea să îl iubească așa cum un miner iubea aurul.
Instinctul era puternic.
Încrede-te în instinct, apoi alege calea opusă.
Copilul era al ei.
Viitorul.

(to be continued – https://liternautica.com/drumul-telegrafului/)

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.