De cîtva timp mă întreb dacă nu am devenit un intrus, aici pe site. Citesc din ce în ce mai rar, scriu sporadic, mă interesează din ce în ce mai puţin ştirile, noutăţile legate de literatura autohtonă. Luna trecută, un editor scria pe FB că va da un test de cultură generală, se referea exclusiv la literatura română, scriitorilor care aspiră să fie publicaţi la editura lui. Stai aşa, că poate în ultimii ani s-au distanțat oamenii de literatura română şi citesc universală. (Ştiu ce mi-ar răspunde gagiul: “Păi nu ai decît să publici “dincolo” dacă îţi place aşa mult literatura de acolo!” – yeah, he’s right… )
Nu numai că oferta e mai largă şi calitatea mai bună, dar citeşti neperturbat, neştiind nimic despre mîncătoriile de “dincolo” (cu atît mai puţin cînd e vorba de clasici). Mîrşăvii despre care aici afli fără să vrei şi care îţi induc o oarecare reţinere. Scriitori care publică pe pile, concursuri aranjate, diplome la comandă, şpagă de publicare, o frumoasă autoare elogiată de vreun critic pentru o scriitură mediocră (ce nu fac unele femei pentru a se vedea pe un raft? – nu, nu sînt misogin, mă refer la procentul mic al “acelor” femei), un prieten de la Paris care scrie super…
Interviurile scriitorilor sînt asemănătoare: ale celor tineri mai entuziaste, ale celor în vîrstă mai blazate. În general, luînd un roman oarecare, cred că după stil, subiect şi structura dialogului aş putea deosebi scriitorul în vîrstă de cel tînăr. Pentru că rare sînt cazurile în care scriitorul îşi păstrează nealterat umorul şi buna dispoziţie pînă la 90 de ani, cum a reuşit P. G Wodehouse – al cărui interviu, luat la 94 de ani de Paris Review îmi propun să vi-l traduc în viitorul apropiat. E mai bun decît orice curs motivaţional. Dar P. G. Wodehouse nu a trăit în România. Citind sau ascultînd cîteva din interviurile luate lui Mircea Cărtărescu am fost destul de amuzat să constat că pînă şi cel mai invidiat scriitor român în viaţă poate fi nemulţumit.
Nemulţumirea, reală sau jucată (nu am de unde să ştiu), este arhiîntîlnită în mediul literar.
Poziţionarea aceasta rezervată, camuflarea bucuriei, e probabil un reflex ce ne-a intrat în sînge nouă, românilor: ne este frică să fim invidiaţi. De ce? Pentru că la noi invidia este atît de comună încît oamenii nici nu se mai feresc să o mai ascundă.
Un muncitor poate spune altuia în glumă «ce ai făcut băi, nenorocitule, ai luat prima şi nu-mi faci cinste?». În spatele cerinţei se ascunde, cred, sentimentul invidiei. Cel care nu a luat primă cere o taxă pentru a nu mai fi invidios, nu vi se pare?
Cînd fi-mea era nou-născută, o prietenă ne-a spus vizibil deranjată « Nici să nu vă gîndiţi că o să rămînă cu ochi albaştri – asta se schimbă! Voi nu aveţi nici unul ochii albaştri. » (da, madam, dar aveam gena)
Revenind la scris, am simţit şi eu ce e invidia, de la nivelul incredibil de jos la care din nefericire mă aflu. Dau un singur exemplu. Un amic îmi cere romanul să-l citească. Deja cîştigasem concursul şi cartea urma să fie publicată. I l-am dat cu toată plăcerea, bineînţeles, mai ales că şi el scria poeme. E un tip cultivat, eram prin urmare curios să-i aflu părerea. Următoarea dată cînd ne-am întîlnit la tenis mi-a spus doar atît : «Pfff, ai grijă că ai o eroare gramaticală mareee de tot şi e chiar pe prima pagină!»
În gîndul meu, frate, dar aşa, în general, mai ales că mai sînt cîteva sute de pagini pe acolo.. chiar nimic?
