Text înscris la Maratonul Literar – octombrie, 2016
”- Ce frumos ar fi să poți merge departe – exclamă ea pe neașteptate. Departe de orașul ăsta împuțit
Martin auzi cu tristețe forma aceea impersonală: ”să poți merge”
-Ai pleca? întreabă el cu o voce frântă.
Fără să-l privească, ca și cum n-ar fi fost acolo îi răspunse:
– Da, aș pleca bucuroasă. Departe, unde să nu mă cunoască nimeni.” Ernesto Sabato, Tunelul
Pe o străduță măruntă, cu asfaltul pietruit, într-o cafenea aflată undeva la mijlocul străzii, stăteau de vorbă două prietene vechi. Semnul ”am închis” stătea agățat de fereastra ușii cafenelei, de unde murmura adormită o lumină.
– Nu pot număra pe degete de câte ori m-am gândit s-o iau la fugă, să plec, mai ales atunci când drumul vieții mi se părea prea cu spini. Rebelă cum eram și răsfățată mai ales de tinerețe, îmi venea să urc în primul tren din gară fără să știu unde mă duce, cu bani cât să-mi ajungă până mă stabilesc pe undeva și câteva haine și cărți să-mi țină de cald, povestea Irina
– Draga mea prietenă, îmi aduc bine aminte cât îți doreai să vezi lumea întreaga cum ai citit-o-n cărți, spuse Ana, turnând cu grijă ceaiul în cești.
Vezi tu? Viața asta a noastră nu-i ca-n cărți, continuă ea. E mai plictisitoare.
Irina zâmbi și continuă:
– Am apucat-o la drum c-un gând pripit și tineresc, dar când ești tânăr ai curaj, gândești că răul nu există sau, în orice caz, nu ți se întâmplă ție. M-am supărat ca un copil și-am hotărât să plec în toamna aceea. Zâmbesc acum și toate-mi sunt așa de așezate numai din pricina norocului.
Ce bine-mi pare totuși că mi-am luat inima-n dinți și-am hotărât să-mi împart viața în capitole de carte, povestea mai departe Ana.
Întâmplarea face că-ntr-o toamnă, după moartea bunicii ei, copleșită de tristețe, Irina s-a hotărât pe neașteptate, sub impulsul momentului, să plece ca-n poveștile cu fii de împărat ”unde-o vedea cu ochii”. A pus un mic bagaj, și-a luat documentele și niște bani pe care îi avea strânși cât să-i ajungă o vreme și s-a pomenit pe strada ce ducea înspre gara din micul oraș unde a crescut.
– Când mori, totul s-a sfârșit, mai cu seamă pentru cei care rămân în urmă; cel puțin pentru o vreme așa pare, spuse Irina
– Aveam nevoie să ajung la finalul cărții, dacă-mi pot numi viața așa și să încep o alta. Încăpățânată ca un copil, am zis că prima e nedreaptă, că nu era scrisă așa cum mi-am dorit și-atunci de ce să nu pot începe o carte nou-nouță? spuse ea, sorbind încet ceaiul fierbinte.
Scormonea în amintiri, ziua când a dat bir cu fugiții, când a fost nevoie să capituleze ca să poată s-o ia de la capăt.
Casa ce o părăsea se afla la câteva străzi distanță de gară. A luat-o pe scurtătură și traversând Piața Eroilor, a hotărât să nu mai privească înapoi. Trecând pe lângă case cunoscute și străzi ale copilăriei, părăginite acum de toamnă, o năpădiră amintirile și fără să vrea s-a pomenit în fața ochilor cu imagini vesele și râsete de prunci ce alergau pe stradă în jocul lor nevinovat; și-a amintit și de Ana, prietena ei căreia-i istorisea acum povestea, de zâmbetul ei copilăros, de minunatele rochițe cusute cu drag păpușilor pe băncuța din fața casei cărămizii unde nu mai locuia nimeni. Anii, chiar dacă se scurg, uneori mai repede, alteori cât ai clipi, adună un cufăr de amintiri dragi.
