Text înscris la Maratonul Literar – octombrie, 2016
Riekerșii se dovediseră o alegere bună pentru Lizi, susținuseră după așteptări picioarele mici, obosite de drum și de alergătură. Induraseră frigul din gara de provincie când nici nu se mijea încă de ziuă. Dresurile subțiri cu mare concentrație de lycra, paltonul neîmblănit, dar mai ales cozile împletite strâns a la Kiev, toate păreau să o expună unei zile care-i ținea inima-n chingi chiar și când era doar în stadiu de proiect. Cu greu reușise să adune banii, actele, dar mai ales curajul de a se prezenta la Ambasada Americii. La aplicații avusese ajutor, la fel și cu traducerile, toate veneau firesc aduse de un destin care-i șoptise din prima clipă că Robert este alesul. Ca de fiecare dată când venea în capitală să-l întâlnească pe el, gențile erau două, una mică și alta cu schimburi pentru o noapte. Astăzi erau tot două, fiecare pe câte un umăr, mai mult din obișnuință, căci nu crezuse niciodată cu adevărat că nu va intra la interviu din prima. I se părea ciudat că nu își mai auzea inima și îi venea să râdă singură la gândul că în sfârșit va scăpa de maidanezi. Acolo unde trăiește el, nu sunt câini fără stăpân pe stradă. Se amuza că jigodeiul care se lipise de ea părea să se bucure și o conducea în salturi spre …ce?
Câinii simt când sunt oamenii fericiți? Lizi nu avusese niciodată un câine, nu avea nici prieteni cu câini, dar Robert spunea ceva despre un cocker foarte deștept, deși ea insista după ce se instruise de pe net că labradorii sunt neîntrecuți la inteligență. Iată că astăzi, când își luase viza spre libertate, alături de ea sărea și se bucura cu duhăieli simpatice, un maidanez negricios de București. Dacă ar fi avut timp, probabil că Lizi, drept mulțumire, i-ar fi făcut și lui acte de America. Ei doi nu se încadrau în peisaj, de astăzi nu mai făceau parte din filmul cenușiu al Bucureștiului. Știți voi, acele filme cu care tot defilam în ultimii ani la competițiile de profil și care ni se potrivesc atât de bine! Clădiri cenușii, oameni cenușii, toamne cenușii, reci, care acoperă asfalturi la fel de gri și friguroase. Da, cert, azi Riekerșii o salvau de răceala solului, singura pe care corpul ei nu o putea ignora. In rest, tâmplele-i vâjâiau cald fără să le pese de părul strâns, iar inima bătea cu un puls greu de sesizat chiar și din descheietura paltonului. Să stea la o cafea , să alerge după troleu, să prindă trenul? Auzise că pentru inimă se recomandă cafeaua. Azi avea ceva special la inimă. Nu iubire, la ea își adaptase deja pulsul ultimului an, azi avea o neliniște la libertate. Tot ce-și dorise vreodată era libertate, iar astăzi ea venise în sfârșit apăsată de o stampilă și de singurele vorbe românești de după ghișeu: Vacanță plăcută! Da, avea nevoie de o cafea și nu oricare, una lungă, americană și un carotte cake, așa cum îi recomandase el când făcuseră împreună traseul ăsta către ambasadă. Chiar dacă el nu era azi, i se păru o idee minunată să oprească la aceeași terasă, să comande o cafea cu numele ei, să stea la aceeași masă și, poate, să-ți aprindă și o țigară pentru care el nu avea să o mai certe, nu azi! La ora de toamnă târzie, frigul alungase clienții de pe terasă, dar Lizi se lăsă pe o banchetă în spatele unor minicrizanteme perene cu miros de pelin, ce nu se potriveau cu jardinierele în care altădată erau panseluțe, mușcate. Își întinse vârfurile sub masă cât trase cu poftă, prelung, dintr-o țigară mentolată, gândinsu-se cum va trebui să renunțe și la obiceiul ăsta în schimbul libertății promise. Maidanezul se culcușise statornic lângă picioarele ei. Lizi nu-l mai deranjă și hotărî că, dacă tot nu era nimeni , putea să își suie picioarele pe bancă, la nivel cu șezutul. Cafeaua se răci foarte repede. Abia acum femeia îți dădea seama că paltonul îi rămăsese mic. Nu-i păru rău, avea să-ți cumpere altele mai frumoase și mai ieftine de la Dollarama. Pe cana de cafea, scrise cu ruj Harap, chiar lângă numele ei, iar dedesubt, I was here, așa cum văzuse într-un film. Harap era javra neagră, cu ochi sticloși, care nu mai contenea dn duhăit nici când părea liniștit, ba mai și schelălăia surd, a durere, din când în când, mai ales când se uita Lizi la el.