Am început să-i înţeleg pe studenţii ăia de ieşeau din examen şi-şi frîngeau mîinile, se plîngeau că mai mult ca sigur l-au picat. După ce te convingeau că nu făcuseră nimic, aflai cu stupoare că luaseră nota maximă. Jucau teatrul ăsta deoarece invidia nefondată pe nimic e o stare de fapt. Personal, nu pot să înţeleg cum poţi fi invidios pe un rezultat muncit? E absurd să fii invidios pe cineva că şi-a luat casă după ce a plătit douăzeci de ani ipotecă la bancă. E absurd să fii invidios pe salariul unui medic specialist care a învăţat pînă a transpirat sînge cinsprezeze ani pentru a obţine acea specializare, acel salariu. E absurd că amicul respectiv mă invidia pentru un roman cu care mi-am pierdut nopţile mai bine de un an şi pe care, (mă credeţi sau nu), nu m-a ajutat nimeni să-l scriu. Cu care nu am avut nici un avantaj material şi datorită căruia acum îmi închide taică-meu vitreg telefonul în nas dacă răspunde el cînd încerc să vorbesc cu mama. Într-un cuvînt, e absurd să fii invidios pe pasiunile, activităţile, realizările altuia, atîta timp cît acestea nu sînt infame, nu contravin bunelor moravuri, nu sînt obţinute prin furt sau înşelăciune.
Nu ştiu să dau un exemplu de scriitor român contemporan (cunoscut) despre care, pe baza răspunsurilor dintr-un interviu, am putut trage concluzia că e pe deplin satisfăcut. Neagu Djuvara nu este un exemplu bun pentru că a trăit mai mult în afara României şi nu este scriitor de proză. Poate ştiţi voi. Chiar m-aş bucura să aflu că există astfel de indivizi. Atenţie, am specificat : scriitori, nu scriitoare. Femeile au altă structura mai greu de descifrat, ele se mulţumesc mai cu nimic.
De parcă nu erau sute de edituri acum au apărut şi zeci de site-uri. Cu ce credeţi că se ocupă? Păi au de-a face mai mult sau mai puţin cu literatura. Poezie, science-fiction, proză. Această ar fi o primă categorie. Dar catalogarea se face şi după judeţe sau oraşe, gazetadecraiova, scribultimisorean, moldovciteste. Grupul lui X care s-a scindat de Y şi aşa mai departe. Mai există categoria “grupuleţelor”. Aici treaba e clară: cine se aseamănă se adună. Grupuri mediocre, grupuri mai puţin mediocre, grupuri bune.
O regulă generală este mîncătoria. Un site trebuie musai să se bucure dacă alt site e pe ducă. O stare de fapt pe care o prinde admirabil Michael Haulică într-o postare FB :
“Ce bine era dacă revista Helion Online nu murea de grija altuia.
Ce bine e cînd fiecare îşi vede de-ale lui, fără grijă că mult-iubita capră a vecinului încă mai respiră.
Şi ce bine va fi cînd o să fie nu unul, nu două, ci vreo 3-4 festivaluri şi convenţii în care SF-ul (cu scriitori, editori, fani, artişti plastici, etc) va fi principala noastră grijă şi preocupare şi toată lumea (cealaltă lume) va afla că existăm, că avem 10-12 reviste care publică peste 300 de povestiri pe an (da, ştiu, proză scurtă nu există sau n-a existat pînă acum cîteva luni), că anual apar cam 60 de volume SF (romane, culegeri de povestiri, antologii), că scriitorii noştri nu sînt cu nimic mai prejos decît ai lor.”
Dar ştiţi ce? Cum se poate simţi din sarcasmul autorului, acest lucu nu se va întîmpla niciodată. Nu sîntem capabili să facem autostrăzi, nu sîntem capabili să strîngem gunoiul civilizat, ce pretenţii să avem de la literatura viitorului? Eu zic că nu ar trebui să avem nici o pretenţie. Să fim mulţumiţi că ştim să scriem şi să citim.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Uhmm, esti optimist. Stim sa scriem si sa citim? Cu o populatie in care procentul de agramati si analfabeti functional tinde spre 50% (asa spun unele studii), eu zic ca nu prea ar trebui s-avem nici macar acest minim motiv de satisfactie. :)
mi s-a parut mereu ciudat ca in romania se infiintase la un moment dat un soi de minister al promovarii imaginii tarii in afara (daca imi aduc bine aminte). mi s-a parut ciudat pentru ca daca imaginea e buna, de fapt, nu trebuie sa te chinui prea mult sa o promovezi. daca stii cine esti atunci si ceilalti vor sti la ce sa se astepte. daca insa nu stii, daca bijbii in intuneric fara sa ai habar la ce esti bun, la ce faci bine, la cum faci lucrurile pe care le faci bine atunci logic ar fi ca nu prea ai cu ce te lauda. daca imaginea nu e prea buna, nu incerca sa o fardezi ci sufleca-ti minecile si pune-te pe treaba. asta e singura cale.