Vântul bătea în ramurile castanilor de pe marginea drumului și mirosea a toamnă, a struguri mult prea copți. Soarele se pregătea să apună. Felinarele luminau timid drumul atât de cunoscut, cu casele galbene și gardul de iederă al doamnei Angela, cea care i-a fost dascăl Irinei în școala generală. Iedera asta parcă a pus stăpânire pe gardul care părea mai neîngrijit și mai bătrân acum față de cum și-l amintea mai de demult.
– Și uite că și fără să-mi număr pașii am ajuns în gara noastră mică și după ce am trecut pe la casa de bilete, era cât pe ce să mă răzgândesc când am urcat pe scările vagonului. Cum să las tot și să plec? Șovăiam puțin, trebuie să recunosc, dar nu era momentul să dau înapoi. Îmi scriam încet primul capitol. Mi-am zis că-i mai bine să nu plănuiesc nimic așa că încă nu eram sigură când voi coborî, care va fi stația mea.
– Și nu ți-a fost frică? întreabă Ana curioasă. Ție nu ți-e frică de necunoscut?
Dincolo de geamul vagonului vântul se juca în crengile pomilor cu frunze galbene-verzui. Din când în când, pătrundea și câte-o rază de soare ce se pregătea leneș să apună. Haltele, stâlpii de telegraf, pomii cu frunzișul lor sărac, fugeau și rămâneau în urma trenului.
Aerul din vagon duhnea a tutun. Întinși pe banchetele de sus, doi bărbați tineri șopteau ceva într-o atmosferă plicticoasă și apăsătoare.
Irina ieși puțin la geam; în ochii ei copilăroși, de un albastru senin, se citea nerăbdarea și așteptarea. Trenul mergea înainte. Irina privea peisajul ce defila grăbit de după fantă. Se gândea la biletul de adio pe care l-a lăsat pentru el, la ochii și expresia lui când va citi puținele rânduri scrise pe-o hârtie pătată cu lacrimi. Dar cum poți rezuma o dragoste într-o jumătate de pagină?
”Dragul meu, Neliniștile ce s-au abătut asupra noastră în ultima vreme ne-au îndepărtat. Azi nu vreau să lupt pentru iubire. Și nici mâine. Să păstrăm în amintire doar momente fericite. Plec departe. Îmi va fi dor, Irina”. Își rescria în gând biletul scurt. Degeaba se gândea ce-ar fi mai putut să scrie căci cuvintele-s prea sărace dacă ne gândim la fericire sau nefericire, la iubire, la renunțare.
Lăsa în urmă o dragoste care-i înrobea sufletul liber de altădată. Așa se întâmplă după o vreme – lucrurile nu merg de la sine, nu mai curg și parcă te simți captiv, oprit în loc.
Tot felul de nimicuri îi depărtaseră unul de celălalt. Erau nefericiți și nu din pricină că le lipsea iubirea ci mai mult din cauza orgoliului ce a sfâșiat de-a dreptul nodul pe care sentimentele pe care și le purtau l-au legat.
Chipul ei îngrijorat care se reflecta pe sticla ferestrei o trezi din visare:
– La ce bun să-mi scriu o carte trista? Stiloul lunecă din mâna mea cuvinte pe hârtie, îmi spuneam. Ce am hotărât, să rămână hotărât, povestea Irina mai departe.
Norii de toamnă se îngroșau încet. Au început a cerne stropi ce se prelingeau pe fereastră. Irina rămase mult timp așa, purtată de gânduri până când la un moment dat întoarse spatele oblocului și nu mai privi înapoi.
Într-o oarecare gară, încetinindu-și mersul, trenul se opri.
Irina își pregăti bagajele atent, cu gândul să nu uite ceva, îmbracă geaca albastră, își puse cu grijă eșarfa în jurul gâtului și coborî din tren.