-Harap, baiete, s-ar putea să fii ultimul conviețuitor cu care vorbesc până să plec. Mi-ai fost alături în cea mai importantă zi din viața mea. Unii ar zice că nunta e cea mai frumoasă, dar eu am zis importantă și pentru mine e clar că mai bine ca azi nu-mi va fi vreodată. Băiete, eu plec! Măcar de la tine să-mi iau la revedere. Vrei să te duc într-un parc, undeva? Trebuie să spun cuiva cât sunt de fericită! Un om nu ar suporta atâta bucurie, dar tu, ești un câine deștept și , ce e și mai important, m-ai plăcut din prima. Hai, o să-ți spun, cât ne mai încălzim până la parc. Să nu-ți pese că se uită lumea ciudat la noi. Atât știe ea să facă mai bine. Uite cum facem, tu ești ofițerul de după ghiseu, iar eu, Lizi. Mă ustură ochiul de la scanare, imi vine rândul. Tu fugi și mă asculți, da?
-Ham!
-Ok, o să o iau drept confirmare, o singură dată înseamnă da, ok?
-Ham!
–Hello!
-Hello! Zic eu și întind dosarul pe sub geam, încercând să par stăpână pe mine după ce am citit toate comentariile de pe forum și după ce am auzit în fața mea numai răspunsuri de nu.
–What do you do for living?
-I am a teacher, încerc să spun cu cât mai mult aplomb și dragoste pentru meserie. Era oricum evident din dosar. Ofițerul nici nu se uită la mine, pare ocupat cu hârtiile sau chiar e.
-Why you and your husband do not leave toghether?
-Because my work, zic eu deși n-am înțeles niciodată de ce se traduce cu ”din cauză ”și pentru ”datorită”. Încerc propoziții scurte să nu se prindă că nu știu engleză și nu am completat eu formularul.
-Ok, have a nice trip & happy holliday!
-That ‘s it? Încerc repede să recuperez cuvintele surprinse printr-un zâmbet recunoscător. Eram singura din toata coada care primise un da, fară un interviu la sânge.
-Harap, aproape că ți-aș cere să mă muști ca să verific că totul e real. Ai face asta? Așa, mai cu grijă! Ești vaccinat? Facem o înțelegere: cine ajunge primul la stație, face ce vrea, da? Poți să mă și muști! Să nu mă lași să câștig! Jucăm cinstit, da?
Harap se bucura așa de mult că Lizi se joacă cu el de-a prinselea, că se hotărî să-i lase un avans cât se învârtește el de trei ori în jurul cozii. Îi plăcea mult să facă asta, de parcă în altă viață fusese acrobat sau copil de circ.
Da, Riekerșii erau buni și la alergat, tocurile mici, groase și curbate o aduseră rapid pe ultima scară a tramvaiului 1, care promitea să-i prindă gențile în uși. Din acea poziție Lizi nu mai putu să vadă ochii sticloși umeziți de frigul toamnei târzi și nici coada în sfârșit nemișcată. Mai mult ca pentru sine zise: Am jucat cinstit, să știi!
-Ham!
Femeia nu era sigură dacă fusese o confirmare sau doar atât mai prinse în prelungirea distanței.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com