a te pune mereu in comparatie cu altii, infoindu-te in pene sa arati mai mare decit esti e doar o pierdere de timp.
da’ de fapt nu asta voiam sa spun acum.
ai scris la inceput ca ai cam pierdut pulsul cu literatura autohtona. m-as aventura si as spune – ei si? nu-i bai! se poate si mai rau. se poate sa nici nu fi avut vreodata contact cu lumea de care vorbesti. sa nu fi stiut de edituri, concursuri, etc. ce-ai fi avut de pierdut? de cistigat? on the grand scale of things, mai totul e nesemnificativ. iar daca invidia isi baga coada atunci poti fi sigur ca s-a ajuns deja la apogeul lipsei de semnificatie. cum zicea cioran? „nimic nu e tragic. totul e ireal.”
stiu cum e sa fii dezbinat intre doua, poate chiar trei lumi: una in care traiesti, in care iti bei cafeaua si iti maninci piinea cu unt, alta in care gindesti si la care visezi cu ochii deschisi si, poate, inca una, una imaginata, the best possible world care, din pacate, nu va ramine decit la stagiul de potenta. stiu cum e sa vrei sa tii pasul cu toate, sa iti fie frica ca ti-a scapat ceva, ca nu stii ceva (ca si cum ai avea de trecut printr-un examen in fiecare zi nenorocita), etc. dar ma gindesc din ce in ce mai des ca timpul polimatilor (ha!) a trecut.
as the british say: scale it down a little!
si, dupa cum spune sagan pe prima pagina a site-ului – scrisul e cea mai importanta inventie a omenirii.
asa ca… scrie!
e bine pentru tine. si e bine pentru noi, cei care te citim (e poate mai putin bine pentru tatal tau vitreg da’… nu poti multumi pe toata lumea, nu-i asa?).
Gabriel, „On the grand scale of things, mai totul e nesemnificativ”, asa e, dar uneori te implici intr-o chestie din asta nesemnificativa, o tot invirti in cap pina devine gigantesca. Si in ultimul timp scriu foarte mult in cap pt ca nu am timp. „Scrisul in cap” e un termen inventat sper de mine, si-mi place foarte mult. Ar trebui sa scriu un articol despre asta: experienta de a scrie in cap si a nu avea timp sau chef sa mai treci pe hirtie sa vezi clar ce iese. Oricum, cred ca e mai placut decit sa te gindesti la politica sau bani. Ideea e ca ma gindesc destul de mult in directia asta si drept dovada azi noapte l-am visat pe Mircea Cartarescu. Eu cred ca in urma scrierii articolului asta, pt ca il pomenesc :) Locuiam inca in Dristor si Carta tinea o sedinta intr-un bloc, sala arata jalnica fusese amenajata din spatiul unui fost apartament. Auditoriul era format di 8-10 femei in virsta, aratau a gospodine la pensie. Eu stateam la o masa paralela cu el, cu fata la public si trageam cu ochiul la el. Ce fain vorbea si ce bine arata. Dar, spre lauda mea, nu eram deloc invidios. Asta tot apropo de articol. Doar ma gindeam asa: „Ce idiot o fi organizat sesiunea asta…?! Trebuia eu sa vorbesc primul ca dupa Cartarescu ce mai ramine de spus?” Eram stresat ca o sa vorbesc dupa unul atit de bun. Dar din fericire el nu dadea semne de oboseala. Pina la urma nu am mai rezistat si am iesit pe balcon.. alaturi era blocul unde statea cel mai bun prieten de-al meu din liceu. L-am strigat: „Vlad, coboara, mai, ca a venit Cartarescu pe strada noastra!” Dar asta iese dezinteresat si-mi spune ca se uita la MTV. Cind m-am trezit m-am gindit ca e imp sa retin ce spunea Carta in visul meu. Dar am adormit la loc si gata! Nu o sa stim niciodata ce naiba a putut sa spuna atita timp intr-un bloc din Dristor. Parerea mea e ca vorbea despre starea jalnica in care se afla scara blocului, liftul, sala in care vorbea, mobilierul saracacios. Parerea mea e ca vorbea ca un administrator de bloc, pt ca in visul meu el era presedintele USR iar blocum trebuie sa fi fost sediul.