Toamna înainta fără vlagă, nu mai ploua acum. Crengile golașe luaseră locul frunzișului verde și des al verii. Pe alocuri mai ciripea câte-o pasăre ce n-a plecat la timp cu ai ei.
– Era seara când am coborât din tren, dar nici nu m-am gândit la frică. Norocul a făcut ca în apropierea gării unde am coborât, să găsesc o mică pensiune unde am înnoptat. Aveam să mă gândesc a doua zi la toate.
– Câteodată mă bucur că-i lumea așa de mică. Drumurile noastre oare s-ar fi reîntâlnit într-alta mai mare? Așa o fi fost să fie, spuse Ana zâmbind.
Majoritatea oamenilor preferă să se lase în voia sorții, dacă am presupune că ar exista destinul ăsta scris de dinainte. Toți avem nevoie de un vinovat, altul decât propria persoană în momentul în care nu ne ies socotelile sau când căpătăm mai mult decât am sperat și atunci de ce n-am da vina pe soartă, pe noroc?
Paradoxal, omul gândește prea puțin când trebuie să ia o hotărâre mai însemnată. Ai luat stiloul în mână să-ți făurești vise, dar tot nu prea îți vine să-ti citești povestea până la capăt. ”Așa a fost să fie” e, de fapt, ”așa am vrut eu să fie”, dar uneori ne trebuie o viață-ntreagă să înțelegem că nu suntem chiar așa, la bunul plac al lui dumnezeu.
– Lasă-mă să ghicesc, spuse Ana. Nu ți-a trebuit mult până să-ți găsești locul în orașul ăsta, nu-i așa?
– Am întâlnit oameni noi. Totul constă în a o lua de la capăt în fiecare zi. M-au ajutat mult și cărțile. În apropiere de locul ce-l numesc acum acasă, într-o zi, când ieșisem cu gândul de a răsfoi cărțile vechi de la anticariatul cochet din colț, am dat peste un anunț. Căutau o asistentă la cabinetul de avocatură al domnului Andrei Popa. După ce am stabilit un interviu pentru a doua zi, am primit postul. A picat la țanc, mai ales că aproape ajunsesem la fundul sacului.
Viața asta ne cam dă impresia că se așază de la sine, fără efort, nu-i așa? Încearcă, șireată, să ne păcălească și ori ne pune bețe-n roate ori aruncă-n cale norocul ăsta pe care-l tot găsesc eu vinovat pentru toate. M-a găsit și pe mine în locul potrivit la momentul potrivit.
– Cabinetul e chiar lângă cafeneaua mea, pe strada paralelă.
– Da, nu departe. Așa ne-am întâlnit din nou, noi două, zâmbi Irina, când am intrat dimineața în cafenea.
– Așa am ajuns la concluzia că-i mică lumea, spune Ana, atingând ușor umărul Irinei.
Oamenii vin și pleacă din viețile noastre, uneori rămân mai puțin, alteori mai mult. Nu știu cum se face, dar prieteniile adevărate rezistă timpului, distanțelor sau altor bariere. Oamenii nu se schimba prea mult într-o viață, n-au suficient timp. Omul se șlefuiește, se sculptează pe sine odată cu trecerea timpului, dar nu se schimbă. De fapt, întâmplările și momentele la care alege să ia parte fac asta fără ajutorul sau intervenția cuiva.
– Iar dau vina pe noroc, dar pot să spun că-s fericită. Fac ce-mi place: îmi ador munca, apartamentul închiriat pe care-l știi, e oaza mea de liniște, te-am întâlnit pe tine, vechea mea prietenă, mi-am făcut cunoștințe și prieteni noi. Îl am și pe Edi. Ce poate să-mi lipsească?
– Nu ti-e dor de casă? întreabă atunci Ana
– Mi-e dor de bunica, spuse Irina. Dar am amintiri care rămân scrise în primul volum al vieții mele. Cel pe care l-am închis în momentul în care am pășit pe treptele trenului. Am păstrat, ca din orice altă carte pe care am citit-o, amintiri, cuvinte, zâmbete și lacrimi. Am păstrat cunoștințe și învățături.
