Despre canadieni

Din lipsă de timp nu am mai scris nimic la secţiunea DiaspoLand. Din păcate, toţi cei pe care i-am rugat să scrie aici m-au refuzat din acelaşi motiv menţionat.
Totuşi, recent, am auzit din surse directe cîteva întîmplări pe baza cărora vă las pe voi să trageţi concluzia ce fel de oameni sînt canadienii. Parcă am menţionat mai demult, într-un comentariu despre curling (acel sport canadian introdus de cîţiva ani şi la olimpiada de iarnă): e singurul joc la care tradiţia cere echipei cîştigătoare să facă cinste echipei care pierde. Nu căutaţi o logică pentru că ea nu există – este pur şi simplu felul de a fi al canadienilor: au în sînge gena bunului simţ şi al amabilităţii dezinteresate.

Canadienii nu omoară animalele sălbatice care le traversează proprietăţile şi oricît de mult ar fi de deranjaţi, prind enervantele veveriţe, ratonii sau chipmunks în aşa numitele “cuşti umane” (denumind cuşca în care animalul nu e vătămat în timpul capturării) şi le eliberează în pădure.

Eram într-o vizită cînd un canadian mi-a arătat o astfel de cuşcă în care tomai capturase o veveriţă.
“Ce veţi faceţi cu ea?”
M-a spus că o trece peste rîu în alt cartier, pentru ca animalul să nu poată reveni.
“Şi nu credeţi că cei din cartierul respectiv le vor prinde şi le vor trece podul înapoi în cartierul dvs?”
Evident, era un amănunt minor.

În traseul meu spre serviciu trec zilnic pe lîngă un pod care e de cîteva luni în construcţie. Odată cu construcţia, pe un cîmp din vecinătatea podului şi-au făcut apariţia vreo patru-cinci construcţii de lemn, un fel de căsuţe fără pereţi, numai cu acoperiş. Am tot întrebat în jur pînă am aflat că primăria făcuse construcţiile pentru păsările care îşi aveau cuibul pe sub pod şi care fuseseră temporar alungate de zgomotul picamerelor.
Tot primăria a cheltuit o groază de bani făcînd nişte studii despre cum ar putea dispersa miile de gîşte sălbatice care murdăresc atît terenurile de fotbal în aer liber cît şi parcurile. Bineînţeles, cu condiţia ca păsările să nu fie vătămate. Au participat mai multe firme de consultanţă cu tot felul de proiecte care mai de care mai amuzante (cel puţin pentru unul ca mine, venit din România): de la o echipă angajată să sterilizeze ouăle din cuiburi pe furiş, în timpul plecării femelelor, pînă la montarea de lasere multicolore care ar descuraja aterizarea gîştelor.

O colegă de serviciu a găsit o pisică rănită de alt animal, posibil sălbatic – pentru că a găsit-o lîngă cabana ei, în apropierea unei păduri. A luat-o cu ea, a plătit cîteva sute de dolari la veterinar apoi, după ce a adus-o acasă, a avut surpriza să constate că pisica bătrînă, pe care deja o avea, nu se înţelegea cu cea nouă. Nu s-a îndurat totuşi să scape de cea nouă, şi a rugat-o pe sora ei să o adopte. Soră-sa a acceptat cu condiţia ca orice s-ar întîmpla să nu fie ea cea care va trebui să plătească costurile la veterinar (care aici sînt foarte pipărate). Aşa că în momentul de faţă, colega are în continuare o singură pisică dar plăteşte vaccinuri pentru două.

O altă cunoştinţă spunea că e afiliată unui grup de pensionari care vor să facă fapte bune. De curînd au sponsorizat o familie de refugiaţi din Siria: părinţii şi doi copii mici. În ce constă această sponsorizare? Trebuie să le asiguri casa şi strictul necesar timp de un an. Aşa că grupul le-a găsit un apartament de închiriat şi au plătit chiria pe un an înainte. Alţii au cumpărat mobilă de la Ikea şi aşa mai departe.
Cei care nu aveau bani dar erau pricepuţi au pus umărul la proiect ocupîndu-se de asamblarea mobilei.
“Iar cei care nu sînt nici pricepuţi şi nu au nici bani ce fac?” am întrebat la mişto.
“Păi la categoria asta intru eu” a spus cunoştinţa. “Noi o să gătim mîncare pentru cei care asamblează mobila.”
Mi s-a părut foarte frumos acest răspuns, mai ales că nu am aşteptam să-l aud.

Aş putea să spun mult despre bunătatea canadienilor. Unele exemple sînt poate prea personale să le amintesc aici. Mai dau doar unul, o chestie care pe vremuri, cînd erau copiii mici mă enerva la culme.
Mă duceam cu ei la o piscină în aer liber, foarte aproape de casă. Chiar şi în cea mai călduroasă zi de vară, apa piscinei era rece ca gheaţa pentru că piscina era golită la sfîrşitul fiecărei zile şi umplută în fiecare dimineaţă. Dura vreo două ore pînă se umplea, era o risipă de apă inimaginabilă pe pacursul a trei luni de vară.
Şi mult timp, pînă după masă, nu se putea intra în apă.
Dar explicaţia pe care mi-au dat-o salvamarii era simplă:
“Nu putem risca să se înece vreo veveriţă sau vreo pisică noaptea aici, din moment ce nu există gard!”
Şi serios dacă nu aveau dreptate!

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.