Multumesc de apreciere. Da, am corectat, deja imi atrasese Take atentia asupta acelei scapari. merci
Dane, mai degraba sarcastic decit optimist :)
Sarcastic eram si eu, Cornel. :)) Da, interesanta observatia aceea legata de reactia studentilor/elevilor dupa examene. Si mie imi este perfect cunoscuta situatia. Bine, eu niciodata nu am avut impulsul asta de a denatura realitatea, dar asa cum spune si Carmen, am avut colegi in situatii din astea de-a dreptul hilare. Eu cred ca invidia si frica de a fi invidiat sunt in ADN-ul nostru, al romanilor, iar comunismul nu a facut decat sa intareasca transmiterea acestei gene defecte.
hm, încă una roșie și plină …
și mie mi-a plăcut analogia cu studenții ieșind de la examen. cu toții am avut parte de ea, dar eu recunosc că nu i-am înțeles pe deplin pe cei care făceau asta. mă gândeam că o făceau ca să cerșească asigurări că s-au descurcat bine, sau ca să sape încrederea celorlalți, pentru că erau niște nenorociți sadici (adică, dacă elevii de 10 se plângeau, ceilalți ce șanse aveau ?). oricum, după o vreme nimeni nu îi mai lua în seamă, pentru că toți știam care era mersul lucrurilor.
mi se pare că cinismul este un apanaj al vârstei înaintate, și indiferent pe cine întrebi cum îi merge, probabil va spune că se putea și mai bine.
nu îmi vin în minte interviuri cu autori români (sau străini, de altfel) care să fie neobișnuit de joviali, dar dacă sunt, de obicei e din cauză că amărăciunea a trecut dincolo de limite și a revenit la vremurile bune de la început (ca în chestia aia cu ”it’s so bad that it’s actually good”).
românii se plâng, dar le place să se plângă. au ridicat chestia asta la rang de artă. suferința și frustrarea sunt stări de spirit naționale, și doamne ferește să ne lepădăm de ele vreodată :)) nu contează ce face capra vecinului, important e ca noi să fim triști !
p.s. nu mi-o lua în nume de rău dar … ai grijă că ai o eroare de scriere acolo, la prima pagină (cred că ar trebui să fie ”ele se mulțumesc CU MAI nimic”)
Cosmin.. l-am cautat pe „cu mai nimic” ca la jocurile alea „gasiti personajul in multime”. Nu prea am timp sa corectez, recunosc. Si nici nu l-am gasit pe deasupra. Dar mi-am adus aminte ca in liceu inventasem jocul asta cu colegul meu de banca: deschideam cartea de limba romana la o pagina unde scrisul era f dens si ne dadeam un cuvint de gasit in nebunia aia. Contra-cronometru, logic :) Dar vad ca mi-am pierdut antrenamentul.
„mi se pare că cinismul este un apanaj al vârstei înaintate” – in general da. Dar asteapta interviul asta de-l traduc acum. Sper sa-l postez maine. Super distractiv :)
Dane, ai pus punctul pe i „Eu cred ca invidia si frica de a fi invidiat sunt in ADN-ul”.
Carmen, Comentariile nu se pierd, asa cum nici textele astea nu se pierd in afara de cazul in care va cadea internetul :)
Ar fi fain daca Mihai ar putea adauga un feature sa gasim listate comentariile unui anume utilizator.
Cit dspre Exquisite Corpse as face-o cu voi dar cu conditia ca fiecare sa scrie un paragraf lung cap-coada sau 3-4 replici de dialog. Si tema sa fie ceva distractiv gen, „In personalul de Constanta” sa poti face amalgam.
Multumesc de semn..
Ce fel de viață ar fi aia în care fiecare dintre cei de lângă noi ar fi mulțumiți de ceea ce-au realizat, de ei înșiși, nu s-ar mai uita în curtea vecinului și-așa mai departe? O viață plictisitoare :) Mare parte din literatură ar muri.
nu îți face griji, CORNEL. făceam și eu ca tovarășul tău cu greșeala de pe prima pagină a romanului tău :)) aștept să citesc interviul tradus.