– Mai ales învățături de minte, spuse Ana chicotind.
Suntem la cheremul timpului. Așa se-ntâmplă, pur și simplu. Tristețile sau deznădejdile, la fel și bucuriile pălesc după o vreme. Își pierd, nu din valoare, mai degrabă din intensitate, de ne pomenim la un moment dat că nu mai suntem în stare să ne amintim decât estompat de ce ne-a durut sau ne-a bucurat o oarecare întâmplare.
– Draga mea Ana. Trebuie să plec. Cred că Edi îmi duce dorul. Pe mâine!
– Pe mâine! Ne vedem la cafenea, spuse Ana, conducându-și prietena înspre ieșire.
Traversând grăbită puținele străzi ce o despărțeau de casă, Irina simți cum adie vântul unei alte toamne ce se pregătea să-și așeze covorul de culori roșcate. Era seară. O lună grozav de mare lumina voios de sus.
Ajunsă acasă, Irina se grăbi să descuie ușa. Aprinse lampa și, de nicăieri, cățelul ei drag, Edi, îi sări în brațe fericit cum făcea întotdeauna când ea se întorcea acasă. Dezmierdările astea au devenit o rutină terapeutică. E totuși ceva să poți să-ți știi sufletul mângâiat de un alt suflet de fiecare dată când pășești în casă, nu?
Totuși, în acea seară, sufletul Irinei pășise pragul ușii încătușat de-un dor cumplit. Trecând pe lângă oglinda mare, dreptunghiulară, ce se afla în holul de la intrare, privi curioasă-n ochii ei albaștri. Trăsăturile feței se zugrăveau pe dreptunghiul acela străbătut de lumina caldă a lămpii. Câte-o șuviță castanie, ondulată, care, triumfătoare, a scăpat de sub agrafe îi mângâia obrajii. Ascundea în colțurile gurii palide, subțiri o urmă de zâmbet. Gânduri amestecate răvășeau mintea ei, cum vântul își caută cărarea toamna printre frunze moarte vorbele Anei: ”și nu ți-e dor?” și ale ei: ”sunt fericită, ce-mi lipsește?”.
Privi codița câinelui ce mătura grăbită și nerăbdătoare aerul și ochii ăștia drăgăstoși ai lui Edi.
– Haide, Edi, cred că ți-e foame, tinere! și, mângâindu-i ușor blănița, dispăru să pregătească cina.
Puțin mai târziu în seara aceea, așezată într-un fotoliu grandios, Irina citea cu nesaț cele câteva pagini rămase până la sfârșitul unei cărți. Undeva, pe o măsuță mică și rotundă cu un singur picior sculptat într-un mod original, un pick-up scotea sunete surde de clape de pian. Edi ședea leneș, căscând din când în când lângă fotoliu.
”Rămâi cu bine Johannes; adio pentru totdeauna. Îți mulțumesc încă odată pentru fiecare clipă. Și-acum nu mai pot. A ta, Victoria
Am rugat să se aprindă lampa și acum e mai multă lumină. Am fost cufundată într-un somn adânc și din nou am rătăcit departe pe pământ. Mulțumesc lui Dumnezeu că de data asta nu a fost atât de lugubru ca înainte; am auzit chiar puțină muzică și, mai ales, nu a fost întuneric. Mă simt ușurată. Adio, iubitul meu” citi ultimele rânduri din romanul lui Hamsun.
– Câteva rânduri de adio, își spuse ea șoptit, cu gândul la o altă toamnă.
Rămase o vreme zâmbind ușor, cu cartea încă deschisă la ultima pagină privind la luna galbenă și mare ce se ivea mereu de dup’-un nor printre perdelele ferestrei. Fără să vrea, imagini amestecate derulau din amintire oameni, cuvinte, zâmbete, priviri. Își auzi bunica îndemnând o copilă rebelă, pe ea, să-și caute fericirea: ”Lasă viața să te surprindă, ia-o de la capăt de-o mie de ori dacă vrei, numai n-o fă orbește. Taie cu sabia mâgla din jurul tău, pentru că numai tu poți face asta pentru tine. Greșeala contează doar în măsura în care poți învăța din ea. Și partea frumoasă e că omul, asemenea lutului se poate remodela iar și iar.”. Și din nou se auzi pe ea”Sunt fericită! Ce-mi lipsește?”
Ridicându-se de pe fotoliu, așeză cartea pe raftul bibliotecii și privindu-și cățelul adormit se pregăti și ea de culcare.
A învățat cu timpul să alunge orice urmă de regret. Nu-și punea întrebări dacă simțea un gol în suflet ci privind numai înainte, își umplea zilele cu mici bucurii. O plimbare cu Edi, o carte bună, un ceai aromat la cafeneaua Anei.
La cabinetul de avocatură, avea responsabilități ce o motivau să fie sârguincioasă, să-nvețe. Stăpânea destul de bine legislația și deseori îl însoțea pe avocatul Andrei Popa, cunoscut în oraș ca fiind unul dintre cei mai buni, ba la tribunal, ba la câte-o conferință, ba oriunde era nevoie. Era apreciată de către colegi. De Miruna, secretara avocatului și de Paul, cel ce se ocupa de investigații atunci când lucrau la câte-un caz mai complicat. Își petrecea destul de mult timp la cabinet cu acei oameni care îi deveniseră prieteni.
Noaptea adâncă i-a derulat în fața ochilor pe diapozitive, reflectări sporadice fără noimă și fără legatură. Ca pe un ecran la cinematograf, înaintea ei vedea străzile copilăriei, îl vedea pe Edi în ziua când l-a găsit cu blănița udă de ploaie și tremurând speriat în scara blocului, apăru imaginea ei de copilă râzând, imaginea bunicii ei dragi, care-i citea ceva dintr-o carte veche, un prim sărut într-un oarecare colț întunecat de stradă, doi ochi căprui ce-i pătrundeau în suflet, o bibliotecă pe care n-a recunoscut-o, o mână ce-i întindea o floare, o siluetă depărtându-se încet pe o cărare ce părea că nu duce nicaieri. Sentimente stranii se amestecau, o scufundau adânc într-o mare de dor și-o ridicau din nou la suprafață. Erau imagini înpăienjenite și mute nonocrome care, pur și simplu, se perindau în fața ochilor amestecandu-se.
Dimineața se ivi printre perdelele de mătase. Între trezie și visare Irina avu senzația că timpul, noaptea trecută, a stat în loc. Somnul îi dădea mereu târcoale însă nici măcar un minut nu a simțit că doarme. Degeaba încerca să-și amintească dacă a dormit sau n-a dormit sau dacă a visat. Dimineaţa o găsi pur şi simplu obosită, cu sufletul gol şi rece. Simțea cum, pasivă, se privea ca un spectator. Se vedea pe sine de undeva din afară, cum, cu mișcări grăbite, îi pregătea lui Edi micul dejun și prânzul, îl mângâia și-i vorbea ca unui copil, se pregătea pentru o nouă zi la muncă.
Își încălță pantofii vișinii, își îmbrăcă haina de-o culoare asemănătoare. Își luă geanta tip servietă-ntr-o mână și umbrela într-alta. Își mângâie cățelul cu drag:
– Ne vedem mai târziu, băiete! Să nu-mi ronțăi pantofii, glumea ea cu Edi și ieși pe ușă.
O ploaie deasă și măruntă îi încețoșa drumul. Mirosea a ud, a boabe de cafea, a coriandru. Simțea stropii ăștia deși cum băteau greoi în umbrelă. Mâna ei mică, a prins o culoare trandafirie din cauza frigului sosit de nicăieri. Întotdeauna toamna ne cam ia pe nepregătite. Cu toate că o așteptăm și știm că trebuie să apară, tot ne surprinde. Cel mai bine o intuiește sufletul omului și zogrăvisește dinainte culorile toamnei.
Pașii grăbiți o îndreptau spre cafeneaua Anei. În fiecare dimineață își lua cafeaua acolo, ca mai apoi să meargă la cabinetul avocatului.
La cafenea, se așeza de fiecare dată în același loc, undeva aproape de ușa de la intrare, a doua masă de lângă fereastră o aștepta. Aduse cu ea aerul tomniu și mirosul ploii de afară.
Dimineața, cafeneaua era neîncăpătoare, agitată. Oameni grăbiți intrau și ieșeau, unii citeau pasivi un ziar lângă o cafea, alții sorbeau grăbiți un ceai. Irina întâlni privirea prietenei sale, a Anei, care-i zâmbea de după tejghea. Se salutară din ochi.
Starea stranie și obositoare cu care se trezise-n dimineața aceea o urmărea. În cafeneaua aglomerată simțea că o privesc ochii ’ăi căprui de-azi-noapte; se simțea într-un fel neobișnuit. Cu toate astea, cerceta cu o oarecare indiferență freamătul cafenelei. Își savura cafeaua ca în oricare altă zi privind din când în când spre ușă, spre Ana, pe fereastră. ”Sunt fericită! Ce-mi lipsește?” fremăta în toată încăperea însă Irina nu se clintea. A învățat cu timpul să-și ascundă zbuciumul inimii sub o răceală deplină însă de astă dată toamna de-afară părea că-i frământă sufletul, că vrea să-l modeleze ca un aluat ce-a stat prea multă vreme la dospit.
Când ușa cafenelei se închise zgomotos, Irinei îi păru că vede pe fereastră silueta omului din visul de aseară depărtându-se în ploaie. Se ridică grăbită și fără să mai salute ieși numaidecât urmărind cu încordare toți oamenii care treceau de-o parte și de alta a străzii. Simțea acei ochi pătrunzători din vis cum o privesc ca o chemare. Era pierdută! Inima, parcă trezită dintr-un somn adânc îi bătea acum nebunește.
– Unde ești? își auzi apoi pe neașteptate glasul.
Fără să-și dea seama că a plecat fără umbrelă, Irina porni cu pași nesiguri spre cabinetul de avocatură. O durere îi sfâșia scalpul și fruntea îi ardea. Sudori reci îi traversau coloana și-și simțea genunchii moi. Ploaia măruntă o uda întruna și fără să-si dea seama că a greșit direcția, Irina ajunse la un pod ce trecea peste râul Ian. Privind din locul unde era spre mal, văzu sălciile cum mătură apa cu mâl. Vârtejuri mici trăgeau la fund frunze și crengi și apa tot curgea, curgea. Irina era parcă-ntr-o transă când simți o mâna care-i atinge umărul.
– Irina! o strigă atunci Andrei Popa, avocatul.
Ești leoarcă. Ai febră?
Haide, să mergem împreună.
Glasul acesta familiar o făcu pe Irina să se deștepte. Se simțea straniu.
– Cred că-s bolnavă, răspunse Irina. Și-am plecat și fără umbrelă.
– Îți ard obrajii. Haide, du-te la medic și rămâi acasă câteva zile. Cred că ai răcit foarte tare.
Irina, încerca să pună pe seama oboselii starea ei atât de neobișnuită, ciudată. Își simțea ochii grei, hainele atârnau ude și pantofii vișinii îi erau stropiți de ploaie. Hotărî să se întoarcă acasă să se odihnească urmând apoi să meargă la un medic. Era posibil să fi căpătat o răceală.
Ne bazăm pe rațiune atunci când vrem să ne explicăm situații și trăiri. Căutăm sens și celor mai puternice sentimente.
Comportarea noastră e, de obicei, previzibilă mai ales din pricina propriei conștiințe care creează automat o barieră între ce e bine și rău, ce e logic și ce nu, și, de fapt, ne limitează apucăturile. Întrebările ce deseori le punem pentru a ne putea înțelege pe noi înșine și pe alții ne mărginesc comportamentul la un moment dat cu răspunsuri ce țin de datoria fiecăruia pe acest Pământ: ”Cum aș putea oare să-mi iau lumea in cap?, ”Dar cum rămâne cu…? ”, ”E corect față de…?”, ”Ce-ar spune ceilalți?”
Ce haos s-ar crea dacă toți am ști cât de neînsemnați suntem în lumea asta infinit de mare și că, de fapt, contăm prea puțin în Univers. Cu toate astea omul are nevoie de un alt om cu care să-și creeze propriul Univers, are nevoie de iubire, iubire despre care nu știm mare lucru și cuvintele-s prea fade ca să-i dăm o definiție dar care ne îndeamnă la lucruri nebunești și ieșite din tipar, care ne împinge constant limitele conștiinței mărginite. Fără iubire n-am putea să supraviețuim, ne-am pierde pur și simplu.
Ajunsă acasă, după ce se îmbrăcă în ceva mai comod, Irina luă o aspirină și se băgă în pat.
Se gândea că e bolnavă căci n-avea cum altfel să-și explice starea asta în care ea plutea într-un vid și gândurile ei și mai departe de ea. Se smintesc oamenii așa de pe o zi pe alta fără motiv? se întreba ea, însă curând se cufundă într-un somn adânc.
Simți nasul umed al lui Edi care-i atingea clavicula și se trezi înviorată. Era odihnită și-o rază de soare sclipea în fereastră. Nu mai ploua acum.
– Am fost doar obosită, spuse Irina cu voce tare.
O gură de aer ne-ar prinde bine la amândoi, ce zici de asta, Edi? Haide să ieșim la plimbare!
După ce bău repede un ceai de fructe ce mirosea a mere roșii de toamnă și a coajă de lămâie proaspăt rasă, se pregăti să iasă împreună cu Edi.
Coborau scările și tocmai când voiau să iasă din clădire, poștașul se pregătea să intre:
– Irina, ai o telegramă, spuse poștașul atunci.
– Mulțumesc, domnule, spuse Irina zâmbind a curiozitate, în timp ce semna de primire.
Ieși din bloc și citi mesajul:”Vreau să ne vedem. Ora 7. La Catedrală. Mi-e dor. M”
Obrajii Irinei prinseră culoare și întorcând ochii către ceasul de la farmacia de peste drum văzu că mai lipsesc doar câteva minute până la ora de-ntâlnire.
Un amestec de emoții o cutremura în timp ce își îndrepta grăbită pașii spre Catedrala Sf. Ioan. La un moment dat lăsă câinele liber și el o urma; se mai oprea s-adulmece câte ceva și-apoi o ajungea din urmă.
Niciodată un drum nu i s-a părut mai lung decât cel pe care pășea acum. Era nerăbdătoare, puțin speriată; o inundau sentimente pe care le credea uitate, dar care n-au trecut.
O să m-aștepte? se-ntreba ea. Dă, doamne să m-aștepte, își spunea.
Aproape că n-a observat nimic în drumul ei de parc’-ar fi fost gol, pustiu. Vedea în fața ochilor numai cărarea; din când în când îl mai striga pe Edi care rămânea uneori în urmă când, în sfârșit, a ajuns în Parcul Catedralei unde, nu departe, pe-o băncuță, l-a zărit cum se uita fără speranță la oamenii care treceau pe-acolo. L-a văzut cum s-a uitat la ceas și părea c-a renunțat și cum s-a ridicat să plece.
Irina se apropia timid. Simți un gol în stomac și-o lacrimă de fericire stătea pitită-n colțul ochilor senini.
”O dragoste mare”se ivi în mintea ei răspunsul la întrebarea ce o iscodea în ultima vreme.
A început să alerge fericită înspre banca unde el o aștepta. Își simțea sufletul cu adevărat descătușat căci asta face iubirea. Era liberă!
– SFÂRȘT-
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com